Vestire din viitor

Ție îți scriu, concret, nu ca-n poveste,
E timpul scurt, nu pot să mai aștept,
Din viitor mă-ntorc și-ți dau de veste
Al vieții tale drum ce-i azi concept.

Chiar dacă n-ai, în plan, nici o idee,
De cum să treci de-al piedicilor prag,
Eu, iată-ți spun, că rostu-ți de femeie
Te va fura acestui lung zig-zag.

Până acum, de când te știi pe lume,
Puține totuși s-a-ntâmplat să vezi,
Te-ai înrolat armatei de cutume
Nemaiputânt în tine să te-ncrezi.

Prevăzător, prin simplă întâmplare,
Drumul menit ți-a dat motiv în dar,
Spre orizontul larg și lumea mare
Contrar fireștii treceri în zadar.

Pașii-napoi și pașii înainte
Au fost ușori când s-au trezit făcuți,
Căutători de searbede cuvinte
Pe-atunci când îi credeai necunoscuți.

Acum e timpul altfel, altă vreme,
Fixat de al destinului reper,
Când îți găsești motive de-a te teme,
Gândind crepuscular și efemer.

Ai de primit, la fel ca altădată
Consemnul de-ntâlnire-n viitor,
Scăpând acum de orice altă plată,
Avându-mă reper nepieritor.

Chiar dacă-ți spui acum că-i o cedare,
Va fi urmarea și-ai să vezi altfel,
Numind-o necesara întâmplare
Motiv având al vieții, veșnic, țel.

Hibrid de toamnă

Vino iubito, înspre seară
Într-un noiembrie hibrid,
Oricât de frig ar fi afară,
Ori dacă vânturi sorți decid.

Ia-mi inima-mi deja-nghețată,
Strivită de al vieții val
Și dă-i motiv ca altădată
Să-și intre-n rolul ei vital.

Nu vezi?... Te-ai rătăcit de mine
Și nu mai știi ce doruri duc,
Nici că uitarea de la sine
E, pentru mine, fapt caduc.

Mă simt ucis de-nsingurare,
În lemnul frunzelor mă strâng,
Cu gând la lumea mult prea mare
Și ploi ce iar mă fac să plâng.

Nu te ascunde în vedenii
Ce au oricum un gust prea fad,
Trecuți sunt anii, chiar decenii,
De când ți-s mal și îmi ești vad.

Vino, din nou, ca la-nceputuri
Cu amintiri din viitor,
Plătindu-ne, în pat, tributuri
Știind, prea clar, de rostul lor.

Iubito, azi e frig şi plouă...
Norii mă-nvață cum să plâng
Rupându-mi gândul pe din două
Când eu abia de mi-l mai strâng.

Lasă-ți plecării drumurile toate,
Să poți să-mi fii tu mie drum,
Atunci când viața-n cale-mi scoate
Vremuri ploioase ca și-acum.

Sincer, fără argumente

Ți-am spus de mult că ești frumoasă,
Ți-am spus de mult să vii cu mine,
Să ne avem în munți o casă,
Să știm că viața ne-aparține.

Nu m-am ferit de amănunte,
Nu m-am ascuns printre idei,
Chiar dacă faptele, mărunte,
Numite-ar fi fără temei.

Ți-am tot vestit, prin ploi de stele
Că-ți este vremea de schimbare,
Văzând, prin visurile mele,
Dorința ta, firească, mare.

Nu am fixat nicicum repere,
Nu am păstrat ceva secret,
Chiar și o minimă părere
Ți-am spus-o fără de regret.

Ți-am zis și care mi-i dorința,
Că e lipsită de motive,
Dar în final tot dă sentința
Pornirilor imperative.

Cu tot ce se vestește-n lume,
N-am nici un fel de potriviri
Cu împărțirea dupa nume
Ori visul marii cuceriri...

Ți-am spus că nu am argumente
Nici omenească motivare,
Dar semnele sunt evidente,
Lipsește semnul de-ntrebare.

N-am cum să mint, tot mai frumoasă
Te face viața zi de zi,
Și mi te-arată voluptoasă,
Motiv firesc de-a te dori.

Bivalente amănunte

Mi-e dor de tine... Îndrăznesc să spun,
Și-ți spun că îmi lipsești, parcă, de-o viață...
Chiar dacă mulți mi-ar spune că-s nebun,
M-aș avânta, de dor, prin copci de gheață.

Și am un sentiment... mă simt dator,
O datorie mare, foarte veche,
Ce nu mi-ar da răgaz, de-ar fi să mor,
De n-am avut trăirile pereche.

Nu aș putea, chiar de-aș voi, să plec,
Știindu-te că îmi rămâi datoare
Chiar cu un mare semn de întrebare,
Puse pe rostul clipelor ce trec.

Și-așa nu pot, n-am cum să înțeleg
De ce-aș lăsa idei în părăsire
Cât tu m-aștepți cu gând de dăruire
Iar eu nu pot motivul să-l mai neg.

Dintr-un trecut ce-a fost demult, uitat,
Acum te știu cu lux de amănunte,
Știu casa-n care, undeva la munte,
Cuvântu-mpreunării ți l-ai dat.

Știu cum arăți, știu cum te voi găsi,
Fiindu-mi, iar, minune-truchipată,
Când, fără de-așteptare, dezbrăcată
Dorință îmi vei fi și îți voi fi.

Când faptele cu rost și rol firesc,
Mă vor păstra în tine ca amprentă
Vei ști că existența-i bivalentă,
Cu unic sens ca adevăr lumesc.

Și multe vei mai ști, n-am cum să spun
Ce orizont va fi să se deschidă,
Fiindu-ți și momentul oportun
Speranțelor să redevii egidă.

Fundament de concordanță

Îți spun acum și n-am să mai insist
Că nu-i deloc o simplă întâmplare,
Schimbare din ispită din chemare
Își are rol cu totul realist.

Speranțele au locul lor firesc,
Și tocmai ele azi îți sunt repere,
Când simți că trupul dreptul său și-l cere
De-ai fi motiv pe-al nostru drum ceresc.

Nimic nu e, fundamental schimbat,
Doar noi să vrem mai multe-a înțelege,
Suprapunând a lumii veche lege
Pe tot ce alții spun c-au inversat.

Avem idei cât să greșim din plin
Dacă vorbim de-a vremii concordanță
Ce pune totdeauna în balanță
Firescul și absurdul clar meschin.

Privind concret spre cele ce au fost,
Putem găsi extreme circumstanțe
Ce, prin recursul unor mari instanțe,
Chiar și greșelii îi găsesc un rost...

Dar mai avem idei de-a dreptul noi,
Pornite din dorințe regăsite
În lumea cu principii izgonite,
De-a defini în mod direct pe doi.

Și-așa vom fi, cum nici nu ne-am gândit
Că mai putem ieși din risipire,
Punându-ne speranțele-n iubire
Și-n ceea ce avem nerisipit.

Se vor reduce toate la un drum
Ce ne va duce-n viitor, departe,
De adevărul vieții s-avem parte,
Pornit din tot ce iată-ți spun acum.

Cuvenitele detalii

A fost nevoie vieții să-ți exist
Să-ți ai dorință să mă simți în tine,
Dovadă că eu timpului rezist,
Tu să îmi fii, așa cum se cuvine.

Nu s-au putut să fie, în trecut,
Destul de multe fapte de izbândă
Ca să nu-ți fiu eu, azi, alt început
Neplătitor de vamă ori dobândă.

Am apărut cu totu-ntâmplător,
Contrazicând a minții fadă lege,
Fiindu-ți eu, la rândul meu dator
Mai mult decât se poate înțelege.

Din mici detalii, fără de motiv,
Așa cum o idee-i definită,
S-a dat trăirii rost imperativ
Ca să te ai, pe tine, regăsită.

M-ai căutat, fără să știi ce faci,
Fără să ai îndemn de căutare,
Nebănuind că-i vremea să te-mpaci
Cu gându c-ai să fii nemuritoare.

Îți sunt însemn, iar tu îmi ești consemn
Al timpului ce nu se mai grăbește
Ci doar declară sobru și solemn
Că-nspre trăiri un drum ne dăruiește.

Nevoia existenței o resimți
Chiar dacă nu-nțelegi de unde vine,
Dar prin concretul ce-l consimți
Prea bine-ți știi nevoia ta de mine.

Retuș de vad

Hoția mea are un rost firesc,
Nu e deloc o simplă întâmplare,
Dar nici nu se înscrie în tipare,
Așa cum unii, de hoții, vorbesc.

Nu fur orice, pe tine-am să te fur,
Pentru măcar un miez febril de noapte
În care, îndemnându-ne prin fapte,
Să dăm speranței viață și contur.

Sânii-ți voind al palmelor căuș
Mi te vor da chemându-mă aproape
Ca nu cumva o clipă să ne scape
Concretul adevăr ca și retuș.

Se vor ivi idei într-amândoi,
Ca să îți fie și să-mi fie bine,
Când tu, dorindu-ți să mă știi în tine,
Îți vei avea trăiri de fapte noi.

Al nopții miez se va lăsa trecut
Ca și chezaș al porților deschise,
Reînviind simțirile ucise
De rătăciri prin fadul absolut.

Al coapselor tăinuitoare vad
Spre clipa de-ntâmplare mă va duce
Tocmai când tu, știindu-te-n răscruce
Mă vei păstra nemuritor răsad.

Drept crez al vieții și firesc însemn
Mă vei avea cât viața o să-ți fie
Pusă-n tipar de mare bucurie
Și adevăr statornic de îndemn.

Extrem de dor

Ți-aș spune, cumva, că mi-e dor de tine,
Sau doar că timpul este nemilos...
Altfel îți spun că, totuși, îmi e bine...
Și merg încet, prin soarta mea, pe jos...

E dorul vechi... E dintr-o lume veche,
În care te-am știut și m-ai știut,
Un dor de început și de pereche
Sub zodie și-nsemn de absolut.

Veni-va timpul... Știu, îți dau de veste,
Că vom trasa chiar vieții un contur,
Prin ceea ce vom fi, ca-ntr-o poveste,
În care hoț voi fi și-am să te fur...

Instinctele, prin forma lor primară,
Vor dovedi că rolul le e just
Scoțându-ne din îndoieli afară,
Când fi-va, cu putere, să te gust.

Și vei gusta, cu grabă și-nsetare
Ca să mă știi pe-al clipei prag pășind,
Dându-ți motiv de spornică-mpăcare
Când rădăcini presimți că-n tine prind.

De dor de mine, fără de oprire
Mă vei voi profund, pătrunzător
Ca evitând ieșirea-n risipire
Să-ți fie țel și pasul următor.

Din miez de zi vei face miez de noapte,
Extremul clipei să îl ai reper
Spre definirea-n rost a multor fapte
Furate de căderi în efemer.

Tocmai de-aceea îmi e dor de tine,
Și mi se pare timpul nemilos,
Chiar când îți spun că toate îmi merg bine
Mergând, încet, prin soarta mea, pe jos.

Mărunțiș de amănunt

Văd trupul cum orgoliului ți-l vinzi,
Ca să-nțeleg, cumva, că fugi de mine,
Și să-mi arăți că rolu-ți aparține,
Și că, oricând, poți focuri să aprinzi.

Simțirile, deși tu știi, decad,
Pui gândului o grea, prea grea, povară,
În zori de zi sau chiar la ceas de seară,
Pe viață pui accentul retrograd.

Gândeai cândva, ceva, de un alt fel,
Dădeai și-atunci orgoliului valoare,
Crezând că ești o lacrimă de soare
Pusă-n consum cu rost de-a fi model.

Și te vindeai, spunând că e firesc
Alintul unor vorbe mincinoase
Dacă prin fapte îți aduci foloase,
Chiar dacă alții doar te folosesc.

Din obicei, dar tot la fel, mințind
Te tot opui ideilor reale
Reinventând meniri universale,
De tine, fără voia ta, fugind.

Găsești, dispre trecut, împotriviri
Ce n-au valori cumva recunoscute,
Simțirilor ce ție-ți sunt plăcute.
Le tot aduci morman de-nvinuiri.

Acum pui preț altfel, pe amănunt,
Răstălmăcind concretul unui bine,
Pe care-l faci, așa cum îți convine,
Umbrit de sensul unui gând mărunt.

Dovezi în definire

Am spus că ai să vii și ai venit,
N-ai înțeles că-i vorba despre tine,
Nici nu vedeai că pasul ți-i grăbit
Să nu mai vrei să pleci de lângă mine.

M-ai întrebat și eu ți-am dat răspuns,
Prin ce știam, prin simplele cuvinte
Și nu ți-a fost în nici un fel ascuns
Clar hotărâtul drum spre înainte.

Am arătat destule, te-am descris
Cu un șirag întreg de amănunte,
Chiar în poveste despre tine-am scris,
Punând accent pe întâmplări mărunte.

N-ai vrut să crezi, n-ai vrut să înțelegi,
Sau poate doar nu ai avut putere
Să vezi că lumea-i cu prea multe legi,
Dar adevărul dreptul lui și-l cere.

Cumva credeai, din lipsa-mi de dovezi,
Că tot ce spun e pură fantezie,
Pusă-n tipar ca tu oricum să crezi
Ideea că promisă ești doar mie.

Te-ai tot opus, dar lipsa de temei,
Ți-a luat orice putință și putere
De-a face, totdeauna, doar ce vrei,
Ori de-a lovi, prin spate, în tăcere.

Pași-i aveai pe drum fără opriri,
Avându-te pe tine împotrivă...
Pierzându-ți timp în zise amintiri,
Venirea ți-ai avut-o în derivă.

Azi, iată, totu-i definit
De faptele ce vieții sunt pecete,
Am spus că ai să vii... Și ai venit,
N-ai cum să mai vorbești despre regrete...

Extrem balans

Abia acum înveți trăi iubirea,
Din multele-ți greșeli te regăsești
Ca timp să ai să-ți împlinești menirea,
Și vieții rost firesc să dăruiești.

Încă nu crezi că semn de tinerețe
Ți-apare-n ochi și-i schimbător de chip
Când faptei îi dai rost și frumusețe,
Negând c-ar fi furtună de nisip.

Extremele constant se conturează
Când uiți să-ți ai motive-n mod real
Voind să știi că altceva urmează
Fixate de un prag perfect normal.

Acum, altfel decât credeai odată,
Nu-ți mai dorești exemplul clandestin
Al unei lumi în falduri îmbrăcată,
Punând accent pe-al nopții rol meschin.

Încet, încet, te lași să fii simțire,
Fugind de simple, biete încercări
Ce nici ca simulacru de iubire
Nu s-au vădit motiv de mari chemări.

Din tot calupul faptelor trecute,
Cu rostul pus în puncte de suspans,
Te mai opresc concluzii absolute
Și uiți de-al concordanțelor balans.

Ideile-ți, cândva doar ideale,
Azi au contur de faptă și efect,
Dând existenței motivări reale,
Punctând, fără erori, direct, perfect.

Te lași, acum, prin simplități, prezentă
În darul ce devii pe prag de zi,
Fiindu-ți tresărirea evidentă,
Voindu-mă în tine-a nemuri.

Poveste de renaștere

Eu te iubesc, ţi-am spus de multe ori,
Chiar dacă m-am ascuns de forma clară,
Ferindu-te de alte mari erori,
Ce pot, pe calea vieţii, să-ţi apară.

Anagramat ţi-am spus şi cum, şi când,
Prin tine vieţii iarăşi te vei naşte,
În noaptea când, prin faptă şi prin gând,
Al bucuriei pas îl vom cunoaşte.

Ţi-am scris, ţi-am spus, ţi-am dat de înţeles,
De la-nceput ţi-am zis că eşti frumoasă,
Vorbind despre al vieţii interes,
De piedici ce îi sunt tăiş de coasă...

Formă de-am dat, prin vers uşor grăbit,
N-am pus nicicum ideea pe tarabă,
Ştiind că-n tine fi-va zămislit
Consensualul gând lipsit de grabă.

Acum declar, şi-n mod deschis susţin
Ceea ce las, prin scris, înspre știinţă,
Că nu mai sunt străinul clandestin
Ori anonim prin clara lui voinţă.

De-acum va fi să fiu, în mod concret,
Dovadă şi idee, în esenţă,
Cum timpul, prin absurdul lui secret,
A transformat absenţa în prezenţă.

N-am îndoieli şi nu aduc dovezi
Întregii mele lipse de-ndoială,
Te las să înţelegi, să ştii, să vezi
Trăirea ce-i concretă şi reală.

Esențial, imperativ

Aşa cum simţi, am să te fur o noapte,
Ca să te-nveţi să fii ce ai să-mi fii,
Fără regret, trecând direct la fapte,
Cu tot ceea ce ştii şi ce nu ştii.

Am să te-nvăţ, de nu eşti învăţată,
Să simţi, trăind dorinţele cu rost
Fiind femeia cea mai minunată,
Din câte ştiu că-n viaţa mea au fost.

Aşa va-ncepe drum ce-i dat să-nceapă,
Într-un continuu fără de sfârşit,
Dând clipei înţelesuri care scapă
De teama unui vis, prin gând, rănit.

Acestei nopţi mi-ai dat chiar tu motive,
Privirile continuu mi-au cerut
Să văd prin evidenţe instinctive
Mult necesaru-ţi salt în absolut.

Nu va mai fi nevoie de cuvinte,
Nici să dau seamă, cumva să explic
De ce pe drum ai fost foarte cuminte
Şi nu ai vrut povestea s-o complic.

Nici gând nu vei avea să dai de veste
Că nu ştii unde eşti, cum ai ajuns,
Să plăsmuieşti, din scuze, o poveste
Dând, în avans, la întrebări, răspuns.

Vom fi-mpreună, te vei şti furată,
Şi vei găsi motiv după motiv
Să te privesc în pat, stând goală toată,
Voindu-mă mereu imperativ.

Punând mereu concretu-ntr-o idee,
Iertându-mă de-al gândului păcat,
Mă vei avea ca să îmi fii femeie,
Mi te vei da ca să mă ai bărbat.

Faldul de orgoliu

Tu stai acum în umbră de răscruce,
Atentă şi la pasul următor,
Voind să ştii ce căi or să apuce
Ideile din timpul viitor!

Şi-mi spui mereu că, în sfârşit, faci pace
Cu gândul tău, nu îl mai ţii ascuns,
Altceva nu mai vrei, nici nu ţi-ar place,
Concret vorbind îţi eşti îndeajuns.

Dar toate-s numai vorbe, din mândrie,
Orgoliului îi dai, forţat, avânt,
Fără să vezi că ce va fi să fie
Nu se va vrea fixat de-al tău cuvânt.

Nici stânga şi nici dreapta nu se-adună
Sub un stindard de far îndrumător,
Lăsând cortina plină de minciună
Să-ţi fie unic, elocvent, decor.

Libertinaju-ţi pare libertate
Sub faldul unui gând înşelător
Când crezi că un cuţit înfipt în spate
Este un semn distict de vis şi dor.

Îţi pui un nume şi îţi dai renume,
Ticsind idei ce n-au măcar contur,
Avidă de priviri de la o lume
Ce vede doar ceea ce ţii în jur.

Şi ai în jur destule umbre fade,
Şi indivizi a toate doritori,
Ce-s prefăcuţi, voind doar să te prade,
Dornici mereu de-a fi cuceritori.

Încă mai spui că de nimic nu-ţi pasă,
Că eşti în plină forţă şi avânt,
Dar ştiu că stai de-o vreme-nchisă-n casă,
Sperând că e crezut al tău cuvânt.