Ionelei
E ziua ta,
Deschide-ţi pumnii strînşi
Să-ţi pun în palmă două lacrimi,
una de foc
şi una de gheaţă.
Cea de foc
din ochiul care sîngerează foc.
Cea de gheaţă
din ochiul care sîngerează gheaţă.
Sînt două picături hoinare
din primăvara sufletului meu,
din vara sufletului meu,
din toamna sufletului meu,
din iarna sufletului meu.
Deschide-ţi palmele şi strînge în pumni
două lacrimi pe care ţi le dăruiesc
din ochii mei de foc,
din ochii mei de gheaţă.
Păstrează-le şi pune-le uneori foc
şi mai pune-le gheaţă,
ca să-ţi opreşti partea ta
care e întreaga mea privire a inimii.
Aceste lacrimi sunt darul meu de ziua ta,
Sunt pline de sîngele
ce-l plînge viaţa mea
în dorul ei de viaţa ta.
Iubeşte aceste două lacrimi!
Primeşte aceste două brumării
picături de rouă.
Dăruieşte-le o clipă,
o clipă de două lacrimi.
Lacrimile mele... Plînsurile mele...
Zborurile tale...
Sunt de planton, în avangardă,
Pe frontul unui crez uitat
Dintr-o dorinţă revanşardă
A celor ce au tot furat...
Nu vreau nimic să se ascundă
Iluminat de flăcări mici,
Şi nu să nu se-mtrepătrundă
Cu ţelul unor venetici.
Şi caut clipa rătăcită
În tot ce rătăcire-a fost,
Dar tot mai plînge o ispită
Că nu-i găsesc nici fel nici rost.
Dînd nopţii-ntreaga libertate
În gînduri mai clădesc un gînd,
Dar nu am pe deplin dreptate
Că-n târguri chiar credinţa-mi vînd.
Capitulard, sunt o statuie
De focul vieţii măcinat,
Nu-s un Hristos ţintit în cuie,
Sunt doar cu vise îmbătat.
Cu pasul meu de rătăcire,
Presimt că drumu-i răctăcit...
Am spus prea grabnic împlinire
La câte-au fost de-am întîlnit.
Ca haină rece, de paradă,
Din umbra ce o-ntunec eu,
Chem ploaie, viscol şi zăpadă
Şi adevăru-l chem mereu.
Din tot ce azi mă încălzeşte
Culeg aceleaşi înrobiri
Şi mai nimic nu-mi aminteşte
Că-n fapt rănesc şi amintiri.
Plătesc, în rate, cu dobîndă,
Fără să ştiu ce tot plătesc,
Fără să ştiu că stând la pîndă
Eu ura lumii o iubesc.
Mă-ntreb de ce mi-a fost dat, mie,
Ceea ce văd să povestestesc,
Deşi, de prin copilărie,
Nu vreau nimic să-mi amintesc?
În lumînarea aburindă
Îmi zace tainic gînd infam
Iar gheaţa vrea să se aprindă
Şi să dispară, gram cu gram.
Păzind a nopţii barieră
Îmi trece timpul monoton...
Cred însă că şi lumea speră
Să-şi steie sieşi de planton.
Haide, hai alături, sus pe creste,
Hai în umbra nopţii din poveste,
Urc-alături pasului hoinar,
Muntele ne face drumul dar.
Hoinar precum eram,
Mereu te căutam,
Te aşteptam să vii, să nu mai pleci.
Cu ochii către cer,
Erai un fad mister
Pe negrele şi asprele poteci.
Plecînd ades în munţi,
Urcînd spre soare punţi,
Te căutau pîraie şi văi seci.
Umblînd ades hoinar
Ţi-am dat cărări în dar,
Ţi-am dat izvoare limpezi, ape reci.
Precum hoinar eram,
Privirea-ţi căutam
Şi-ţi ascundeam ce poate fi mai greu,
Eram stindard şi foc
Şi te purtam în joc
Cum mă-ndemna pe drumuri pasul meu.
Te privegheam tăcut,
O luam de la-nceput,
Urcam, urcam şi tot aşa mereu,
La ceas de vis tîrziu,
Veghindu-ţi cerul viu,
Ţi-am pus pe frunte nimb din cerul greu.
Mugurii de iarbă se întorc în stele
Înotînd în neguri, înotînd în ger,
Vin de sub zăpadă primăveri rebele
Peste-a mea uitare, arcă de mister.
De nevoie plînge faldul de zăpadă,
Carul vechii toamne scîrţîie pierdut,
Nu e nici o veste, dar fără tăgadă
Iarna nu e iarnă, e doar gînd trecut.
Căi de drumuri albe se-nveşmîntă-n umbre,
Împăcare tristă vine peste noi,
Se dă clipa zilei, noaptea să ne umble
În pierduta şoaptă, ultimei nevoi.
Vine primăvara-n mugurii de ierbi,
Într-un pas de ducă păsuit de cerbi.
Abisul vieţii grabnic mă-nconjoară,
Bineţe-mi dau stăpînii de poveri,
Abia mai ştiu de gîndul stă să moară,
Ori de plec eu în prag de primăveri.
Cărări stinghere valului dau pace
Şi cheamă focul mîngîindu-l blînd,
Eu vin din pragul caselor sărace
Şi plec în largul falnicului gînd.
Cobai de marmă înstelat de grijă,
Podar pe calea unde toate plec,
Din steaua mea se rupe cîte-o schijă
În susurat izvor de plînset sec.
Mireasmă de scîntei îmbujorate,
Călări pe soare umbre mari se duc,
Mai sînt iubiri, încă mai sînt păcate,
De-n moarte plec, spre viaţă o apuc.
Şi tot mereu pe cale-s primăveri,
Bineţe-mi dau stăpînii de poveri.
Drumul vieţii simt că mă tot cheamă
Şi mă cheamă chiar de sînt absent,
Tot ce cred că-mi este mai de seamă
E desfrîul meu adolescent.
Îmi duc şoapta înspre nemurire,
Ştiu şi steau care o păstrează,
Trec prin foc trăind o amintire
Care vreau, ori nu, e veşnic trează.
Multe-aş vrea găsi, mai noi sub soare,
Dar prea multe ţin să se repete,
Poleirea e strălucitoare
Însă e ca nuca în perete.
Gîndul mi-l reneg cu bună ştiinţă,
Când mă plîng îmi spun că-mi rîd în faţă,
Sunt chemat mereu de-a mea credinţă
Să m-arunc în negură şi ceaţă.
Mi-aş dori o altă rădăcină
Ca să fiu mişel şi demodat,
Doar conştiinţa mea mai e senină,
Îmi dă semn că nu-i adevărat.
Când văd viaţa că îmi leneveşte
Caut drumul către dezrobire,
Poate a fi rob e omeneşte,
Dar eu cred că-i doar o amăgire.
Biblia nu prea o iau în seamă,
Din credinţă nu mă-nchin la zei,
De iubire nu îmi este teamă,
Însă nu-i suport pe derbedei.
Multe-nvăţ trecînd tăcut prin lume,
Despre rugăciuni, despre iubire,
Despre valul care, plin de spume,
Nu-i model de mers spre rostuire.
Adevărul e fără hotare,
Viaţa, într-un fel, e ca o scenă,
E senin, privind departe-n zare,
De aproape e mai mult obscenă.
Am un sînge care nu-mi prieşte,
Spun cei enervaţi de-a mea tăcere,
Alţii spun că prea mă-mbătrîneşte
Spusa-mi despre-a lumii decădere.
Ochii mei n-au cearcăne de ură,
Doar nu văd pădurea de copaci,
Parcă-aş fi băut fără măsură
Şi-am rămas cu ochii prea săraci.
Hai şi mă redă eternităţii,
Lasă-mă, stăpîne, cu-al meu vis,
Smulge-mă orgiei izbucnite,
Nu-s decît istovitor abis.
Lasă-mă în bestia de viaţă,
Nu-mi culege boabele de gînd,
Stinge-le în praful de pe drumuri
Regăsite-n şoapta mea plîngînd.
Mugurii de seară se vor stinge,
Clipele de foc mă vor răni,
Nu-mi mai smulge ultimile patimi,
Lasă-mi bucuria de-a mă şti.
Ah, stăpîne, muritori cu toţii
Se vor stinge lîngă gîndul meu,
Vor aprinde stele şi luceferi
De va fi uşor acum ce-i greu.
Ne întoarcem ca din iadul clipei,
Ne plecăm să nu ne mai vedem,
Vom purta pe umeri ne’mplinirea,
Altceva nu-i drept să mai avem.
Voi pieri şi eu, şi tu, stăpîne,
Nu vom fi, în timp, deloc mai mult,
Eu voi fi un dor de azi şi mîine,
Tu vei fi acelaşi gînd trecut.
Nu, stăpîne, clipa nu ne trece,
Clipa nu se-ntoarce, nicăieri,
Drumul nostru urlă plin de focuri,
Şi-i destul. Atît mai ai: să speri.
Lupii urlă, urlă prin pădure
şi aleargă sănii mari pe cer,
Cetina de brad se înfioară,
noi venim îmbrăţişaţi de ger.
Caii albi trag pîclele de nouri,
trag albastre aure de zori,
Mugurii se învrăjbesc în mine,
albul nopţii se prelinge-n nori.
Mai la deal un cîine stă de veghe,
munţii-şi poartă lacrima de alb,
Doar aici e focul ce purcede
şi-ntre inimi întuneric cald.
Vifor aspru urlă în fereastră
răstignit de apele din rîu,
O săgeată mă pătrunde-n sînge
Ca un spic ori ca un bob de grîu.
Lîngă foc e-o cumpănă tîrzie
pe un maldăr mîngîind scîntei,
Apa plînge, nici nu vrea să ştie
Că-i otravă numai cînd o bei.
Şi în noapte pururi lupii urlă,
urlă vîntul ceaţa timpuriu,
Sănii albe se tot duc în treceri,
dimineaţa pleacă în pustiu.
Spicul boabelor uscate
Trage focu-n alte sate,
Şi le lunecă-n tîrziuri
Către clipe şi pustiuri.
Şi învăluiţi în stele,
Vrajă a nopţilor mele,
Caii bobului de grîu,
Trag izvorul în pîrîu.
Aburind, un nimb al lunii,
Mîngîie în vîrf gorunii
Şi, cu ochii lor de focuri,
Vraja nopţii altor locuri.
Umbra nimbului de soare
Se afundă în izvoare
Şi se pierde-n colb de rîu,
Netihnitul bob de grîu.
Obosind în raze arse,
Peste cerul ce le sparse,
Trec din noapte în lumină
Nevăzute flori de mină.
Călătoare raze-a nopţii
Plîng în scîrţîitul porţii,
Şi-n izvor şi în pîrîu
Drumul bobului de grîu.
Iarăşi cerul vrea să-mi plîngă
Nouri plini de zbor şi ploi,
Şi-nvelit în vis să-mi frîngă
Pribegia celor doi.
Măgulit de stele stinse,
Noaptea stinge flăcări mari,
Şi-n înnegurări aprinse
Poţi să pleci sau să dispari.
Cale către mai departe
Unduită-mi ia avînt,
Oblojită, fără de moarte,
Plînge ceruri pe pămînt.
Şi-n tîrzie împăcare,
Mugurii din ierbi vor da,
Cum îmi plouă, cîte-o floare,
Primăverii şoapta ta.
Iarăşi cerul o să-mi plîngă
Nouri plini de nimb stellar,
Şi un mugur vrea să-mi frîngă
Amintiri de-acum în dar.
Cum ninsoarea umblă
peste-un ochi de stele,
Umbra cade-n geruri
veşnicii să spele.
Zboruri de departe
cad încet şi-asudă,
Şi se-mbrac în noapte,
steaua cere trudă.
Vijelii supuse
mi se sfarmă-n palmă,
Numai unda mării
nu-i, ca mine, calmă.
Cată amintire,
cată păsuire,
Peste toate-i iarnă,
vară-n amintire.
Lacrima învinsă
nici nu cade-n ceruri,
E de vis brăzdată,
arde gînd în geruri.
Cade în pămînturi,
mreaja vieţii, pradă,
Amintiri supreme
ning fără zăpadă.
Cărările umbrite de omăt
Se scurg în paşi către pămînt şi cer,
Şi vin în vale apele-ndărăt
Sub arsele pridvoare plînse-n ger.
Pe urmele de prăzi şi vînători
Trec încet desişuri uşurate,
Se regăsesc în paşi de trecători
Şi-ntr-o taină, din trecut, uitate.
Călători ai cerului de noapte
Lasă-n ţipăt de acvilă visul,
Şi-ţi cuprind înveninate şoapte
Ce-şi deschid ne’ntîrziat abisul.
Ţipătoare, clipele de seară,
Plîng vrăjite de un mugur veşnic,
Vine timpul muntelui să ceară
Taina unui foc aprins, vremelnic.
Şi cum stins, un foc nu poţi aprinde,
Ai doar focul ce te mai cuprinde.
Ca din ochiul rătăcit de soare,
Dintr-un spic de gheaţă cată luna,
Apa susurîndă în izvoare,
Munţii ce-i îmbracă, iar, furtuna.
Brazii încărcaţi de viscolire
Îşi apleacă cetina plîngîndă,
Ocrotind a iernilor iubire
Şi odihna lupilor la pîndă.
Vîntul aspru şuieră prin stele,
Sfîşiat de-un urlet de aproape,
Aripi mari de ceaţă vin să spele
Lacrima de cer în colb de ape.
Cerbi şi ciute, umbre mari de iarnă,
Trec cu pas sfios în legănare,
Şi ne vin luceferi să aştearnă
Pe un vîrf de munte o-ntîmplare.
Oblojit de frig un vad trosneşte,
Împărţindu-şi harfa sa de gheaţă,
Şi pe roata morii se opreşte
Mîngîiat de lună ori de ceaţă.
Cum ne e străbuna moştenire,
Veacuri de istorii urcă-n munţi,
Şi-n puterea nopţii de-mplinire
Se aşază peste maluri punţi.
Hoardele de pradă îşi pierd urma,
Apele se spală pe pămînt,
Baciul mioritic mînă turma
Şi în miezul iernii cîntă-n vînt.
Brazi bătrîni de veghe în hotare
Ne rostesc de Mircea cel Bătrîn,
Şi păgînii fug în depărtare,
Oltu-i din vechimi mereu român.
Clopote de timp se trag în turle,
Cozia l-aşteaptă pe Mihai,
Vremi îndepărtate ţin să urle,
Numai Oltul ne rămîne crai.
Călăuza apei din izvoare
Paşii de ţăran ia împrumut,
Şi-n apus şi-n răsărit de soare
Dunărea îi pierde în trecut.
Şi cum Oltul pavăză ne este
Prin istorie făcînd recurs,
Împlinind şi maluri, şi poveste,
Oltul e român în vad şi curs.
Unde sfînt ne este idealul
Şi e vulturul pe cer stapîn,
Oltul ne mîngîie blînd cu valul,
Brav botezător de plai român.
