Poate mai mult ca poezia lui,
Când semenii trăiesc dureri și groază,
Și un motiv pentru speranțe nu-i.
Mereu atent la tot ce e în lume,
La tot ce este sus sau este jos,
Să poată spune orișicui pe nume,
E necesar a nu vorbi în dos.
Iar dacă-n noapte, nici măcar o rază
Nu-i lasă drumul să ajungă-n cer,
Cum stă de veghe, un poet, contează,
Nu poate să se-nvăluie-n mister.
Printre minciuni cu anverguri fardate
Nu poate să adoarmă mulțumit
E datoria lui, dator prin toate,
Să fie chiar în rana lor cuțit.
Prin tot ce se ascunde într-o frază,
Puse, cu rost, de al pornirii har,
Ideile poetului contează,
Reper fiind și masă de altar.
Estetica i-ar fi de folosință
Dar știe că-n furtună nu au rost,
Că trebuie, cu-ntreaga lui ființă,
Să fie pentru alții adăpost.
Poetul e, prin sine, pază trează
Când somnul minții e ajuns notoriu,
Și de aceea vorba lui contează,
Oricât o duc, cei proști, în derizoriu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu