Nuanțe de credință

Într-o lume-a minciunii

şi-mpăcare în silă,

Se vorbeşte mereu

de credinţă şi milă,

Tot mai rar de tristeţe,

suferinţe şi lacrimi,

Că se moare în stradă

din iubire, din patimi...

Cu puţine-nţelesuri,

puse toate-n grămadă,

La altar, în biserici,

mulţi vin doar să se vadă,

Că sunt plini de nobleţe,

îmbrăcaţi elegant,

Dar bolnavi de trăirea

într-un mediu stresant.

Nu mai fac diferența

între calcul şi soartă...

Limuzine luxoase

printre oameni îi poartă,

Iar nevestele lor,

îmbrăcate sumar,

Sunt atente la paşii

ce îi fac spre altar.

Pe-a lor buze boţite

se văd urme de şoapte,

Izvorând întuneric,

fie zi, fie noapte,

Trec, privind, fără jenă,

la bătrâni cum cerşesc,

Şi cum ochii-şi coboară,

când o pâine primesc.

O bucată de pâine,

cei ca ei o aruncă,

Nu prea cred că sunt oameni

ce trăiesc doar din muncă,

Iar când vin la biserici

loc în faţă-şi doresc,

Şi-s atenţi, peste umăr,

la acei ce-i privesc.

A venit peste lume

un blestem de durere,

Mor săracii cu zile,

mor săraci, în tăcere,

Peste tot nepăsarea

e văzută mormal,

Şi minciuna abundă,

ca model ideal.

Se vorbeşte mereu

de credinţă şi milă,

Dar trăirea credinței

e deja puerilă,

Se citesc acatiste,

se vorbeşte de sfinţi,

Dar, în viaţa reală,

se scrâşneşte din dinţi...

Vis de dor

Lapidar îmi spui "Mi-e dor de tine",
Restul vrei să-l laşi în înţeles,
Şi-n cuprins încerci a te abţine
Să îmi spui că drumu-l ai ales.

Taci şi tu, lăsându-mă-n tăcere
Să mă-nvăţ cu-al timpului îndemn,
Şi din nou să vreau să am putere
De-a trăi al clipei sens solemn.

Visul însă, tainic, îţi vorbeşte,
Într-un fel real, desprins din basm...
Sufletul, prin el, îţi prevesteşte
Cum va fi ieşirea-ţi din marasm.

Prin păşire-ncet nu se mai poate,
Chiar şi visu-ţi spune răspicat,
Timp s-avem de-a le-mplini pe toate
Ni-l mai dă doar drumul neumblat.

Eu ţi-am spus că-mi este dor de tine,
Cea pe care-o ştiu şi n-o cunosc,
Şi-mi e dor, aşa cum se cuvine,
Ce speranţe am, să-ţi recunosc.

N-avem timp, dar nici motiv de grabă,
Cât nu-ţi este clar ce-i drumul drept,
Îmi găsesc ceva să-mi fac de treabă
Să nu ştie nimeni că te-aştept.

Tac şi taci, dar eşti nerăbdătoare,
Şi tăcerii-i cauţi un motiv,
Dar o vrei, fiindu-ţi împăcare
Cu acest acum normal fictiv.

Însă este cert... Spre mai departe,
Ne-a fost dat să ne avem un drum,
Litera ne va zidi-ntr-o carte
Să trăim şi viaţa, şi postum.

Motivul de tăcere

Taci, ţi-aş spune, taci! şi te ascultă,
Lasă-ţi gândul nemijlocitor,
Chiar când simţi că inima-ţi exultă
S-ar putea să simţi al vieţii dor.

Nu-ţi grăbi cuvântul în vorbire
Lasă-i timp de-a se rosti curat,
Şi păstrează-l clar în amintire
Ca să ştii de cumva ţi-i schimbat.

Fii cu ponderare-n judecată,
Fiindcă-o faci după modelul tău,
Însă n-ai să ştii, mai niciodată,
Dacă, ce e rău, e-n toate rău.

Taci, ţi-aş spune, taci! şi ia aminte
La ceea ce spun cei ce-ţi vorbesc,
Ca să înţelegi, nu doar cuvinte,
Ci şi sensuri care le-ntregesc.

Nu porni a crede ce-ţi e vrerea,
Doar de dragul propriei mândrii,
Nu da sfaturi, spune-ţi doar părerea,
Ca să-nveţi mai multe decât ştii.

Stai încă o clipă-n cumpănire
Când ţi-ai vrea să spui destul c-ai stat,
Şi priveşte totul cu iubire
Ca să n-ai nimic de regretat.

Ceas de întâlnire

Iubito, ceasul bate, face semn
Că ne-ntâlnim cu ce se va-ntâmpla,
Şi ne promite-n felul lui, solemn,
Că-n veşnicii, prin fapte vom intra...

Nu-ţi fie teamă, nu e un blestem,
Nu-s nici motive de-a te-mpovăra,
Va fi, cu-adevărat, un gest suprem,
Ce-n altă lume te va arunca.

Ascultă vântul cum te-ndeamnă blând
A te-nţelege tu cu viaţa ta,
Şi lasă-l, când îţi fură vreun gând,
Nu-i sta în cale, orişicum ţi-l ia.

Când lacrima ţi se arată-n vis,
Nu mai fi tristă, ştii că vei uita,
Absurdul orişicărui compromis
Ce căi de neputinţi îţi arăta.

Trecut e timpul, n-are sens invers,
Fii pregătită dar, nu regreta,
Prin soartă încă mult avem de mers,
Din mers vedea-vei tot ce va urma.

Tineri de ieri, tineri de mâine

Ieri, cei tineri, viaţa ne-o croiam,
Încercând să ştim dacă se poate
Să-nvăţăm, principial, din toate,
Să fugim de efemeritate,
Căutând să construim palate,
Vieţii să-i dăm sens tot căutam.

Azi, cei tineri, viaţa şi-o cerşesc...
Înrobiţi de gânduri desfrânate,
Şi-ndemnaţi la fapte deșănţate,
Voitori a creade că se poate
A-nvăţa câte puţin din toate,
Şi-a glumi cu rostul omenesc.

Azi, cei tineri ieri, tot năzuim
Că se poate învăţa din toate,
Că celui ce vrea orice se poate,
Dar o desfrânată libertate
Lasă chiar destine mutilate,
Într-un aparent firesc sublim.

Cei azi tineri, mâine vor trăi
Hăituiţi de marginalitate,
O matură irealitate,
Sigur cât îi va lăsa un "poate"
Pus în faţă, mai mereu, la toate,
Încercând cumva a vieţui.

Amintiri de zile

Ţii minte începutul cum a fost?...
Îţi amintești cum te privea o stea?...
Să-ţi spun altceva nu mai are rost...
Păstrat e totu-n viaţa ta şi-a mea...

Ţii minte prima noapte-n care-am stat
Lăsându-te să fii hotărâtoare
A pasului, ce-n gesturi arătat,
Trăia ultima-i seară de-aşteptare?...

Ţii minte ceasul miezului de zi
În care-ai pus destinului pecete,
Dorindu-ţi, ca pornire, a trăi
Vise pe care le-ai păstrat secrete?...

Ţii minte seara ce-a venit din nou,
Şi-a început cu-n semn de întrebare
Prin care gândul se făcea ecou
A nopţilor pierdute la-ntâmplare?

Ţii minte pasul... trecerea de prag,
Când n-ai mai stat o clipă-n îndoială
Şi mi-ai şoptit că, în sfârşit, ţi-e drag,
Să simţi dorinţa providenţială?

Ţii minte gândul când la drum plecam,
Grăbindu-mă-n fireasca revenire,
Şi cum tăcut, privirea ţi-o găseam
Strălucitoare, plină de trăire?

Ţii minte?... Toate câte au urmat
Ne sunt motive de eternitate,
Chiar dacă noi ceva am mai uitat,
În cartea vieţii noastre scrise-s toate...

Eu în autograf

Am dat autografe şi tot dau,
Semnez cu mâna sau semnez cu viaţa...
Aşa-mpotriva zvonurilor stau
În încercarea de a sparge gheaţa.

Cuvintele-n consens conjuctural
Lasă-ntre rânduri multele ştiute
În aşteptarea timpului real
Şi-a altor întâmplări neprevăzute.

Şi am punctat, când să arăt am vrut,
Cu litere de foc, revoltătoare,
Că viaţa e mereu un început
Dar, netrăită, prea devreme moare.

Nu rareori, pe mine m-am lăsat
Însemn de gând pornit spre mai departe,
În nemurirea lumilor păstrat
Ca cititor şi scriitor de carte.

Prin faptă am dat literei contur,
Uitând sa bat la porţi lăudătoare,
Şi-am căutat să văd în clar-obscur,
Cum străluceşte, între spini, o floare.

În orice fel, modelul olograf,
L-am însuşit în formă intergrală
Şi l-am păstrat, virgin, în epitaf,
Fără să dau motive de-ndoială.

Sunt semn purtat, în neştiutul gând
Ce-n vis se-arată cale de-nălţare,
Ori faptă consimţită prin urmare
Ca flacăra de candelă arzând.

Cărții, doar viața

În cărți mi-am pus doar viaţa, nu şi moartea,
Dorind să-mi mai rămână ceva sfânt,
Că, de va fi, plecarea-mi în Pământ,
Să pună-n drepturi temporalitatea.

Pe-aici mă simt venit din întâmplare,
Cu un motiv ce-l intuiesc real,
Dar ştiu că sunt un act original
Surprins între răspuns şi întrebare.

Şi-așa mi-i viaţa, un întreg de fapte
Prin care lumea pot s-o definesc
Chiar dacă încă, tainic, rătăcesc,
Şi pierd, în deznădejde, câte-o noapte.

Despre final, cumva, printre cuvinte,
Am scris puţin, spunând cum va fi fost,
Ca-n clipa când va fi să aibă rost,
Să-mi fie o aducere aminte.

Cât despre moarte, cu motive clare,
Prin bună ştiinţă am omis să scriu,
Lăsând copertei, pentru mai târziu,
Nescrisul neagru ca o întâmplare.

Abia atunci, prin nu se ştie cine,
Prin ce nu e de înţeles acum,
Se va lăsa văzut de orişicine
Cât de departe duce-al vieţii drum.

Şi-așa am să revin, chiar pe copertă
Ceea ce nu-i complet să completez,
Prefigurând un dat de dată certă
Pe care, în tăcere, să-l semnez.

Alb în frig

Frigul tot creşte clipă de clipă,
Albul se-gheaţă și e mai pur,
Iarna, de geruri, face risipă
Ca să dea lumii un alt contur.

Ziua se face albă-n zăpadă,
Şi străluceşte, prinsă de ger,
Soarele-ncearcă să se-ntrevadă,
Găsind deschisă poarta spre cer.

Prin viscolire se-arată seara,
Prinzând cu patos ceru-n chenar,
Şi-l troienește, punând povara
Pe tot ce-ncearcă a-i fi contrar.

Noaptea încearcă, fiind dat să vină,
Să pună piedici căderii-n gol,
Cerşind la stele strop de lumină,
Îndeamnă vântul a fi domol.

Dar frigul creşte, clipă de clipă,
Albu-i de gheaţă... rece și dur,
Malul de apă spre ceruri ţipă,
Gheaţa-l constrânge-ntr-al ei contur.

Mai nou, cuminte...

Constat și eu că m-am cam cuminţit,
Nu mai aştept trezirea dimineaţa,
Nu mai încerc priviri care sparg gheaţa,
Şi mă gândesc, la toate, potolit.

Ziua de ieri deja e un trecut
Ce îşi aşterne pat în amintire,
Ceea ce-i azi îmi este o pornire
Spre mâine... altă zi cu-n început.

Iluzii vin, în trecere mereu,
Şi semne-mi fac, la fel ca altădată,
Dar calea lor îmi pare demodată,
Ajunsă, prea târziu la apogeu.

Mult răbdător, am învăţat să tac
Şi să ascult ce mulţi nu vor s-asculte,
Răspund mai rar şi nu-n cuvinte multe,
Nici firu-n patru nu îl mai desfac.

M-am şi surprins, ca act doveditor
Că pacea nu-i motiv de războială,
Când am căzut cu mine la-nvoială
Spre a uita că nu am timp să mor.

Trecutul cândva nu-mi spunea nimic,
Găseam în el o mare provocare,
Azi îl găsesc răspuns, nu întrebare,
Şi nu mai am motiv să-l contrazic.

Încă mai am năravuri... mă trezesc
Că le întreb: ce rosturi expresive
Găsesc la mine de le dau motive
De-a mă-nsoţi mereu când le doresc?

De-atâtea constatări am şi uitat,
Cum mai eram când nu eram cuminte,
Ştiu doar că, totuşi, am mereu în minte
A nu-mi lăsa destinul amputat.

Argumente de real

Nu ţi-am vorbit de mult, nici nu ţi-am scris,
Te văd gândind că am uitat de tine,
Îţi spui că e firesc, fiindu-mi bine,
Că te-am minţit prin toate ce le-am zis...

N-ai cum să ştii cât timp nimic nu spun,
Găsindu-mi motivaţii de tăcere,
Uitând de viaţa ce, firesc, îşi cere
Clipa ce-i face rostul oportun.

Tu-mi vezi tăcerea şi îi dai un sens,
După fireasca vieţii-nvăţătură,
Punându-i calapod de conjunctură,
Mărunt, firav, normal sau chiar imens...

Dar eu mă ştiu... şi n-am uitat ce-am zis,
Şi-n miez de noapte, când vorbesc cu mine,
În minte-mi vin doar amintiri cu tine,
Şi-adorm, mergând alături şi în vis.

Din întâmplări ce spunem că au fost,
Prin minte multe pleacă-n rătăcire...
Dar n-am uitat a faptelor trăire,
Şi-n trecerea de timp firescul rost...

Mi-e grea putinţă gândul să-l mai scriu,
Tot încercând să ies prin copci de gheaţă,
Însă mi-e dor să-mi fie dor de viaţă,
De-a face timpul miză de pariu.

Nu ţi-am mai scris de mult, nu ți-am vorbit,
Doar las câte un semn spre neuitare,
Sperând mereu că-n ziua următoare
Să-ţi dau de veste că mi-am revenit.

Alb de iarnă

E alb în juru-mi totul, plin de viaţă,
Cam frig, dar chiar şi frigu-i prea frumos,
Iar noaptea trece înspre dimineaţă,
Încet, şi-i clar că merge doar pe jos...

Ninge, tot ninge... Cerul ne arată
Că norii vin şi ei din Paradis,
Făcându-ne trăirea inspirată
De întâmplări simţite doar în vis.

Nu-i loc de întristări spre-mpotrivire,
Nici de-ntâmplări urzite-n nefiresc,
Şi ni se face dor de amintire,
Şi de-al visării timp copilăresc.

Lumina lunii în copaci coboară
Şi se preschimbă-n licurici de ger,
Ce-n adierea vântului, uşoară,
Se urcă-n fum de focuri până-n cer.

Albul ninsorii cade şi tot cade
Oprind pe drumuri paşii care trec
Când, obosiţi de-atâtea escapade,
Se tem de mersul drept ca de eşec.

Timpul priveşte, chiar și el încearcă
O clipă de trăire în alt fel,
Şi parcă ar dori să se întoarcă
Să uite că n-a fost nicicând rebel.

E totul alb în juru-mi şi tot ninge,
Şi-i tot mai frig, şi încă mai frumos,
Simt cerul cum, pe creştet, mă atinge,
Plec fericit, prin soarta mea, pe jos.

Iubito, ninge...

Iubito, ninge, uite cum tot ninge,
Pluteşte albul nesfârşit şi pur,
Chiar dacă-s trist, ninsoarea mă împinge
Somnului nopţii, tainic, să te fur.

Şi să plecăm, uitând de amănunte,
Grăbiţi de gerul care va veni,
Într-o cabană, undeva în munte,
În care noaptea să n-o vrem dormi.

Să-mi stai în braţe, ascultând în sobă
Cum netrăirea vrea să ardă-n foc,
Şi dând podelei rol de garderobă,
Să ne-amintim că ne purtăm noroc.

Când tremurul simţirii de dorinţă
Mă va lăsa sărac de întrebări,
Am să devin al tău, cu bună-ştiinţă,
Cu totul conştienţi şi de urmări.

Gustându-te, voi şti că-ntreaga noapte
Mi te vei vrea plăcerii sfânt altar,
Şi-n rugăciunea prinsă între şoapte,
Ţi-o vei dori-mplinirii corolar.

Puțin curaj...

Curaj puţini mai au, lumea-i tăcută,
De Dumnezeu se-njură ceas de ceas,
Iubirea trece drept necunoscută,
Nici timp de viaţă nu a mai rămas.

Pe după paravane se spun multe,
Curaj puţini mai şi mai vorbesc,
Cei care şi-ar dori să îi asculte
În sărăcia vieţii greu trudesc.

Se tot așteaptă veşti de mult mai bine,
De reveniri spre ceva mai normal,
Curaj puţini mai au de-a se abţine
A nu voi absurdul cert, real.

Potrivnicia-i multă, tot mai multă,
Decenţa pare ceva inuman,
Bunacredinţă e mai mult insultă,
Curaj puţini mai au şi-l au în van!

Puţine adevăruri mai rezistă,
Puţine evidenţe mai există,
Puţine sunt cu totul pe-nţeles,
Puţine minţi din înrobire ies.