Astăzi nu-i nevoie de cuvinte,
Casa toată este arsă-n foc,
Iar ideea de-mpăcare minte...
Ia oglinda, mut-o în alt loc.
Treci de prag și nu mai sta în ușă,
Ne privim ca bieții surdo-muți,
Sunt parcă o umbră, tu păpușă,
Și, cu ciudă, vrei să mă săruți.
Nu credeai nicum că se întâmplă
Să fiu aprig în a-ți da răspuns,
Dar cenușa mi-a căzut pe tâmplă
Și în minte focul mi-a ajuns.
Focul a fost mare dar lumină
Arderea deloc nu a avut...
Încercând să aflu a mea vină,
Te-am văzut, pe tine, în trecut.
Drumul mare s-a făcut potecă,
Rătăcită toată prin noroi,
Iar imensa mea bibliotecă
S-a întors cu spatele la noi.
Cărțile din rafturi spre dezastre
Ne duceau prin însăși rostul lor,
Dând bătăi de cap voirii noastre
De-a găsi ceva motivator.
Scrumul ne îngroapă-n nădușeală,
Și nici ochii nu ne sunt cuminți,
Vor să iase-n lume din răceală
Că oricum noi ne-am ieșit din minți.
A murit deja orice idee
Despre ce visai că o să fim,
Când, uitând menirea-ți de femeie,
M-ai numit un mare anonim.
Au murit și opere de artă,
În cenușa unui foc absurd,
Ce-i chiar miezul altui gând de ceartă
Orb mereu, exagerat de surd.
Poți acum să pleci, nu sta-n răscruce,
Spune ce-ți convine tururor,
Eu rămân cu focul și-a mea cruce,
Ard pe ea ca orice muritor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu