Chemare dinspre viitor

Am multe amintiri din viitor,
Prin regăsirea unor multe fapte
Ce mă arată ca un muritor
Și-n miez de zi, dar, mult mai mult, de noapte.

De multe ori aș spune că nu-s sigur
Dar clipa prea ușor m-ar contrazice
Și m-aș trezi vorbind de unul singur
Chiar cu minciuna devenind complice.

Oricât mă mint spunându-mi că-i doar vis,
Știind ideea clar înfăptuită,
Și-mi amintesc de tot ce am promis
Când te numeam ori înger, ori ispită.

Când tu nu crezi, că nu mă dau bătut,
Îmi spui că-mi e orgoliul foarte mare,
Așa cum îmi spuneai într-un trecut
Când timpul te punea la încercare.

Și vin, revin, din timpul viitor,
Cele ce azi apar ca neștiute
În conjucturi cu prevăzut decor
Precum căderea unor mari redute.

De-acolo vin, și-acolo te aștept
Oricând urmarea altfel e-ndreptată,
De multe ori contrar unui concept
Ce, spune lumea, că a fost odată.

Și te aștept uitând de tot ce zic
Cei ce ideea vieții nuanțează
Dând sens cutumei marelui nimic,
Vânând sclipirea unui ciob de rază.

Din viitor eu vin, și iar te chem
Spre clipa reîntoarcerii-n destine,
Cu nuanțări de gânduri la extrem
Spre împliniri venite de la sine.

Controverse de bilanț

Când mi-e dor de visul meu intrat
Printre gânduri până la prăsele,
Îmi doresc să-l am de tot uitat,
Rătăcit prin vorbele-mi rebele.

Mă întreb de ce m-am tot retras
Într-un fel ce n-are argumente
Și-ntr-un colț de umbră am rămas
Tot strângând ideile latente.

Azi mă simt doar un colindător
Înghețat și frânt de oboseală
Fără vorbe serv al tuturor,
Prea cuprins de-o mare îndoială.

Orișicâte știu n-am cui să spun,
Ori să las din multele știute,
Dar cu sârguință tot adun
Chiar învățături de mult piedute.

Nu pot să-mi doresc alt Dumnezeu,
Însă nu știu cât mă recunoaște,
C-am rămas, identitar, tot eu,
Cel ce controverse pururi naște.

Sunt și surd, dar niciodată mut
La păreri ce-ntrec buna simțire,
Enervând la modul absolut
Aroganți prea plini de-mpătimire.

Ce am fost eu știu... Ce am rămas
Caut a numi cu bună știință,
Alterând al timpului impas
Prin netemătoarea mea credință.

Dar mi-e dor, eu recunosc, mi-e dor,
De-al meu vis cu formele-i rebele,
Ce mi-a fost mereu tălmăcitor
În urcușul meu, grăbit, spre stele.

Controverse cu tangențe

Printre controverse
Și idei diverse,
Consecvența clipei mi-e atu,
Marile absențe,
Lipsa de tangențe
Pune în dilemă simplul nu.

Focuri ce par stinse,
Creste-nalte, ninse,
Sunt deja al altei lumi decor,
Și se-ntruchipează
Uneori ca rază,
Alteori ca simțământ de dor.

Vise echivoce,
Cu lipsiri de voce
S-au ajuns chiar vieții port-stindard,
Prin extravaganțe
Pline de nuanțe,
Chiar și timpul a ajuns bastard.

Lipsa de dorință,
Ca și consecință,
A ajuns la grad de prag pervers,
Fără de rezerve,
N-au ce să observe
Cei ce au un șovăielnic mers.

Ritmuri fără vlagă
Cer să se sustragă
Gândului de dor înaripat,
Când, parcă-n tăcere
Prea prinde putere
Și nu stă, în nici un jug, legat.

Cel ce se tot teme,
Inventând probleme,
Brevetează tehnici de omor,
Stă, prin controverse,
În idei perverse,
Refuzându-și rostul creator.

Recurenta contrafacere

N-am ce să văd, n-am ce să mai ascult,
Idei stereotip se tot repetă
În veacu-acesta ce-n absurdu-i mult
Mereu trăirea lasă incompletă.

Se spun povești cu iz, contrafăcut,
De adevăr, cu lipsă-n argumente,
Pretins a fi bazat pe un trecut
Și definit prin sensuri recurente.

Intoxicări ce par fără motiv
Cu vorbe mari sunt definite teme,
Accentuând, în sens imperativ,
Concretul rezolvării de probleme.

Trăirea e, cu fală, avatar
Al vorbei ce dă iama în credință,
Mentalizând al timpului hotar
Ca și principiu cert întru voință.

Consensul e la modă prin cuvânt,
Realitatea însă-l contrazice,
Punând în locu-i, cu destul avânt,
Minciuni și parveniți, mereu complice.

Gândul revanșei umblă printre toți,
Și nu-și găsește, nici în vis, odihnă,
Tot căutând să pună bețe-n roți
Celor ce-și vor trăi o viață-n tihnă.

Din ieri se trece-n mâine, însă azi
Pare lipsit de orice importanță
Redus de cei fanatici, retrograzi,
În marea lor, sterilă, ignoranță.

Și-atunci de ce s-ascult, dacă nu văd
Măcar o încercare de schimbare?
Am drumul meu, măcar cât întrevăd
Un orizont senin în depărtare.

Autoportet în grabă

În mintea mea nu-i loc de așteptare,
Am devenit, la fapte, mai grăbit,
Având motiv de-a crede-n întâmplare
Și-n tot ce nu-i premeditat ivit.

Nu stau s-ascult păreri și controverse
În care eu, prezentul sunt absent,
Și-s doar subiect efectelor adverse
Clar contrastând cu-al timpului accent.

Prin convergențe, plane paralele
Mă oglindesc chiar și cu susu-n jos
Punctând absurd ideile-mi rebele
Numite joc banal, periculos.

Vorbele simple însă-mi sunt dovada
Că încă pot ținți fără greșeli
În clipa-n care, descriind tăgada,
Reneg consensul multor îndoieli.

Cred prea puțin în sensuri efemere,
Și-n mult prea predispusele idei
Cu planuri discutate în tăcere
Spre a găsi ispitelor temei.

Din consecvența viselor complete
De timp am învățat să mă lipsesc
Nedându-i drept la anverguri secrete
Și nici la nuanțări de rost firesc.

Și-am învățat să uit de marea teamă
De-a trece peste muchii de cuțit,
Uitând, de fapt, să nu mai bag în seamă
Pe cei ce-mi spun că-s prea de neclintit.

N-am timp de nici o clipă de-așteptare,
Știu că-i firesc să fac ce-am de făcut,
Purtându-mi crucea cât ar fi de mare
Înspre Golgota altui început.

Aventură-n așteptare

Nu am idei ce-ar trebui să spun,
Cum să numesc această așteptare
Ce mă grăbește, chiar de mă opun,
Să mai scurtez reala depărtare.

Mă-ntreb și eu... Nu am nici un răspuns,
Oricât resimt efectele-i directe,
Și corolarul ei, ce stă ascuns,
Sub fald de conjunctură și aspecte.

Doar bănuiesc... uitând de amintiri,
Îmi vin în vis și se ascund prin minte,
Ca nu cumva smintite născociri
Să-mi lase rațiuni fără cuvinte.

Exiști pe unde, și bine știu,
Că nu ești doar o simplă aventură,
Sau doar motiv ce l-aș avea, când scriu,
Despre trăiri de mare anvergură.

Și nu pot, orice-aș face, să contest
Dorința ce apare și persistă,
Găsind grăbirea formă de protest
Tendinței de-a avea privirea tristă.

Ca să-ți vorbesc îmi tot adun puteri,
Dar încă n-am, de nici un fel, destule,
Ca de atâta dor să n-am dureri
Ce nu încap în scheme sau formule.

În tranzitive stări, repetitiv
Constat că timpul repede se trece
Găsindu-mi, totdeauna, un motiv
Să mă îmbăt, naiv, cu apă rece.

De-aceea tac și chiar mă las tăcut,
Ca tu, știind venirea-mi de departe,
Să uiți de timpul ce ți-l crezi trecut,
Mizând, măcar ca joc, pe-a întâmplării carte.

Seara fără haine

Așteaptă-mă... Pe drum, dispre departe
La ceas de înserare voi veni,
Lăsându-mi viața liberă de-o moarte
Ce doar spre ea dorește-a mă urni.

În limita ideii de dorință
Îmi pun contextul timpului prezent,
Nemotivând, e drept, cu bună știință
Condiția de, tot mereu, absent.

Oricât de mult dau timpului valoare,
Azi nu mai pot să-i pun același preț,
Lăsându-l, cât va vrea, să se măsoare,
Cu mine, cel deodată îndrăzneț.

Și primul pas îl fac venind spre tine,
Fără-ntrebări ce caută răspuns,
Să te învăț, dacă nu știi, că-i bine
Să nu ne trecem viața pe ascuns.

Așteaptă-mă... Mai sigur înspre seară
Ne vom avea ideile-n comun,
Și în lumina lor o să răsară
Un rost făptuitor și oportun.

Fără de haina ce lumește-mbracă,
Firesc se va-ntâmpla să ne privim,
Când umbra din lumini o să se facă
Un clar îndemn concretul să-l trăim.

Lăsându-ți gândul pașii să-ți aștepte,
Pe prag de treceri într-o altă zi,
Urca-vom, dintr-odată, multe trepte
Spre clipa ce idei va zămisli.

Extremitatea pasului, în fapte,
Va deveni normalul absolut,
Extrapolând o clipă dintr-o noapte
În corolarul altu-i început.

Acum sărac

Sunt om sărac, dar știu ce o să fie
Mai de curând decât ar fi crezut,
Și va fi dat să fie și văzut
Cum sărăcesc de-această sărăcie.

Acum trăiesc în umbra unei clipe
Ce s-a pierdut în stranii rătăciri,
Lăsându-mă dedat prea mult risipei
De-a accepta un trai din amintiri.

Din vorbă-n vorbă am uitat de mine,
Până-am ajuns de vise văduvit,
Uitând să știu că rolu-mi aparține
Și nu pot fi, nicicum, înlocuit.

Am mers vorbind, sedus, de o minune,
Fără să văd că-n jur e doar un gol
Ce se voia a fi perfecțiune,
Sub mantia-i de simplu staniol.

Dar între timp s-au dezvelit mistere
Pe praguri ce în față mi s-au pus,
Când marile sentințe efemere
M-au obligat să văd și-n jos, și-n sus.

Reperul clipei nu mai vrea să tacă,
Și nici pe mine nu mă vrea tăcând,
Redute invincibile atacă,
Contraatacul fricii deturnând.

Din tot firescul cărților pe față
Am înțeles în față să privesc
Trezindu-mi zorii dis de dimineață
Și-al clipei rost doar eu să-l definesc.

Acum sunt doar sărac, cu lipsuri multe,
Iar de-aș vorbi, aș spune ce-am pierdut,
Dar cum prea mulți ar vrea să și asculte,
Mă pierd de amintiri și de trecut.

Rar, ștrengar...

Rar îți vorbesc, duc lipsă de cuvinte,
Sau poate doar nu vreau să îți vestesc
Ideea ce mereu îmi vine-n minte
Grăbindu-mă spre tine să pornesc.

Simt vremea în continua schimbare,
Că fi-vor toate să te simți altfel
Când îți voi fi răspuns la o-ntrebare
Ce azi îți este gând mereu rebel.

Mai mult decât poți fi ca și dorință
Îmi este imposibil să descriu,
Și n-ar fi, nicidecum, de folosință,
Pentru întregul, foarte lung, târziu.

Până târziu, noi doi și viața noastră
Vom fi repere multor mari schimbări
Prin zborul tău de pasăre măiastră
Spre definiri de fapte și probări.

Rar îți vorbesc, nu știi că înspre tine
Gânduri ștrengare drum își au, bătut,
Pornite chiar din visul ce devine
Tipar al unui grabnic început.

Normal imaterial

De-ar fi să spun tot ce se vede-n cer,
În lumi ce stau ascunse printre stele,
Nu v-ați mai teme, voi, cei buni, de ger,
Urcându-vă, cu sufletul, la ele.

Și nici n-ați pune visele pe jar
De teama celor ce vânează vise,
Știind că sus, în Ceruri, la altar
Toate-s știute cum lăsate-s scrise.

Ieșind din rol de inși comunitari,
Ce-s obligați la lipsuri în simțire,
Nu v-ar mai prinde gândul că tunari
Țintesc orice fărâmă de iubire.

Urcând mereu în Cer, și coborând,
Motivul umbrei nu v-ar mai surprinde,
Și-ați ști că cel ce merge șovăind
La fapte mari nicicum nu poate tinde.

De-ar fi să-ncep să scriu din nou povești
Trăite-n lumi în care-s întâmplate
Atâtea fapte ce le dau ca vești,
V-ar arăta că altfel nu se poate.

Și-acolo sus e greu, sau e ușor,
Ideile însă mai rar se-nfruntă,
Că nimeni nu se vrea învingător,
Trăind o satisfacție măruntă.

Nimeni nu e de neam sau fără neam,
Nici nu-i legat de prag prin moștenire
Ori cu blazoane puse sub un geam
Întru păstrări de crez cu prevestire.

Însă nimic nu e material
Așa cum unii și-ar dori să fie...
Există totuși și al ei normal
Este acea fierească veșnicie.

Poetul prin poziție

Cum ia poziții, un poet, contează
Poate mai mult ca poezia lui,
Când semenii trăiesc dureri și groază,
Și un motiv pentru speranțe nu-i.

Mereu atent la tot ce e în lume,
La tot ce este sus sau este jos,
Să poată spune orișicui pe nume,
E necesar a nu vorbi în dos.

Iar dacă-n noapte, nici măcar o rază
Nu-i lasă drumul să ajungă-n cer,
Cum stă de veghe, un poet, contează,
Nu poate să se-nvăluie-n mister.

Printre minciuni cu anverguri fardate
Nu poate să adoarmă mulțumit
E datoria lui, dator prin toate,
Să fie chiar în rana lor cuțit.

Prin tot ce se ascunde într-o frază,
Puse, cu rost, de al pornirii har,
Ideile poetului contează,
Reper fiind și masă de altar.

Estetica i-ar fi de folosință
Dar știe că-n furtună nu au rost,
Că trebuie, cu-ntreaga lui ființă,
Să fie pentru alții adăpost.

Poetul e, prin sine, pază trează
Când somnul minții e ajuns notoriu,
Și de aceea vorba lui contează,
Oricât o duc, cei proști, în derizoriu.

Mai nou, la fel

Nimic nu e schimbat, totu-i la fel,
Nici nu contează că suntem departe,
Nici că orgoliul crede că desparte
Ceva ce nu-i, lumește, un model.

De multă vreme nu ne-am mai văzut,
Și parcă totu-i plin de așteptare,
Robotizat de-această depărtare
Ce n-are nici sfârșit, nici început.

Eu spun, fără de teamă, că-mi e dor,
Tu spusa ți-ai ascuns-o în tăcere
Și-așa ne țin în loc trei bariere
Vădite a fi coadă de topor.

Prin consacrarea limitei ca sens
Și amintiri de fapte viitoare,
Reînțeleg cum fără de valoare
Îmi vin idei de-a lenevi intens.

Tu poți schimba orice, eu n-am motiv
De-a pune adevăru-n paranteze,
Simțind ce întâmplări or să urmeze
Ieșirii din periplul prezumtiv.

Avem acum un orizont închis
Cu limite-n consensuri ireale
Gândite ca firești, chiar geniale
În perimetrul spațiului permis.

Dar și așa tot îmi permit să spun
Despre povestea noastră, începută
Pe când credeam că lupta e pierdută
Într-un firesc sortit inoportun.

Ideea însă nu mai e la fel,
Chiar dacă ne suntem, în fapt, departe,
Nu mai există pragul ce împarte
Întregul, fără sens, în ea și el.

Simplul chiar anagramat

Anagramez, de multe ori, ideea,
Și o mai las să lunece pieziș,
Încurc voit, ceva, și de aceea,
Ies cei fricoși, lătrând, din ascunziș.

În litere las doar cât poate-ncape
Pe mâna unui simplu cititor
Ce propriul argument nu vrea să-și scape
De ceea ce nu-i e folositor.

Eu una spun, ușor se înțelege
Ideea căutată ca-nțeles
De cel ce crede că firesc alege
În clar consens cu propriul interes.

Cuvintele mi le mai las, în joacă,
Să facă legi ce pun la încercări
Pe cei ce cred viața îi provoacă
Și au model de mâine vechiul ieri.

Iar paradoxul, devenit capcană,
De simplul rol nu este prea convins,
Și-așa se face-n timp cuțit în rană
Cu vârful strălucind a fier încins.

Altfel vorbind, e totul la vedere,
Pus între plus și minus infinit,
Ca scară pentru cei ce-n decădere
Se tem de adevărul regăsit.

În logici efemere nu încape
Chiar dacă e și la absurd redus,
Puse-n tipar de cei ce vor să scape
Cu vorbe ce nu au nimic de spus.

Anagramarea însă mă ajută
Ca nu cumva în îndoieli să cad
Și vorba să-mi ajungă doar limbută,
Uitând mereu de-al auzirii vad.

Statul fără câini

De câțiva ani e țara-n agonie…
Ce vină are-această Românie
De-o călăresc, netemători, străinii?
Au emigrat, sătui de ei, și câinii?

Ce țară-i asta, de îi stau în frunte
Fricoși ce n-au puteri să se confrunte,
Cei ce aruncă-n noi cu munți de ură
Și spun minciuni lipsite de măsură?

Joacă pe sfori, nu știm cine-i conduce,
Nici pe străini ce vânt ciudat e-aduce,
Dar peste tot, în Țara Românească
Românii-s puși la alții să slujească.

Cozi de topor ne-mpart mereu în cete,
Punându-ne sub semn de etichete,
Mizând pe a prostiei anvergură,
Ce-i mare iubitoare de cenzură.

Pun mână de la mână să se-ajute
Cei ce se dau dovadă de virtute,
Bătând în toba marilor probleme
Ca să avem motive de-a ne teme.

Pe cei ce adevărul vor să spună
La zid îi pun prin zvonuri de minciună
Și le condamnă fapte inventate
De cei ce știu cum și-au făcut de toate.

De adevăr la prea puțini le pasă,
Firească e plecarea de acasă,
Nu mai avem, deloc, identitate,
Ne-am învățat cu pus de bețe-n roate.

Unii declară, orișicui, războaie,
Făcând, disprețuind, doar hărmălaie,
Punând îndemnuri mari, de îndoială
În mintea celor proști, deși cu școală.

Nepăsători la tot ce-nseamnă viață,
Îi tot gonesc pe cei ce mai și-nvață,
Sau pun, fără regrete, biruri multe
Când nu vrea țara vorba să le-asculte.

De câțiva ani e țara-n agonie...
Cât mai rezistă biata Românie
De-o hăituiesc toți proștii și străinii
Că nu mai pot trăi, în ea, nici câinii?