Însemn de hotar

La însemnul marelui hotar,
Timpul se opreşte-n calendar,
Şi sub prag de clopot abătut,
Viaţa e un pas spre absolut.

Dangăte în clopote se sparg,
Valurile se retrag în larg,
Vin, haotic, vorbe din abis,
Poarta către cer s-a-ntredeschis.

Călători pe viscoliri de gând,
Trecem mai departe, rând pe rând,
Prin păcat, prăpădu-i domolit,
Începutul are şi sfârşit.

Ceaţa dă un semn revoltător,
Vorba se opune tuturor,
Schimb decorul, fac un târg cinstit,
Adevărul nu mai e minţit.

Miezul nopţii pune un accent
Revoltând realul concludent.
Cu-al meu semn, de apă şi de foc,
Timpul aş opri, de-aş vrea, în loc.

Soarta însă las să-şi facă jocul,
Ploaia a-n-ncetat... Se-aprinde focul...
Toate se arată de acord
Că mergând spre sud nu merg spre nord,

Apele revin la vechiul vad
Să deschidă drumul către iad,
Semnul crucii e întors mereu
Spre un fals şi tainic Dumnezeu.

Dinspre involut spre ireal
Crahul a fost ţelul ideal,
Răstignind pe crucile de drum
Adevărul regăsit postum.

Pas pe prag s-a vrut şi întâmplat,
Însă rânduit în mod ciudat,
Ridicând la hram necunoscut
Viitorul faptului trecut.

Către ieri privirea-mi răstignesc,
Şi la miezul nopţii mă trezesc,
Spusele, cu înţeles sumar,
Vor fi un An Nou în calendar.

Azi dispare într-un mod subit
Între plus şi minus infinit,
Rănile se vindecă de tot,
Să-ntorc vremea ştiu că iarăşi pot,

Adevărul vine să ia locul
Faptelor minţite ce-au stins focul...

Iar însemnul marelui hotar
Ne va fi reper în calendar.

Adnotare-n clar-obscur

Floare dulce de pelin
Caut încă să-mi abţin
Gânduri care-n valuri vin.

Retezând un pas de foc
Caut calea de mijloc,
Alergând după noroc.

Însetat, culeg de zor
Întâmplarea nopţilor
Şi mirajul viselor.

Coborând pe-un fald de cer
Regăsesc un alt mister
Şi-mi e clar că pot să sper.

Pun un pas şi înteleg
Că pot nodul să-l dezleg
Doar păstrând trecutu-ntreg.

Simt că prind iar rădăcini
Şi întrezăresc lumini
Printre flori şi mărăcini.

Glasul vântului rebel
Dă sens falsului măcel
Şi chemării la apel.

Adnotând peste contur
Cu-n însemn de clar-obscur
Pe-un mănunchi de lacrimi jur.

Dacă focul pare stins
Simt că-n suflete-i aprins
Peste-al vieţii necuprins!

Adevărul prin solemn

Drumul spre etenitate,

trece doar prin gândul tău,

Gândul către tine zboară,

ba mi-e bine, ba mi-e rău!

Şi mai mult decât s-ar spune...

şi mai multe vor veni,

Ţi-aş privi ochii în somnu-ţi,

să te pot mereu iubi.

Aş pleca spre cer cu tine

să uităm tot ce s-ar şti,

Aş pleca spre adevărul

ce va fi cum vrem a fi!

Să te fur prin gând îmi trece,

vreau să am al tău acord,

Chiar de vom pleca spre ceruri,

toţi să creadă că spre nord...

Sudul cald poate ne cheamă,

vântul poate ne dă semn,

Te-aş iubi cu adevărul

împlinirii prin solemn,

Pas mereu de împlinire

face-vom printre lumini,

Să cunoaştem orizontul

definit de heruvimi.

Adevărul cel mai paşnic

să ne fie legământ,

Dând mereu un sens al vieţii

spuselor… printr-un cuvânt.

Şi, mergând din nou spre viaţă,

să te ştii hotar mereu

Pentru lumea hotărâtă

de-al tău gând şi visul meu!

Hotar prin calendar

De te-aş găsi... Dar cum să te găsesc?
Tu nici nu ştii că asta îmi doresc...
În zori de zi... spre ceruri să urcăm
Şi drumul vieţii iarăşi să-l urmăm!

Să ne găsim oricât de noapte-ar fi,
Să ne găsim dorind a ne iubi,
Pornind prin vis, clădind un adevăr,
Iar eu să-ţi mângâi firele de păr!

Şi dacă toate fi-vor... şi vor fi...
Privi-vom amândoi spre zori de zi
Şi vom plăti acel tribut mereu,
Mereu în zori de zi doar tu şi eu!

Tributul către timpul viitor
Când toate amintire iar se vor,
Din fapt comun să facem alt hotar
Spre anii ce vor trece-n calendar!

Ce va mai fi, doar nouă ne e dat...
Zorii de zi mereu dau rod bogat,
Şi tot te caut... stiu... te voi găsi...
Să pot mereu pe tine-a te iubi!

Întrebări târzii

N-am să înţeleg, nu..., niciodată
Ce poruncă mare ai primit
De-ai plecat aşa, în grabă, tată,
De-ai plecat şi nu te-ai odihnit.

Parcă ieri, duminica trecută
Te gândeai ce astăzi o să faci,
Ai plecat lăsând speranţa mută
Iar acum nu îmi vorbeşti... doar taci...

Ai fost ca un om... cu părţi mai bune,
Poate uneori făcut-ai rău,
Ai plecat şi ai uitat a-mi spune
Cine-s eu? Nu-s eu copilul tău?

Nedreptatea veţii, câteodată,
Te-a marcat în felul ei, suprem...
Ai plecat în grabă mare, tată,
Însă parcă azi nu mă mai tem.

Drumul reîncepe spre-mplinire
Coborât-am mult, am de urcat,
Toamna-mi va rămâne-n amintire,
Toamna-n care grabnic ai plecat.

N-ai lăsat prea multe-n astă lume,
Azi nici umbra nu o mai găsesc,
Eu încerc să fac un rost şi-un nume,
Fiind un om ce viaţa o trăiesc.

Nu voi înţelege niciodată
Cine-a vrut aşa să fie dat?
Nici de ce, în mare grabă, tată,
Către altă lume ai plecat?

Dar te iert de toate, ăsta-s eu,
Tot de asta-l rog pe Dumnezeu.

Rugăciune de totdeauna

Simt un semn al clipei viitoare
Şi un hotar mereu fără contur,
Pot ridica privirea către soare
Şi, fără teamă, am curaj să jur.

Mă las de-acum luminii Tale sfinte
Şi mă încred în tot ceea ce-mi dai,
Acum, că ştiu că drumul mi-e-nainte,
Vreau viaţa, pentru-ai mei, să fie Rai.

Mi-ai dat puterea să răzbesc prin toate
Şi ochi să văd al faptelor trecut...
Părinte Sfânt ştiu că acum se poate
Să am al vieţii drum neabătut.

Mi-ai dat în viaţă, într-un prag de vară,
Îndemn să pot să fiu nemuritor,
Un înger într-un suflet de fecioară,
Mereu frumos, mereu izbăvitor.

Şi pentru toate, parcă-ai dat o lege,
Să-mi fie cerul luminos mereu,
Ca nemurirea să o pot culege,
Ţinând în braţe un copil al meu.

Părinte, ţi-am greşit, de poţi mă iartă,
Vreau iar să fiu ce ştiu că am mai fost,
Să nu mai fiu mereu doar pus pe ceartă,
Să pot să fac, pentru ai mei, un rost.

Am iar puterea de a-ntoarce soarta,
Şi a urca mereu, mereu, mai sus,
Să nu mai simt că-mi e închisă poarta,
Purtând în suflet jertfa lui Iisus.

Sunt fiu al tău şi nu mă pierd de tine,
Sus, pe Golgota, crucea mi-o tot duc,
Fă, Doamne, o minune pentru mine,
Îmi e prea greu... Sunt singur ca un cuc.

Cere-mi ce vrei, chiar viaţa mea apoi...
Dar, Doamne, dă-mi destinul înapoi!

Prin cine, pe cine?

Pe unde aş putea să te găsesc
Să dăm o raită-n ceruri amândoi,
Să-ţi simt privirea şi să te privesc
Şi lumea să înceapă de la noi?

Prin cine, despre tine, să pot şti
Pe unde ziua paşii-ţi rătăceşti,
Să te găsesc, să poţi, şoptit, rosti
Ceea ce-ţi sunt şi ceea ce îmi eşti.

Pe cine să întreb unde vei fi
Când ziua îşi trimite primul semn,
Speranţei să-i putem redărui
Îndemnul adevărului solemn?

Prin cine, către lume, pot vorbi
Ca toţi să ştie ceea ce se ştie,
Că tu îmi eşti puterea de-a răzbi
Prin tot ce viaţa mea a fost să fie?

Joc sumar

Se bate pasul, îndrăcit, pe loc,
Şi cad în gol concluzii imperfecte,
E vremea de a trece şi prin foc,
E vremea confruntărilor directe.

Se-ntoarce roata şi se rupe-n trei,
Şi dintr-odată toate se întâmplă,
Când alţii nu mai ştiu câţi ani au ei,
Eu le arăt cu degetul la tâmplă.

Bolborosind, mereu neînţeles,
Se vor strivi de umbra din fereastră,
Vor şti că-n scrise eu îţi sunt ales
Şi nimeni n-are loc în viaţa noastră.

Cum totul redevine la normal
Şi drumul redevine semnatură,
Noi doi vom fi din nou un ideal,
Ei un exemplu de absurd şi ură.

Poveste despre noapte

Când cerul nopţii vrea să îmi arate
Un loc în care timpul să-l ascund,
Întrezăresc că pot zidi palate
Chiar dacă în abis mă tot afund.

Şi pot rosti cuvintele pe faţă
Privind în ochii zorilor de zi
Că, orişicum, noi mâine dimineaţă
Pe drumul vieţii iarăşi vom porni.

A fost atâta pierdere de vreme,
Prin labirinte parcă-am rătăcit,
Ieşirile ne-au tot creat probleme,
De clanţa porţii, totuşi ne-am rănit.

Şi, dacă timpul ca maşinărie
Îmi mai răpeşte-n taină câte-un gând,
Aş vrea să ştiu, în noapte, de ce mie,
Mi se arată fluturii plângând?

Însemn de gară

Ce sunt eu?... O biată gară tristă
Unde trenuri nu se mai opresc,
Gara ce-au uitat-o că există
Chiar şi cei ce-n treacăt o zăresc.

Zi de zi, la orişicare oră
Impiegatul e mereu la post,
Aşteptând mereu, acum ignoră
Că în schema vieţii e un “fost”.

Dinspre vest nu se mai văd mărfare,
De la est nimic nu-i anunţat,
Orele se pierd într-o-ntrebare,
Ca şi cum nimic nu s-a-ntâmplat.

Dinspre nord se simte vântul rece,
Şi e întuneric înspre sud,
Trenuri nu mai trec, dar timpul trece,
Paşii pe peron nu se aud.

Linia ferată-i ruginită,
Până şi macazul s-a blocat,
Gara-i doar o casă părăsită
Unde toate doar “s-au întâmplat”.

Impiegatul însă e prezent
Aşteptând mereu un tren absent.

Realitate de seară

Seara-i lungă... Noaptea-i mare,
Toate-s doar o întâmplare,
Plouă totuşi, plouă rece,
Trec şi eu... Şi timpul trece.

Seară-i iarăşi... Vântul plânge,
Ploaia îmi pătrunde-n sânge,
Simt o ultimă zvâcnire
Regăsită-n amintire.

Seara-i tristă... Ploaia-i deasă,
Întunericul m-apasă,
Caut vorbe nerostite
Şi dau foc unei ispite.

Seara-i lungă... Seara-i tristă,
Seară-i iarăşi... Şi există...

Reamintire de toamnă

Mi-aduc aminte... Simt că toamna vine,
Se mai scurtează iarăşi câte-o zi,
Şi drumul mi se-arată către tine,
Să te găsesc pe orişiunde-ai fi.

Şi dacă, uneori, din întâmplare
Mi se mai pare c-am să rătăcesc,
Mă regăsesc... şi ies la drumul mare
Redefinind hotarul meu lumesc.

În miez de zi privirea-mi e hoinară,
Te caut şi aştept să simt că eşti
Un adevăr ce n-o să vrea să moară,
O nesfârşită carte cu poveşti.

Resimt mereu cum timpul mă apasă
Şi sunt mereu, mereu, căutător,
Eu sunt un trubadur fără de casă
Ce regăsirii tale-i e dator.

Mi-aduc aminte... Toamna e în toate,
Simţim mereu că timpul n-are preţ,
Dar eu te caut, ştiu că se mai poate
Să fim noi doi, să ne ferim de-ngheţ.

Vestirea prin clopot

Un dangăt într-o dungă

prin lume se aude,

Răstălmăcind chemarea

spre ziua de apoi,

Răspunsul şi-ntrebarea

sunt adevăruri crude,

Când totul se împarte,

fără de semn, la doi.

O taină-a-ndepărtării

cuprinde omenirea,

Iar apele-ncep astăzi

să curgă înapoi,

Dispare forma-n urmă

fără-a-şi găsi menirea,

Apocalipsa vine,

în primul rând, din noi.

Un dangăt se aude

şi-i mai mereu aproape,

Chemând spre începuturi

un sens primordial,

În absolutul clipei

cad stelele în ape,

Iar focul risipeşte

şi cel din urmă val.

Esenţa existenţei

începe să devină

Un fel de regăsire

a clipei de apoi,

Doar ochii pot să simtă

când va veni să vină

Apocalipsa care,

e-n primul rând, în noi.

Iar clopotul dă veste

că totul e-n schimbare,

Că focul se aprinde

deşi cad încă ploi,

Că timpul se grăbeşte

şi nici un sens nu are,

Că împărţirea încă

se face doar la doi.

Credinţă, în definitiv

Nu vă grăbiţi să credeţi c-am să mor,
Chiar dacă, într-un fel, m-aţi pus la zid,
Am fost şi am să fiu învingător
Şi orice poartă pot să o deschid.

Vă vreţi voi bine şi m-aţi dat tribut,
Şi aşteptaţi o zi, să ştiţi că plec,
Dar moartea am pierdut-o la barbut...
Perdant, aşa, prin faţa voastră trec.

Mă rog la Dumnezeu, mă rog la cer,
Să poată să vă ierte-acest păcat,
Şi chiar când voi loviţi eu încă sper,
Să-l regăsiţi pe Cel adevărat.

Eu n-am să fiu acel ce va plăti
La ceasul judecăţii de apoi,
Când îngerii la voi nu vor veni
Şi nimeni n-o să fie lângă voi.

Nu vă urăsc, ba chiar sunt doritor
Să fiu cu voi, să pot să vă ajut,
Când toate se întorc în matca lor
Prin jocul revenirii în trecut.

Loviţi-mă de vreţi! Orice va fi
Eu am puterea de a vă iubi.