Oglindire și măsură

Ceea ce sunt e o masură-a ta,
Ceea ce sigur ţi-ai dorit cândva,
Fiindu-ţi dor de ceea ce ai fost,
De timpul ce-a avut firescul rost.

Nimic nu este nou în univers,
Drumul întreg ni-i dat să fie mers,
Ne este un totem convingător
Şi clar consemn mereu prevestitor.

Cu tot acest însemn de prea puţin
Din viitor ca amintiri ne vin
Idei cu rostul lor de unic pas,
Spre definirea timpului rămas.

M-ai regăsit, mai ai să mă şi ştii,
Ca să-nţelegi ce eşti, ce-ai fost să fii,
Şi c-ai să-mi fii concret complementar
Fiindu-mi, totdeauna, dar din dar.

Chiar dacă aşa par, nici eu nu-s nou
Prin nuanţări am devenit ecou,
Oglinzii tale-s elocvent contur
Cu totul diferit de ce-ai în jur.

Măsură-ţi sunt în tot ce e firesc,
Şi pe măsură-n tot ce e lumesc,
Ca să ajungi să ai ceea ce vrei,
Vieţii să dai contururi şi temei.

Îţi sunt şi-n mod profund ori invaziv
Dovadă că-s mereu imperativ,
Altfel spunând sunt tot la fel cum eşti
Când tu povestea vieţii o trăieşti.

Exotic și erotic

Tu îmi eşti şi vis erotic,
Şi îmi eşti şi fruct exotic,
Dar şi gând fără sfârşit
Printre fapte regăsit.

Îmi eşti adevăr subtil
Când, în gând, revii tip-til,
Dându-mi înţelesul clar
Că nimic nu e-n zadar.

Eşti în tot ceea ce-a fost
Niciodată fără rost,
Gând mereu adolescent
Cu urmare prin accent.

Chiar eşti pasul de-nceput
Al rupturii de trecut,
Calendarelor motiv
De firesc repetitiv.

Şi-mi eşti încă vis erotic,
Conturatul fruct exotic
Ce dă clipelor avânt
Ca extrem de clar cuvânt.

Ca întotdeauna clar,
Fără zbateri în zadar,
Mi te vrei concret ştiut,
Drum al altui început.

Toate au şi astăzi rost,
Semn au dat prin tot ce-a fost,
Înspre toate ce vor fi
Cu motiv de-a se-mplini.

Piedicile-n dezacord,
Fac, pe rând, atac de cord,
Dându-ţi drum să mi te ştii
Ceea ce ai vrut să-mi fii.

Şi-mi vei fi fructul exotic,
Precedând visul erotic
Ce mereu va releva
Că vei fi pururi a mea.

Sărac în vise

Nu prea visez, mi-e teamă că visând
prea mult aduc tăcerile în gând
şi mă pornesc prea multe să vorbesc
din toate câte-n vis îmi amintesc.

Din vremuri ce se par a fi trecut,
din universul zis necunoscut,
din umbre, încontinuu, îmi apar,
poveşti ce nu au rostul în zadar...

Şi le tot văd lipsite de cusur,
chiar dacă adevărul este dur,
parcă ştiind că au un rost şi-un rând,
mă vor, spre porţi deschise, alergând.

N-am temeri înspre zisul viitor,
nici nu mă plâng de rănile ce dor,
dar visului nu-i vreau nicicum puteri,
mă vreau trăind fireştile-mi tăceri.

Chiar dacă vinovat mă fac, tot tac,
ba chiar că nu ştiu multe mă prefac,
şi, dureros, mă vreau mereu râzând
neacceptând complotul unui gând.

N-am acceptat nicicum să fiu confuz,
justificând că fac de gânduri uz,
contrapunând, prin puncte de suspans,
dezechilibrul propriului balans.

Aşa fiind, acum deja-s ajuns
să-mi fiu şi întrebare şi răspuns,
să nu visez decât extrem de rar,
extrapolând al nopţilor tipar.

Tot ce-mi permit, succint, direct, normal,
e întâmplarea timpului real
în care totu-i pur şi evident,
şi-i totodată vis prea elocvent.

Corolar de calapod

La păcat mai stau cu gândul...

Oare aş păcătui

Dacă, undeva-ntr-o seară,
Sub un cer senin de vară,
După datină şi lege,

dat ar fi şi ne-am iubi?...

Pun prea repede-ntrebarea...

simt că asta vrei să spui,

Când îţi spun că nu-s probleme
Şi nu ai de ce te teme
Viaţa-şi are clar făgaşul,

n-ai cum praguri să-i impui.

Nici nu-i nouă întrebarea,

ţi-a dat totuşi de gândit,

Chiar ţi-a ieşit înainte,
Ca să ştii, să iei aminte
Când se pregătea-ntâmplarea

de a şti că m-ai găsit.

Pari a fi simplă ispită,

o părere, nu motiv,

Însă nici o întâmplare
Fără semne de-ntrebare,
Nu mai pune la-ndoială

adevărul normativ.

Chiar aşa... ce e păcatul,

când concretul e firesc,

Calapod fiind ideea
Că bărbatul şi femeia,
Prin condiţia firească

doar aşa se definesc?

Mă întreb şi pentru tine,

dacă e sau nu păcat,

Să-ţi doreşti a fi cu mine,
Să mă ştii păstrat în tine,
Devenindu-ţi, prin trăire,

pas pe pragul mult visat?

Unde s-au pierdut nuanţe,

ori chiar s-au schimbat culori,

De-au ajuns la judecată
Toate câte altădată
Dovedeau că împlinirea

e lipsită de erori?

Mie însă-mi eşti răspunsul,

nu motivul de tăgadă

Ce şi-l are omenirea
Când, negându-şi definirea,
Rostul și Dumnezeirea

nu mai poate să şi-o vadă.

Muritori nemuritori

De tine multe aş avea să spun,
chiar dacă poţi să spui: Nu mă cunoşti,
când tu, chiar ţie, vii, şi-ţi recunoşti,
că vremuri ce au fost deja apun...

Aş spune că eşti aripa de vis,
ce-aprinde foc, când focu-i este-n jur,
şi doar lumină lasă împrejur,
chiar dacă împrejuru-i e abis.

Aş vrea cuvântul bine să-l aleg,
însă e dat să-l las neşlefuit,
să-l las aşa cum e, deloc gândit,
s-arate cât şi cum te înţeleg.

Cum de te ştiu, nu vreau deloc să ştiu,
că fi-va vremea-n tihnă să-ţi vorbesc,
când va fi dat motiv să te-ntâlnesc,
şi-a dezvolta ce-acum pe scurt îţi scriu.

Nu-mi eşti străină, nu îţi sunt străin,
aşa cum logic apărem acum,
avem trecut, avem acelaşi drum,
şi amintiri din viitor ne vin.

Suntem şi noi doi simpli muritori,
aşa cum se gândeşte pe aici,
dar nemuririi noi ne ştim complici,
ne ştim, poveştii vieţii, autori.

Şi-avem de scris, prin fapte, cu avânt
tot ce va fi văzut prin amintiri
din viitorul plin de împliniri
cuprins, de mult, în primul tău cuvânt.

Ascundere în adevăr

Acum chiar ţie-ţi spun, şi tot ce scriu
Ţie îţi las, puterii de-a-nţelege
Că poţi, în limite mărunte, a alege
Să muţi un clar acum spre mai târziu.

Suntem, noi doi, un adevăr ascuns
De limita ce-şi zice omenească,
Prin gândul ce ar vrea să se ferească
De întrebări ce ne-ar avea răspuns.

Ne cam lipsim de noi, fără motiv,
Luând mereu la altceva aminte,
Când brusc ne-avem şi ne suntem în minte
Imbold cu sens real şi instinctiv.

Zi după zi se trece, toate trec,
Efectele cam tind să se ascundă,
Până veni-va clipa să pătrundă
Într-un firesc direct, de forme sec.

Vom fi acelaşi ritm şi-acelaşi gând
Sedus de clipa, totuşi, efemeră
Ce, totdeauna, viaţă îşi oferă,
Speranţelor motive dând, tot dând.

Trăi-vei tot, aşa cum eu îţi scriu,
Şi-apoi vei fi concretă mărturie,
Că rostul vieţii nu-i o fantezie
Nici nu e, vreodată, prea târziu.

Va-ncepe un apus, ori zori de zi
Ca semn de început al multor fapte
Fixate de o-ntreagă zi sau noapte
Când vieţii dar şi adevăr vom fi.

Îţi spun, îţi scriu şi nu-s deloc ascuns,
Şi ceea ce e scris va fi dovadă
Că fanteziei nu am fost o pradă,
Nici amânarea nu a fost de-ajuns...

Întâmplare prin schimbare

Se-ntâmplă multe şi se schimbă multe,
Şi multe chiar ciudate ni se par
Când viaţa pare trecere-n zadar,
De noi voind puţin să mai asculte.

Lipsit de sens, ne încordăm a crede,
Un gând ce n-are, zicem, un motiv,
Numindu-l rătăcit şi instinctiv,
Şi-l acuzăm că prea puţine vede.

Ajungem totuşi la dovada clară
Că noi, de noi, suntem chiar temători
Şi ne supunem marilor erori
Tot aşteptând minunea să apară.

Dar şi aşa, credem că ne reţine
Sintetizări pornite din temei,
Când viaţa-şi pune, împotriva ei,
Ideea că ea, clar, nu-şi aparţine.

Ţi-s vorbele, de ceva timp, ciudate,
Prinse-n concretul zis pre-văzător,
Ştiindu-le pe toate întâmplate,
Într-un trecut privit din viitor.

Şi, tot ciudat, ţi-e modul de-a le spune,
Dând orizontul nopţii în vileag,
Când luna pare cumva că apune
Drept mărturie pasului pe prag.

Nici eu nu sunt cu fapta mai departe,
Sunt nou venit, din lumea nimănui,
În lumea-n care totul se împarte
Iar omul, liber, nici în vise nu-i.

Prin multe întâmplări tu eşti schimbarea,
Şi eşti pornire cu motiv firesc
De-a fi, încă o dată, întâmplarea
În tine nemurirea să-mi găsesc.

Requiem pentru Tincuța

S-a întâmplat ceva... Ceva cuidat,
Numai atât în vorbe mai pot spune,
Absurd și greu, prea greu, de acceptat,
Cuvintele refuză să se-adune...

Venise vremea cerului senin,
Norii uitau, parcă voit, să plouă,
Lăsând speranțe gândului deplin
Că viața se va ști o viață nouă.

Pas elegant se arăta în mers
Albul era reper de puritate,
Ce lumina întregul univers
Cu-nsemnul lui de clară-ntâietate.

Nimic nu se găsea extravagant,
Pasul era model de eleganță,
Concret, firesc și-n sine impozant,
Nestăvilit de-a lumii ignoranță.

Intrase totul pe un drum normal,
Intrase și absurdu-n insolvență,
Lăsând fără motiv faptul banal
În forma-i de concret și persistență.

Furtuna a venit fără vestiri,
Fără a da un semn de-nnourare,
Născând idei de mari nelămuriri
Și-un semn îndurerat de întrebare.

Și fulgere, din Ceruri, au căzut,
Lovind fără de milă ori credință,
Ca să trimită totul în trecut,
Ba chiar și existența în neființă.

Ceva ciudat... absurd s-a întâmplat,
Când tu priveai, Tincuța, către soare,
Spre Ceruri și pe tine te-a-nălțat,
Și-acolo te-a păstrat, nemuritoare...

Vestire de decor

În vremea-aceasta plină de gâlceavă,
Eu încă vin, nu să vă spun poveşti,
Vin cu idei şi vin să vă dau veşti,
Că viaţa întru totul ni-i bolnavă.

S-a inventat un cumul de motive,
Fixate de absusrdul redundant
Prin care tot ce pare important
Pune pe rol repere prezumtive.

Poate greşesc şi mă înșel amarnic
Gândind că a vă spune-i ceva bun,
Doar fiindcă văd că ţevile de tun
Vă fac al vieţii drum un drum zadarnic.

Simt mai mereu... N-aveţi nici o plăcere
Oglinzilor să deveniţi reper
Când ridicaţi privirile spre Cer
Dorindu-vă avere şi putere.

Clar nu vă e ţi nici nu vă e bine
Când drumul pare mult ocolitor,
Pierdut, ca importantă în decor,
Spunând că nu îl vreţi, nu v-aparţine.

De-aţi fi atenţi, de-aţi vrea să ştiţi mai multe
Aţi acceptaţi că viaţa, prin greşeli,
Prin graba spre multiple linguşeli,
E un pamflet cu replieri oculte.

Nu vă convine când, fără ştiinţă,
Luaţi în vorbe ceva cunoscut,
Spunându-vă că mult l-aţi prefăcut,
Menindu-l a vă fi spre biruinţă.

Eu vin cu vorbe, vin şi dau de veste,
Vestesc idei pe care le-aţi gândit,
Spunându-vă că jocul s-a sfârşit,
Iar voi vă faceţi, singuri, de poveste.

Imposibila plecare

N-ai unde să mai pleci... Ţi-am spus, repet,
O altă cale nu ţi se mai poate,
Doar începutul poţi să-l ai discret,
Ca nimeni să nu-ţi pună beţe-n roate.

În pântec noaptea, ţi se face dor,
De ceea ce sunt eu, înspre trăirea
Concretului mereu înălţător
Ce-ţi va numi, lumeşte, dăruirea.

Chiar singură găseşti că e firesc
Semnul ce sânii dau să ţi-l arate
Când gânduri înspre mine se pornesc
Şi înspre fapte ce vor fi-ntâmplate.

Te mai fixezi pe-al lumii calapod
Şi te întrebi dacă e rău sau bine,
Dar tot ajungi să faci ideea pod
Ca peste el să treci, s-ajungi la mine.

Iar gândul are unic, simplu, drum,
Oricât s-ar vrea chiar el să ocolească,
Spre clipa unui azi, aici, acum,
Ce dat îţi e, prin forma lui firească.

Îl ai predefinit, dintr-un trecut
Ce mulţi ţi-l vor găsi ca amintire,
Ţi-l ai ca rost perpetuu, absolut,
Spre a trăi sub fald de împlinire.

Luând, din vorba lumii, alt model,
Ca să îl faci tipar cu formă clară,
Ajungi în vis să te desparţi de el,
Simţindu-i neputinţa prea amară.

Şi prin plecări mereu găseşti un drum,
De-ntoarcere şi clară revenire,
Spre a-nplini acest aici, acum,
Spre a-ţi avea rodirea ca menire.

Tipar de așteptare

Te simt că stai pe gânduri, aşteptând,
O zi predefinită ca schimbare,
Aşa cum ai de-atâta vreme-n gând,
De când o ai în marea-ţi aşteptare.

Ţi-o defineşti şi-o cercetezi mereu,
Şi îţi repeţi ce te-nvoieşti a face,
Ca nu cumva să dai din nou de greu
Pierzând speranţa de-a trăi în pace.

Vezi clar că stai şi-accepţi că nu-i firesc,
Dar neputinţa laşi să te supună,
Punând în joc perfidul omenesc
Ce-ţi spune că e calea-ţi foarte bună.

Tu zici că vezi, şi vezi cu-adevărat
Concretul şi normalele-i repere,
Că nu-i nimic scăpat, şi nici uitat,
Şi nici pierdut, ca-n grabă, din vedere...

Printre idei, îţi spui că poţi s-alegi
Şi când, şi cum, şi unde-ai să spargi gheaţa,
Atunci când vei avea să înţelegi
De ce, în zori, se risipeşte ceaţa...

Aşa cum crezi, vezi totul ca real,
Voind, mereu, numai aşa să fie,
Ca-ntr-un tipar predefinit normal
Negând c-ar fi o pură fantezie.

Şi stai, tot stai, sub semnul unei frici
Fixată în tipar de aşteptare,
Uitând spre ceruri ochii să-i ridici
Ca să-nţelegi ce-i simpla întâmplare.

Căutare-n întrebare

Vrei multe să-nţelegi şi vrei să ştii
Secrete ce le crezi necunoscute,
Tot căutând prin gânduri neştiute,
Grăbindu-te, sperând să nu-ntârzii.

De nu-ţi răspund la unele-ntrebări
Sau chiar mă fac a nu putea răspunde,
Cum n-am în gând de tine-a mă ascunde,
Nu sunt cuprins de zbateri ori mirări.

Dar cum te ştiu, din vremuri de-nceput,
Când lumile erau încă puţine,
Prefer să tac, ştiind că porţi în tine
Ceva ce nu îţi e prea cunoscut.

Răspunsuri la-ntrebări tu ştii că am,
Cum ştiu că eşti mereu în căutare,
Şi că, mereu un semn de întrebare
Face din gând un mare amalgam.

Firescul însă e concret real,
Concrete sunt eternele motive
Ce-s puse în aluzii instinctive
Despre ceea ce-i valul dus la mal.

Şi-aşa, răspunsul, mult prea aşteptat
Într-o chemare grabnic se transformă,
Lăsându-ţi ţie încadrarea-n formă,
Îndeajuns fiindu-i tu şi-un simplu pat.

Ideile ce crezi că au motiv
Să fie, instinctiv, în faţă puse,
Vor defini accente readuse
În rostul lor concret, imperativ.

Şi vei avea răspunsuri... Întrebări
N-ai să mai ai prin nici o îndoială,
Fiindu-ne un motiv de repetări
Al clipelor lipsite de sfială.

Așteptări cutumiare

Dezastru e prin lume... şi prin ţară,
Iar oamenii nu ştiu exact ce vor,
Aşteaptă un Mesia să apară,
Un Mesia gândind în locul lor.

Şi peste tot se moare... şi se moare
Otrăvuri şi iluzii tot plătind
Celor ce vând idei înălţătoare,
Naivilor ce-n jocul lor se prind.

Sub ape răzvrătite stau să cadă
Iluzii ce în case s-au ascuns,
Convinse ca în oameni să se-ncreadă
Mai mult decât firesc şi-ndeajuns.

Se ard de tot principii şi cutume,
Într-un prăpăd al bruştelor schimbări
Voite de nebuni ce vor să-ndrume
Dând ei mereu răspunsuri la-ntrebări.

Furtunile din ceruri se coboară
Să umple-al apei vad mult însetat,
Dar malul lui stricat trage pe sfoară
Pe cei ce, fără minte, l-au mutat.

Şi-n revărsarea lor, o lume mică,
Lipsită de credinţă şi idei,
Minciunii firu-n patru tot despică,
Găsind elucubraţiei temei.

Iar valul fierbinţelii se-ntăreşte,
Pe zi ce trece se transformă-n foc,
Răzbunător pe omul ce-şi doreşte,
În faţa lui nimic să n-aibă loc.

Alte-ntâmplări continuă să vină,
Dând peste cap un aşa zis-normal,
Dar noi, cu mintea noastră prea puţină,
Suntem seduşi de panicardul val...

Continuu, repetitiv

Noi doi avem trecut, şi-i cum îl ştim,
Şi zicem noi că nimeni nu ni-l ştie,
Dar timpul dat va fi corect să fie
Rost să avem, dorinţe să ne fim.

Ca şi atunci, altundeva, pe drum,
Lăsa-vom clipa să devină clipă,
Neaşteptând, cum tu spuneai, în pripă,
Să căutăm, speranţe vechi, în scrum.

Va fi un început repetitiv,
Fiindu-i, într-un fel nepregătită,
De-a deveni dorinţelor ispită
Şi definirii vieţii laitmotiv.

Vei şti, din nou, oricât îţi este clar,
Că-n carnea ta intrând, în profunzime,
Ceea ce sunt va fi să se imprime,
Ca să-ţi primeşti al dăruirii dar.

Va fi apoi al nopţii ceas târziu
Ce îţi va fi îndemn spre stăruinţă
De-aţi dovedi deplina biruinţă
Punând pe motivaţie pariu.

Nimic nu se va şti şi nici un semn
N-o să se dea la lumea curioasă
Ce-ţi caută, continuu, furioasă,
Motiv de-a te găsi cu rost nedemn.

Vom şti, ca altă dată, numai noi,
Cum ochii-ţi, ridicându-se spre stele,
De neguri, amintiri, vor şti să spele,
Şi de uitarea vieţii pe-amândoi.

Ca şi-n trecut, vom fi din nou tipar
Firescului ce vieţii-i dă putere,
Să-ţi fiu reper fixat în calendar,
Să-mi fii motiv de vise şi plăcere.