Precisele potriviri

Vom fi-mpreună într-un miez de noapte
De care nu vom şi că s-a trecut
Cât noi, dedaţi la adevăr prin fapte
Vom trece de un prag necunoscut.

Vei fi de la-nceput ca o scânteie
Ce ştie să aprindă focuri mari,
Voind să-ţi ai simţirea de femeie,
Întregul de nimic să îl separi.

Mâna-pe copse va urca grăbită
Simţindu-le rotundu-ntredeschis
Fiindu-mi semn de clipă potrivită
Să fiu neşovăielnic şi precis.

Vei spune-n şoaptă că nu sunt cuminte
Ca să îmi fie clar că e firesc
Să te descopăr, fără de cuvinte,
Şi-al întâmplării rost să-l definesc.

Îţi vei dori ca-n lipsa-mi de oprire
Al coapselor contur schimbând încet,
Să îmi deschizi un drum spre nemurire,
Lăsând uitării umbre de regret.

Şi-ncet, încet, simţindu-mă în tine,
Spre profunzimi vei face să-ţi pătrund,
Ca dar să-ţi fiu, aşa cum se cuvine,
În pântecu-ţi fierbinte şi fecund.

Zvâcnind vei da simţirilor trăire
Şi faptelor motiv de repetări,
Punând accent pe-a clipei dăruire,
Firească după nopţi de aşteptări.

Urmarea-n timp din tine se va naşte,
Prin hotărâri de mult mai mari schimbări,
Ştiind, fără regret, a recunoaşte
Răspunsul mult prea multor întrebări

Măsura de dorinţe

Am cam trecut, cu mult prea mult, măsura,
Ne-ar spune cei ce-n umbră te privesc...
Doar tu, măsori pe tine, anvergura
Nopţii în care-ai fost model lumesc.

Brusc mi te-ai vrut cu totul cunoscută
Chiar şi ştiind că vei trăi schimbări,
Iar calea de urmat e absolută,
Şi absolute-s toate prin urmări.

Privirea era clară ca dovadă,
Iar sânii dădeau alte mari dovezi,
Lăsând, în mod deschis, să se-ntrevadă
Că n-ai deloc voinţă să parezi.

În juru-ţi tot credeai că este ceaţă,
Chiar dacă-ţi arătam că e senin,
Spunându-mi că încerci să fugi de viaţă,
Bând şi tot bând pahare cu pelin.

Dar tocmai când voiai să uiţi de toate,
De ceea ce-a venit întâmplător,
Din haine m-ai lăsat să te pot scoate,
Şi-aşa să fii splendoare în decor.

Eram doar noi, n-aveam de ce ne teme,
Nici chiar de umbre nu eram văzuţi,
Doriţi şi doritori de-o altă vreme,
De clipa-mpreunării cunoscuţi.

Ţi-era-nţeles, ştiai că sunt în tine
Din vremuri de visări ţi nopţi fierbinţi
Firesc fiind, aşa cum se cuvine,
Să nu mai tragi de timp, să nu te minţi.

Şi-acum când toate sunt deja trecute,
Când pragul dintre noi deja-i trecut,
Înveţi s-accepţi trăirile-absolute
Ce vor da sens măsurii de-nceput.

Coincidenta anatemă

Pasului sub lună plină,

Luciei

Mă porţi în tine clar autograf,
Perpetuu şi cu formă definită,
Excedentară norilor de praf
Ce viaţa-ţi arătau ca netrăită.

Din pâcle de motiv întâmplător
Timpul ţi-a dat răgaz de-a înţelege
Că toate au un rost, precis, al lor,
Ieşind dintr-un tipar cu rost de lege.

Ţi-am devenit, cu sens concret, real,
Jalon şi, totodată trambulină
În saltul tău din valuri înspre mal,
Spre a te şti de vină şi divină.

Pasul ne-a fost, din vremuri vechi, promis,
Şi tocmai când credeai că nu se poate
Neaşteptat, momentul l-au decis
Idei ce la iveală l-au vrut scoate.

Dorinţa-n miez de noapte ne-a aprins
Cuprinşi de-a nopţii linişte extremă,
Şi pe de-ntregu-n tine m-ai cuprins
Pierduţi de-a lumii veche anatemă.

Pe drumurile vieţii iarăşi pleci,
Identitatea însă-ţi e schimbată,
Şi-aşa vei vei fi... de-a pururea, pe veci,
N-ai să mai fii cea care-ai fost odată...

Însemnul meu, aşa cum ştii că sunt,
Va fi îndemn spre calea cea mai dreaptă
De-a nu-şi dori banalul amănunt
Cel simplu tobogan şi nu o treaptă.

Îţi voi tot fi, pătrunzător profund,
În tine clară, pururi mărturie,
Fără să vrei concretul să-l ascund,
Orice ar fi, în orice fel, sa fie.

Amintirea ca prezent

Din viitor îmi vii, ca amintire,
Ca-ntr-un extrem de timp deja trecut,
Dându-mi acum, cu grabă, spre vestire,
Povestea aventurii de-nceput.

Noapte va fi, cu urme de văpaie,
Motiv de-a mă lăsa a te privi
În umbra lunii ce va vrea să-ndoaie
Al vremii foc, urnit în miez de zi.

Lăsându-ţi trupul fără nici o mască
Şi sânii întâmplării de bun gust,
În tine adevăr o să se nască
Când palmele-mi vor fi căuş de bust.

Iar ochii vor ţinti, concret să vadă
Mijlocitorul coapselor contur
Găsind, în frumuseţea lor dovadă,
Că limitarea e un clar sperjur.

Îmi vei voi şi tu nelimitarea
În limita prescrisului destin,
Concretizând şi acceptând urmarea,
Şi jocul cu accentu-i clandestin.

Când dincolo fiind, de frontiere
Vei spune că erau fără de sens,
Şi, cu motiv, în clipa de plăcere,
Fapta în sine are rost imens.

Simţind concret măsuri de anvergură,
Din gând vei face amintiri de vis
Şi calapod de mare aventură,
În care miza e un drum deschis.

Avându-mă în carne şi în sânge
Şi-n tot ce va-nsemna firescul gând,
Mă vei tot vrea şi vei voi a-n-frânge
Furtuni ce se vor vrea un foc arzând.

Negare de mască

Mă las, tăcerii, pradă uneori,
Dar las privirea-n lume să de ducă,
Şi chiar de văd orori printre erori,
Nu-mi pasă pe ce drumuri o apucă.

Nu mă-ncadrez, fireşte, în tipar,
Nici un tipar nu-mi e croit pe formă,
Că sunt un ins ciudat, mereu bizar,
Exonerat de-a clipelor reformă.

Scriu poezii, dar nu mă vreau poet,
Nu-s bun de nici o gaşcă socială,
Nu stau lipit de nici un epitet,
Dar nu mă mint, nu cad la învoială.

Nu pot mima cu aer optimist
Beţia unui duş cu apă rece
Când ştiu cât sunt, în fapte, realist,
Şi-n tot ce-n toiul nopţii se petrece.

Emoţiei nu-i sunt prizonier
Şi nu îi cer în vers să se prefacă,
Dar când privesc spre stele, înspre cer,
Uit că am vrut cuvântul scris să tacă.

Aşa ajung să las a fi ştiuţi
Paşii ce-i fac ca trăitor în fapte,
Când mă confund cu cei necunoscuţi,
La ceas de seară ori în miez de noapte.

N-am cum de adevăr să mă dezic,
Şi nici ideii să-i croiesc o mască,
Chiar dacă mulţi, venind în faţă-mi zic
Că sunt, ca alţii, mulţi, un gură-cască.

Nu sunt poet... Tot spun şi tot repet,
Nu-s demn de noua tagmă literară,
Că nu-s capabil de-a vorbi încet
Când demnitatea pare să dispară.

Nu ştiu, ca om, cum să accept, să mint,
Să laud şi principii inversate,
Şi-n faţa mea curat să mă prezint,
Ştiind că-mi am trăirile uitate.

Boicot de baricade

Viaţa mi-a fost pe drumuri lunecoase,
Am tot luptat mereu să nu cobor,
Când frigul pătrunzându-mi până-n oase
Voia să uit că vieţii-i sunt dator.

Mi-a fost s-aud o ploaie de cuvinte
Ce-mi arătau că ceru-i plin de nori,
Că nu-i normal să merg doar înainte
Uitând de adormirile în zori.

Şi-am fost certat de mult prea mulţi, deodată,
Când tot negam extreme tălmăciri,
Pledând că viaţa nu e vinovată
De fuga celor mulţi în rătăciri.

M-au boicotat idei voit uitate
De cei ce se credeau conducători,
Când porţi ce se ştiau baricadate
N-aveau tăria marii opritori.

M-am învăţat să caut înspre stele
În zori de zi, ori seara, în amurg,
Simţindu-mă atras mereu de ele,
Văzând în ele clipele ce curg.

Şi înspre Ceruri mi-am avut privirea
Când presimţeam un orizont vetust,
Sau când mi se părea că amintirea
M-ar fi un plan ori spaţiu prea îngust.

Ideea mi-a rămas întipărită
Chiar şi în vise ori în rătăciri,
În lacrima ce se ştergea grăbită
Când rostul şi-l pierdea prin amintiri.

Circumstanţe cu nuanţe

La ceas de seară ne e dat să fim,
Primordiali în umbre conturate,
Şi începutul clipei să-l grăbim
Redându-ne speranţele uitate.

Şi-aşa, atunci când gândurile dorm,
Când calendaru-i semnul de schimbare,
Clipa va fi şi timp și pas enorm
Şi martor de firească-mpreunare.

Sub umbrele pădurii, neştiuţi,
Uitând de vorbe mari, meşteşugite,
Uita-vom să ne fim necunoscuţi
Lăsând dorinţei drumuri definite.

Mâna-mi va fi căuş mângâietor
Coapsei zvâcnind în ritm deja fierbinte
Şi sânilor ce, tresăltând uşor,
Mă vor lăsă, un timp, fără cuvinte.

Chiar în decorul nopţii de-nceput,
Pădurea va-nvăţa să ne păzească
De umbrele prezentului trecut
Şi temerea, puţin prea mult, firească.

Dar fără temeri şi lipsiţi de trac,
Clar simţitori de mare cutezanţă,
Mă vei voi grăbit să te dezbrac
Fiindu-mi drept atu de circumstanţă.

Mă vei primi ca dar, fiindu-mi dar,
Fiind, fireşte, cum e dat să fie,
Uitând de vremea trecerii-n zadar,
Trăind a-mpreunării bucurie.

Pădurea-ţi va rămâne-n amintiri,
Dovadă ce nimic n-o va înfrânge,
Că ne-am avut motiv de cuceriri,
Păstrându-mă, cu-nsemn distinct, în sânge.

Profund, dinspre vestiri

În trecere, văd veşti, ce-mi spun de tine,
Şi despre cum va fi să ne găsim
Ştiind că totul, nouă, ne revine,
Ca noi, ai nopţilor, mereu, să fim.

Mi te vestesc ideile fugare
Prin evidenţe ce trăiri extrag
Venite parcă dintr-o întâmplare
Ce ţintuieşte înţelesul vag.

Ideea ni-i, de mult de tot, vestită,
Dar am pierdut-o noi, printre uitări,
Când nu voiam să ne-o avem ispit
Şi nici prevestitoare de-ntrebări.

A devenit acum, de drept, acută,
Şi graba ei ne vrea tot mai grăbiţi,
Lăsând în urmă calea cunoscută
De toţi ce noi ziceam că-s fericiţi.

E timpul să devii o mărturie
A clipei de profund, extrem, însemn
Când vei dori urmarea datorie
A nopţii şi a pasului solemn.

Replică în demascare

Încep direct, şi tot direct îţi spun
Şi fapta va fi unica dovadă,
Că mă vei vrea grăbit, ba chiar nebun
În tine să mă ştii, fără tăgadă.

Al clipei rost deja îl înţelegi,
De multă vreme ştii că-mi eşti dorinţă,
Că încălcând tabuuri, sfaturi, legi,
Îmi eşti şi corolar, şi referinţă.

Să nu fim, aşadar, chiar ipocriţi,
Să ne ascundem viaţa-n falsitate,
Zicând că nu putem fi ispitiţi,
Că vorbele sunt, toate, inventate.

Tu ştii că n-ar fi bine să te-ascunzi,
Că nopţile îţi dau vestiri în vise,
Chiar sânii ce se văd că-s mai rotunzi
Îţi prevestesc idei necompromise.

Şi, bine ştii, că tot ce-i amânat
Te duce într-o luptă nesfârşită
Şi afli că nimic n-ai câştigat
Când fapta e, în toate împlinită.

Îţi spun, din nou, să nu fim ipocriţi,
Etichetând consensuale fapte,
Lăsându-ne de noi acoperiţi
Împreunaţi trecând prin miez de noapte.

Nu are rost, deloc nu-i nimerit
Să tot pui fard pe un contur de mască,
Spunând că nu-i momentul potrivit
Chiar dacă presimţirea te demască.

Nici replici, de găseşti, n-au înţeles,
Puţine spun din cât ar vrea să spună,
Cuvintele deja sunt în exces,
Ca norii ce dau veste de furtună.

E timpul să nu fim, iar, ipocriţi,
E vremea de firesca împăcare,
Să nu ne mai lăsăm de gând opriţi,
Fugind de omeneasca-mpreunare.

Transparență în firesc

Ideea devenise transparentă,
Totul era, de-a dreptul, transparent,
Şi prin tăcerea ta prea evidentă
Firescul se voia şi evident.

Nimic nu îţi voisei să oprească
În ochi să-mi sară sânii-ţi prea rotunzi
Ce defineau dorinţa-mi omenească
În tine, pe de-ntregul să m-ascunzi.

Raza luminii îmi dădea doar semne,
Trupu-ţi era vederii mele-ntreg,
Întruchipând extremele solemne,
Misterul ce-ţi doreai să îl dezleg.

Conturul coapsei explica motive
De-a da privirii drumul definit
Spre forme întru tot explicative
Acelui pasul de vis ademenit.

Privirile-mi ţinteau cu mângâiere
Oprindu-se pe doritoriu-ţi pântec
Ce se-arăta, lipsit de-ntârziere,
Un leac izbăvitor ca un descântec.

Te-acoperea cămaşa transparentă
Ce nu îmi ascundea, de fapt, nimic,
Mi-era mai mult chemare evidentă
Şi-ndemn, spre sâni, încet să o ridic.

Aşa a fost... lipsindu-ţi întrebarea,
Ştiind ce vreau, ştiam şi eu ce vrei,
Urmând, fără-ndoială întâmplarea
Cu tot firescul ei, concret, temei.

Iar coapsele, în forma lor, rotundă,
Al dezrobirii drum îmi defineau,
Sânii-ţi striviţi uitau să se ascundă,
Şi gustul freneziei mi-arătau.

Tu mi te-ai dat, păstrându-mă în tine,
Se dovedea firescul, transparent,
Ca, peste vieţi, să ştim că ne-aparţine
Un adevăr firesc şi elocvent.

Corset de dor

De-atâta dor şi gândurile dor,
Ideile încep să se-ngrădească,
Simţirile în taină, simt că mor,
Dorindu-şi întruparea lor lumească.

Iar nopţilor le este dor de vis,
Privirile se lasă-a fi vânate
De înălţimi ce urcă din abis
Părând a fi spre Ceruri avântate!

Nici amintirea nu mai stă pe loc,
Mi te arată lacrimă de soare,
Cu evidenţa zilelor de foc
Ce ne-au păstrat fireasca-mpreunare.

Timpul trecut, aş zice, ne-a-ngheţat
În urmele ce par a ni se pierde,
Lipsindu-se voit, deliberat,
De-al primăverii fir de iarbă verde.

Simţiri ce încă nu ştiu unde duc
De dorul tău se-arată suferinde,
Făcându-mă să vreau a fi haiduc
La ceas de seară drumul să-ţi pot prinde.

Şi-aş căuta cumva să te vestesc,
Să-ţi spun că timpul înţelege şi-aşteaptă
Treceri în taină peste prag lumesc
Acum, când lumea, e mereu nedreaptă.

Tăcerile sunt jocul mult prea dur
Ce-mi prinde gândul în idei banale
C-ajung să uit al faptelor contur
Ce, ştii prea bine, cum devin reale.

Resimt durerea... Gândurile dor,
Durerea lor devine tot mai mare,
Şi tot trecutul pare viitor
Încorsetat de-a vrerii întâmplare.

De totdeauna dor

De tine-mi este dor ca de-o idee
Ce vine de demult înspre mai mult,
De tine, o minune de femeie,
Ce-mi pierde traiul zbaterii-n tumult.

Mi-e dor de fapte, îmi e dor de viaţă,
Cu tine timpul să-l mai las uitat,
Sub semn de zori de zi şi dimineaţă
Ori de amurg şi vreme de-nnoptat.

Din vremuri care vin îmi eşti lumina
Ce defineşte rostul de a fi,
Când tu mă vrei coroana şi tulpina
Prin rădăcini ce-n tine se vor şti.

Cuvintele puţine mai pot spune
Din cele ce prin tine prind contur,
Când zorii zilei noaptea vor supune
Lăsându-mă să văd ce am în jur.

Şi-mi este dor, un dor de totdeauna,
De tine şi de-al nopţilor firesc,
De-a fi noi doi, privind înspre furtuna
Şi norii ce, mereu, ne ocolesc.

Pierdut de turme

Multe idei păreau deja pierdute,
Lăsate unui timp ce a trecut,
Păreau a fi în amintiri trecute,
Ca un reproş de pas neînceput.

Ideea de-a uita era ciudată,
Nu îi puteam găsi nicicum reper,
Mereu mi se-arăta ca refuzată
Ca orice gând fugar şi efemer.

Lumea-mi părea, în sens real, redusă
La rolul unui efemer decor,
Tentată de-a fi clipelor supusă,
Uitând de tot ce-nseamnă viitor.

Trecuse timpul dintr-o altă vreme,
Îmi tot spuneam fără să am dovezi,
Fără să simt că am de ce mă teme
Când cercetam apusuri ori amiezi.

Şi-mi căutam, întru dispreţ, motive
Să fiu, ca toată lumea, clar convins,
Că doar necesităţi imperative
Nu-s de ajuns, că sunt deja învins.

Găsind nepotriviri, cu îndoială
Mă regăseam în altfel oglindit,
Mă întorceam la viaţa mea reală,
Ştiind că nu-s, în turme, de găsit.

Mă ştiu cum sunt, şi ştiu că îmi e bine,
Chiar dacă-s uneori un ins suspect,
Chiar dacă vorbe curg mereu spre mine,
Văzut ca adjectiv ori ca subiect.

Poziție de vad

Că vieţii noastre ne suntem eroi
Eu tot ţi-am spus şi-ţi spun că or să fie
Mai multe nopţi fierbinţi între noi doi,
Fireşti în nota lor de nebunie.

Tăcerea vei păstra, cu înţeles
Că amănuntul se va vrea idee
De-a nu avea altceva de ales
Ca faptă de bărbat şi de femeie.

Mereu va fi să nu fie altfel,
Să mi te laşi cu totul la vedere,
Conturu-ţi devenind firesc model
Extazului ce drept real îşi cere.

Să stai aşa, şi-apoi, încet, mai mult,
Privirii mele să se dezgolească,
Lăsând împotrivirii rol ocult,
Dorinţe de întreg să definească.

Sub mână pântecul să-l simt arzând
Iar sânii să ţi-i gust fără oprire,
Uitând de al tăcerii mare-mi gând
Când coapsele-ţi sunt vad spre nemurire.

Şi, printre ele, drum să îmi găsesc,
Uitând de lumi ce-ar vrea să ne blameze,
Că tocmai eu, cu totul nefiresc,
S-ajung apoteoză de sinteze.

Dorinţelor va fi să ne fim leac
Şi născători de alte mari dorinţe,
Ce ne vor fi oriunde sfânt iatac
Îndatorat fireştilor cerinţe.