luni, 1 decembrie 1986

Înţeles definitoriu

Mă robeşte soarta timpuriu
Pentru zeci şi zeci de mii de ani,
Simt un lanţ la gît şi e tîrziu,
Şi visez şi-adorm pe sub castani.

Mai mereu cu gîndu-mprăştiat,
Sclav rămîn al lumii de acum,
Şi-nţeleg credinţa ce-a negat
Pacea obţinută orişicum.

Dar nu mai sînt suspin prădalnic
Cu gînd la tristele poveri,
Scriu versul cu un iz şăgalnic
Uitînd de trecătorul ieri.

Şi recladesc palat iubirii,
Chiar de-mi răzbate gînd de moarte,
Mai am în strana amintirii
Un manuscris pentru o carte.

M-aşteaptă steaua judecăţii
Să-mi cînt condiţia umană
Şi înspre zorii dimineţii
Să uit că-n pieptul meu e-o rană.

Trăind voința unanimă
A nopții marelui coşmar,
Vocea-mi e tristă, anonimă,
Şi vorba-i spusă în zadar.

Mi-e dor să mai colind prin stele,
Să ard în vidul revenirii,
Să uit că-n lume-s multe rele
Şi să răspund plîngînd iubirii.

Trăieşte veşnicul incendiu
Ce gînd nu-şi are să se stingă,
Demoni mă cheamă-n iad, la sediu,
Să fiu cu ei... să mă convingă.

Şi nu mai sunt nicicum cuminte,
Uitării vreau să dau ce ştiu,
Nu mă încred în jurăminte,
Nu las nimic pe mai tîrziu.

Am trei motive-n consonanță:
Destin, Dreptate, Dezrobire,
Și le dau sens și importanță
Prin adevăr și prin iubire.

Întru condiția-mi umană,
Duc mai departe bătălia,
Că sufletul mi se profană
De nu sluji-voi România!

Atît mai spun, crezînd în soartă,
Crezînd în rostul de-a trăi,
Cînd prin științe și prin artă,
Lumea se poate dezrobi.

luni, 3 noiembrie 1986

Alegere spre risipire

Război năpădeşte sărutul
Ce-şi ţine secretul în sine,
Privesc peste vis începutul
Să văd ce-a fost rău, ce-a fost bine.

Nici vorba, nici fapta nu moare,
Nu poţi să îmi nărui tot gîndul,
Succesul din gîndu-mi te doare,
Mi-l vrei în uitare, plângându-l.

Se stinge un spasm de credinţă,
Pornind spre nicicând şi niciunde,
Dar eu îmi rămîn ca sentinţă,
Nu pot, ce-i real, a-mi ascunde.

Din iarna ce încă-i departe,
Şi vifor mi-arată că vine,
Mă mîngîie-o şoaptă a moarte,
Dar îngerul ţine cu mine.

În lacrimi îţi pierzi veşnicia,
La doi te împarţi peste clipă
Spre mine-ţi păleşte mîndria,
Spre altul te duci în risipă.

Vorbeşti despre planuri de viaţă,
Greşeala îţi dă crezăminte,
Dar, totuşi, mă-ntrebi dacă-n ceaţă
E sigur că mergi înainte.

Spune-ai că se simte, se vede,
Un zbor clandestin de lumină,
Că timpul în noi se încrede,
Că vremuri senine-or să vină.

Pe multe te juri, pe-ndelete,
Că totul crezut-ai iubire,
Dar nici n-ai motiv de regrete,
Îţi vrei doar fireasca-mplinire.

Şi iată, sfârşitul de toamnă
Te-arată deja amintire
Şi toate, vezi bine, mă-ndeamnă
Să trec, dintr-un gînd în nefire.

Firescu-i firesc dintr-odată,
Accept şi această robie,
Că sclavul, iubind, se arată,
Mai mîndru, uitînd de mîndrie.

Am şoapta, cu sare, în mînă,
Cuţitul îmi taie şi osul,
Şi-o stare, atît de hapsînă,
Îmi ia pentru ea tot prinosul.

Spre stele, tăcut şi ferice,
Îmi caut motive de faptă,
Nu-mi pasă de lumea ce-mi zice
Că demonii, sigur, m-aşteaptă.

marți, 14 octombrie 1986

Părere

Şi astfel mi s-a părut,
Te-am strigat
Şi te-am văzut,
Dar, aşa cum tu mi-ai spus,
Răstignit nu e Iisus...

Şi astfel ţi s-a părut,
Toamna
Frunzele-au căzut,
Dar aşa cum eu ţi-am spus,
Birut-a tot Iisus...

Şi astfel ni s-a părut,
C-am trecut
Peste trecut.
Dar aşa cum nici n-am spus,
Umbra crucii-i tot Iisus...

vineri, 12 septembrie 1986

Balada trenului cu un vagon

Noaptea-i ziua uitată,
Noaptea e un refren,
Alteori, câteodată,
E chiar ultimul tren.
Şi din trecerea-n noapte,
Având glas înfundat,
Se-aud numai șoapte
Care spun, răspicat:

Hai urcaţi-vă-n tren,
Nu mai staţi pe peron,
Hai, urcaţi! Hai, urcaţi!
Trenu-i doar de-un vagon.

Timpul nopţii-i o clipă
Care trece pe-ascuns,
Mulţi, dormind, fac risipă
De ce n-au îndeajuns.
Desluşindu-și menirea,
Roata n-are motiv
Să-şi oprească-nvârtirea,
Printr-un mod evaziv.

Visu-i gînd ce ne minte,
Uneori chiar fatal,
Când se pune-nainte,
Să oprim la semnal.
Plictisiţi de-așteptare,
Coborâm enervaţi...
Și doar cei cu răbdare
Nu-s pe drumuri lăsaţi...

Noaptea-i ziua uitată,
Care trece pe-ascuns,
Visu-i gînd câteodată,
Însă nu-i de ajuns!
Plictisiţi de-așteptare,
Spunem că am uitat,
A speranţei chemare
Ce mereu ne-a-ndemnat:

Hai urcaţi-vă-n tren,
Nu mai staţi pe peron,
Hai, urcaţi! Hai, urcaţi!
Trenu-i doar de-un vagon.

miercuri, 20 august 1986

Vînătoarea din urmă

Bătrînul lup şi-a încordat puterea
Sperînd că timpul s-ar putea opri,
Că mult prea mult îl mistuia durerea
Că va veni-n curînd ultima zi.

Plecînd cu-acelaşi pas din altă dată,
Cu ochi-nspre departe ţintuiţi,
Pîndea, avînd simţirea încordată,
Firescul mers al celor prea grăbiţi.

Ştia venind, la ceas tîrziu de seară,
Spre vadul apei molcom clipocind,
Paşii mărunți de pui de căprioară
Ascunşi de frunza-n vînt uşor foşnind.

Şi-ntr-un tîrziu, un pui de căprioară,
Păşind sfios spre apa susurîndă,
A fost vînat, şi dat i-a fost să moară,
Fiind dorit de lup în a sa pîndă.

Simţind căldura izvorînd din sînge
Îi revenea plăcerea din trecut,
Dar gheara morţii o simțea că-l strânge,
Un sentiment în care n-a crezut.

Nu mai putea, cu colţii, să mai sfarme,
Simţea doar bucuria infinită
Şi îşi spunea că simte că adoarme,
Cu ultima dorinţă împlinită.

Timp neavând, o ultimă plăcere,
Îşi încerca în amintiri găsi,
Avea, ca orice lup, doar o părere
Că doar vânat de om poate muri.

***
În adormirea lui însă murise,
Cu gura înroşită de-al ei sînge,
Așa cum toată viața își dorise,
Voind să creadă că pe el îl plînge.

Fusese ce fusese, doar o fiară
Avînd numai un gînd, să aibă hrană,
Şi doar plăcerea lui cînd prada zbiară,
Iar el tăcut se joacă-n a ei rană.

Scăpase şi de glonţ şi de otravă,
Vînase deseori în faptul serii,
Credea că moartea lui este o snoavă,
Dar ucigînd s-a dat şi el tăcerii.

joi, 24 iulie 1986

Puls de pas

Sub trista timpurilor haină,
Încă mai cred că-s om cu rost
Şi gînd nebun m-apucă-n taină
Să uit, cu totul, ce am fost.

Dar simt că bate pulsul firii
În enigmaticul cuvînt,
Când eu mă-nchin, în vis, iubirii
Ca mod de-a fi pe-acest pămînt.

Şi spus fiind, toate-s temute,
Un gînd e plin de remuşcări,
Că-n noaptea apăsării mute
Văd drumurile doar cărări.

Dar pasul meu, cu rost de umblet
Nici Dumnezeu nu-l vrea oprit,
Că-i tot un tot din al meu suflet
Pe totdeauna dăruit.

luni, 7 iulie 1986

Caesar nihil

În colţul ce-l iubesc mai mult, de-o vreme,
E-un scaun şi o masă, învechite;
Un tron domniei mele ce se teme
De toată drama lumii stingherite.
Am aşezat şi lampa mea cea veche
Şi-n ea am pus un rest de lumânare
Să-mi lumineze nopţile de veghe
Când, tuturor, eu caut alinare.

Mi-am aşezat la marginea ferestrei
Cartea ce ştiu că nimeni nu a scris-o
Şi, atârnată-n capetele lesei,
Către o lume-ntragă am trimis-o.
Atât cuprinde sala de domnie
A primului monarh necunoscut,
Ce azi domneşte, fără bucurie,
Sub lagărul blestemului trecut.

Şi mi-am făcut din ochii mei o gardă,
Şi arme mi-am făcut din vorba mea,
Iar gândurile, azi, ca la paradă
Se-nşiruiesc: a fi şi a putea.
În carte-i scrisă-ntreaga mea avere
Pe care tribunale vor s-o-mpartă;
Sălbăticia nopţilor ce-mi cere
Să-mi retrasez destinul pe o hartă.

Şi, stând pe scaun ca pe tronul sacru,
Sunt împăratul duhului stingher;
Fără de milă poruncesc masacrul,
Pământului, izbăvitor de cer.
Şi poruncesc mereu şi bat în masă,
La slugile ce poartă chipul meu,
Împărăţia mea e doar o casă
În care voi avea exil mereu.

sâmbătă, 7 iunie 1986

Umbră pe înţeles

Şi iar vîntul suflă pe mare,
Şi iar e furtună în munţi,
Furtuna nu-şi are hotare
Striveşte şi valuri şi punţi.

Pe creste de valuri în spume
Nici gîndul acum nu mai ştie
Ce-nseamnă un om sau un nume
Iar vîntul trecuturi adie.

Ajuns pe nisipul fierbinte
De valuri vorbeşte cu teamă
Şi-n tremurul dintre cuvinte
Se simte că drumul îl cheamă.

Nimic nu-nţeleg cei ce-n ape
Găsesc, peste tot, înălţimi,
Uitînd că mereu stau aproape
De prea neştiute-adîncimi.

Acei ce pe norii de aur
Înalţă credinţe spre stele,
Se cred moştenind un tezaur,
Mai singuri, rămîn, printre ele.

În umbre, pe nori pe furtună
Coboară-n cotloane uitate,
Plătind a mîndriei arvună
Cu propria lor libertate.

Ucise-s destine în şoapte,
Prăpădul se vrea minunat,
La ceas de-ntuneric şi noapte
Cînd mulţi se îngroapă-n păcat.

Nimic nu-şi doresc a-nţelege
Cei care-şi vor lumea distrusă,
Trăiesc după propria lege,
La bunele lor placuri redusă.

Doar cînd vor fi toate trăite,
Şi-n umbre pleca-vor din lume,
Priviri lor pervertite
Vor da adevărului nume.

duminică, 25 mai 1986

Dar

Ionelei
E ziua ta,
Deschide-ţi pumnii strînşi
Să-ţi pun în palmă două lacrimi,
una de foc
şi una de gheaţă.

Cea de foc
din ochiul care sîngerează foc.
Cea de gheaţă
din ochiul care sîngerează gheaţă.

Sînt două picături hoinare
din primăvara sufletului meu,
din vara sufletului meu,
din toamna sufletului meu,
din iarna sufletului meu.

Deschide-ţi palmele şi strînge în pumni
două lacrimi pe care ţi le dăruiesc
din ochii mei de foc,
din ochii mei de gheaţă.

Păstrează-le şi pune-le uneori foc
şi mai pune-le gheaţă,
ca să-ţi opreşti partea ta
care e întreaga mea privire a inimii.

Aceste lacrimi sunt darul meu de ziua ta,
Sunt pline de sîngele
ce-l plînge viaţa mea
în dorul ei de viaţa ta.

Iubeşte aceste două lacrimi!
Primeşte aceste două brumării
picături de rouă.
Dăruieşte-le o clipă,
o clipă de două lacrimi.

Lacrimile mele... Plînsurile mele...
Zborurile tale...

luni, 28 aprilie 1986

Planton

Sunt de planton, în avangardă,
Pe frontul unui crez uitat
Dintr-o dorinţă revanşardă
A celor ce au tot furat...
Nu vreau nimic să se ascundă
Iluminat de flăcări mici,
Şi nu să nu se-mtrepătrundă
Cu ţelul unor venetici.

Şi caut clipa rătăcită
În tot ce rătăcire-a fost,
Dar tot mai plînge o ispită
Că nu-i găsesc nici fel nici rost.
Dînd nopţii-ntreaga libertate
În gînduri mai clădesc un gînd,
Dar nu am pe deplin dreptate
Că-n târguri chiar credinţa-mi vînd.

Capitulard, sunt o statuie
De focul vieţii măcinat,
Nu-s un Hristos ţintit în cuie,
Sunt doar cu vise îmbătat.
Cu pasul meu de rătăcire,
Presimt că drumu-i răctăcit...
Am spus prea grabnic împlinire
La câte-au fost de-am întîlnit.

Ca haină rece, de paradă,
Din umbra ce o-ntunec eu,
Chem ploaie, viscol şi zăpadă
Şi adevăru-l chem mereu.
Din tot ce azi mă încălzeşte
Culeg aceleaşi înrobiri
Şi mai nimic nu-mi aminteşte
Că-n fapt rănesc şi amintiri.

Plătesc, în rate, cu dobîndă,
Fără să ştiu ce tot plătesc,
Fără să ştiu că stând la pîndă
Eu ura lumii o iubesc.
Mă-ntreb de ce mi-a fost dat, mie,
Ceea ce văd să povestestesc,
Deşi, de prin copilărie,
Nu vreau nimic să-mi amintesc?

În lumînarea aburindă
Îmi zace tainic gînd infam
Iar gheaţa vrea să se aprindă
Şi să dispară, gram cu gram.
Păzind a nopţii barieră
Îmi trece timpul monoton...
Cred însă că şi lumea speră
Să-şi steie sieşi de planton.

miercuri, 12 martie 1986

Drum spre creste

Haide, hai alături, sus pe creste,
Hai în umbra nopţii din poveste,
Urc-alături pasului hoinar,
Muntele ne face drumul dar.

Hoinar precum eram,
Mereu te căutam,
Te aşteptam să vii, să nu mai pleci.
Cu ochii către cer,
Erai un fad mister
Pe negrele şi asprele poteci.

Plecînd ades în munţi,
Urcînd spre soare punţi,
Te căutau pîraie şi văi seci.
Umblînd ades hoinar
Ţi-am dat cărări în dar,
Ţi-am dat izvoare limpezi, ape reci.

Precum hoinar eram,
Privirea-ţi căutam
Şi-ţi ascundeam ce poate fi mai greu,
Eram stindard şi foc
Şi te purtam în joc
Cum mă-ndemna pe drumuri pasul meu.

Te privegheam tăcut,
O luam de la-nceput,
Urcam, urcam şi tot aşa mereu,
La ceas de vis tîrziu,
Veghindu-ţi cerul viu,
Ţi-am pus pe frunte nimb din cerul greu.

duminică, 9 martie 1986

Drum în primăvară

Mugurii de iarbă se întorc în stele
Înotînd în neguri, înotînd în ger,
Vin de sub zăpadă primăveri rebele
Peste-a mea uitare, arcă de mister.

De nevoie plînge faldul de zăpadă,
Carul vechii toamne scîrţîie pierdut,
Nu e nici o veste, dar fără tăgadă
Iarna nu e iarnă, e doar gînd trecut.

Căi de drumuri albe se-nveşmîntă-n umbre,
Împăcare tristă vine peste noi,
Se dă clipa zilei, noaptea să ne umble
În pierduta şoaptă, ultimei nevoi.

Vine primăvara-n mugurii de ierbi,
Într-un pas de ducă păsuit de cerbi.

sâmbătă, 8 martie 1986

Reale primăveri

Abisul vieţii grabnic mă-nconjoară,
Bineţe-mi dau stăpînii de poveri,
Abia mai ştiu de gîndul stă să moară,
Ori de plec eu în prag de primăveri.

Cărări stinghere valului dau pace
Şi cheamă focul mîngîindu-l blînd,
Eu vin din pragul caselor sărace
Şi plec în largul falnicului gînd.

Cobai de marmă înstelat de grijă,
Podar pe calea unde toate plec,
Din steaua mea se rupe cîte-o schijă
În susurat izvor de plînset sec.

Mireasmă de scîntei îmbujorate,
Călări pe soare umbre mari se duc,
Mai sînt iubiri, încă mai sînt păcate,
De-n moarte plec, spre viaţă o apuc.

Şi tot mereu pe cale-s primăveri,
Bineţe-mi dau stăpînii de poveri.

vineri, 28 februarie 1986

Sens adolescent

Drumul vieţii simt că mă tot cheamă
Şi mă cheamă chiar de sînt absent,
Tot ce cred că-mi este mai de seamă
E desfrîul meu adolescent.

Îmi duc şoapta înspre nemurire,
Ştiu şi steau care o păstrează,
Trec prin foc trăind o amintire
Care vreau, ori nu, e veşnic trează.

Multe-aş vrea găsi, mai noi sub soare,
Dar prea multe ţin să se repete,
Poleirea e strălucitoare
Însă e ca nuca în perete.

Gîndul mi-l reneg cu bună ştiinţă,
Când mă plîng îmi spun că-mi rîd în faţă,
Sunt chemat mereu de-a mea credinţă
Să m-arunc în negură şi ceaţă.

Mi-aş dori o altă rădăcină
Ca să fiu mişel şi demodat,
Doar conştiinţa mea mai e senină,
Îmi dă semn că nu-i adevărat.

Când văd viaţa că îmi leneveşte
Caut drumul către dezrobire,
Poate a fi rob e omeneşte,
Dar eu cred că-i doar o amăgire.

Biblia nu prea o iau în seamă,
Din credinţă nu mă-nchin la zei,
De iubire nu îmi este teamă,
Însă nu-i suport pe derbedei.

Multe-nvăţ trecînd tăcut prin lume,
Despre rugăciuni, despre iubire,
Despre valul care, plin de spume,
Nu-i model de mers spre rostuire.

Adevărul e fără hotare,
Viaţa, într-un fel, e ca o scenă,
E senin, privind departe-n zare,
De aproape e mai mult obscenă.

Am un sînge care nu-mi prieşte,
Spun cei enervaţi de-a mea tăcere,
Alţii spun că prea mă-mbătrîneşte
Spusa-mi despre-a lumii decădere.

Ochii mei n-au cearcăne de ură,
Doar nu văd pădurea de copaci,
Parcă-aş fi băut fără măsură
Şi-am rămas cu ochii prea săraci.

miercuri, 26 februarie 1986

Lasă-mă, stăpîne

Hai şi mă redă eternităţii,
Lasă-mă, stăpîne, cu-al meu vis,
Smulge-mă orgiei izbucnite,
Nu-s decît istovitor abis.

Lasă-mă în bestia de viaţă,
Nu-mi culege boabele de gînd,
Stinge-le în praful de pe drumuri
Regăsite-n şoapta mea plîngînd.

Mugurii de seară se vor stinge,
Clipele de foc mă vor răni,
Nu-mi mai smulge ultimile patimi,
Lasă-mi bucuria de-a mă şti.

Ah, stăpîne, muritori cu toţii
Se vor stinge lîngă gîndul meu,
Vor aprinde stele şi luceferi
De va fi uşor acum ce-i greu.

Ne întoarcem ca din iadul clipei,
Ne plecăm să nu ne mai vedem,
Vom purta pe umeri ne’mplinirea,
Altceva nu-i drept să mai avem.

Voi pieri şi eu, şi tu, stăpîne,
Nu vom fi, în timp, deloc mai mult,
Eu voi fi un dor de azi şi mîine,
Tu vei fi acelaşi gînd trecut.

Nu, stăpîne, clipa nu ne trece,
Clipa nu se-ntoarce, nicăieri,
Drumul nostru urlă plin de focuri,
Şi-i destul. Atît mai ai: să speri.

duminică, 23 februarie 1986

Iarnă-n munte

Lupii urlă, urlă prin pădure
şi aleargă sănii mari pe cer,
Cetina de brad se înfioară,
noi venim îmbrăţişaţi de ger.

Caii albi trag pîclele de nouri,
trag albastre aure de zori,
Mugurii se învrăjbesc în mine,
albul nopţii se prelinge-n nori.

Mai la deal un cîine stă de veghe,
munţii-şi poartă lacrima de alb,
Doar aici e focul ce purcede
şi-ntre inimi întuneric cald.

Vifor aspru urlă în fereastră
răstignit de apele din rîu,
O săgeată mă pătrunde-n sînge
Ca un spic ori ca un bob de grîu.

Lîngă foc e-o cumpănă tîrzie
pe un maldăr mîngîind scîntei,
Apa plînge, nici nu vrea să ştie
Că-i otravă numai cînd o bei.

Şi în noapte pururi lupii urlă,
urlă vîntul ceaţa timpuriu,
Sănii albe se tot duc în treceri,
dimineaţa pleacă în pustiu.

joi, 20 februarie 1986

Bob de grîu

Spicul boabelor uscate
Trage focu-n alte sate,
Şi le lunecă-n tîrziuri
Către clipe şi pustiuri.
Şi învăluiţi în stele,
Vrajă a nopţilor mele,
Caii bobului de grîu,
Trag izvorul în pîrîu.

Aburind, un nimb al lunii,
Mîngîie în vîrf gorunii
Şi, cu ochii lor de focuri,
Vraja nopţii altor locuri.
Umbra nimbului de soare
Se afundă în izvoare
Şi se pierde-n colb de rîu,
Netihnitul bob de grîu.

Obosind în raze arse,
Peste cerul ce le sparse,
Trec din noapte în lumină
Nevăzute flori de mină.
Călătoare raze-a nopţii
Plîng în scîrţîitul porţii,
Şi-n izvor şi în pîrîu
Drumul bobului de grîu.

miercuri, 19 februarie 1986

Dorul lacrimei

Iarăşi cerul vrea să-mi plîngă
Nouri plini de zbor şi ploi,
Şi-nvelit în vis să-mi frîngă
Pribegia celor doi.

Măgulit de stele stinse,
Noaptea stinge flăcări mari,
Şi-n înnegurări aprinse
Poţi să pleci sau să dispari.

Cale către mai departe
Unduită-mi ia avînt,
Oblojită, fără de moarte,
Plînge ceruri pe pămînt.

Şi-n tîrzie împăcare,
Mugurii din ierbi vor da,
Cum îmi plouă, cîte-o floare,
Primăverii şoapta ta.

Iarăşi cerul o să-mi plîngă
Nouri plini de nimb stellar,
Şi un mugur vrea să-mi frîngă
Amintiri de-acum în dar.

miercuri, 12 februarie 1986

Ning fără zăpadă

Cum ninsoarea umblă
peste-un ochi de stele,
Umbra cade-n geruri
veşnicii să spele.
Zboruri de departe
cad încet şi-asudă,
Şi se-mbrac în noapte,
steaua cere trudă.

Vijelii supuse
mi se sfarmă-n palmă,
Numai unda mării
nu-i, ca mine, calmă.
Cată amintire,
cată păsuire,
Peste toate-i iarnă,
vară-n amintire.

Lacrima învinsă
nici nu cade-n ceruri,
E de vis brăzdată,
arde gînd în geruri.
Cade în pămînturi,
mreaja vieţii, pradă,
Amintiri supreme
ning fără zăpadă.

duminică, 9 februarie 1986

Dor de foc

Cărările umbrite de omăt
Se scurg în paşi către pămînt şi cer,
Şi vin în vale apele-ndărăt
Sub arsele pridvoare plînse-n ger.

Pe urmele de prăzi şi vînători
Trec încet desişuri uşurate,
Se regăsesc în paşi de trecători
Şi-ntr-o taină, din trecut, uitate.

Călători ai cerului de noapte
Lasă-n ţipăt de acvilă visul,
Şi-ţi cuprind înveninate şoapte
Ce-şi deschid ne’ntîrziat abisul.

Ţipătoare, clipele de seară,
Plîng vrăjite de un mugur veşnic,
Vine timpul muntelui să ceară
Taina unui foc aprins, vremelnic.

Şi cum stins, un foc nu poţi aprinde,
Ai doar focul ce te mai cuprinde.

marți, 4 februarie 1986

Nopţi de iarnă

Ca din ochiul rătăcit de soare,
Dintr-un spic de gheaţă cată luna,
Apa susurîndă în izvoare,
Munţii ce-i îmbracă, iar, furtuna.

Brazii încărcaţi de viscolire
Îşi apleacă cetina plîngîndă,
Ocrotind a iernilor iubire
Şi odihna lupilor la pîndă.

Vîntul aspru şuieră prin stele,
Sfîşiat de-un urlet de aproape,
Aripi mari de ceaţă vin să spele
Lacrima de cer în colb de ape.

Cerbi şi ciute, umbre mari de iarnă,
Trec cu pas sfios în legănare,
Şi ne vin luceferi să aştearnă
Pe un vîrf de munte o-ntîmplare.

Oblojit de frig un vad trosneşte,
Împărţindu-şi harfa sa de gheaţă,
Şi pe roata morii se opreşte
Mîngîiat de lună ori de ceaţă.

luni, 3 februarie 1986

Oltul în Oltenia

Cum ne e străbuna moştenire,
Veacuri de istorii urcă-n munţi,
Şi-n puterea nopţii de-mplinire
Se aşază peste maluri punţi.

Hoardele de pradă îşi pierd urma,
Apele se spală pe pămînt,
Baciul mioritic mînă turma
Şi în miezul iernii cîntă-n vînt.

Brazi bătrîni de veghe în hotare
Ne rostesc de Mircea cel Bătrîn,
Şi păgînii fug în depărtare,
Oltu-i din vechimi mereu român.

Clopote de timp se trag în turle,
Cozia l-aşteaptă pe Mihai,
Vremi îndepărtate ţin să urle,
Numai Oltul ne rămîne crai.

Călăuza apei din izvoare
Paşii de ţăran ia împrumut,
Şi-n apus şi-n răsărit de soare
Dunărea îi pierde în trecut.

Şi cum Oltul pavăză ne este
Prin istorie făcînd recurs,
Împlinind şi maluri, şi poveste,
Oltul e român în vad şi curs.

Unde sfînt ne este idealul
Şi e vulturul pe cer stapîn,
Oltul ne mîngîie blînd cu valul,
Brav botezător de plai român.

sâmbătă, 1 februarie 1986

Rămîi drumeţule

Rămîi, drumeţule hoinar,
Rămîi în munte solitar,
Alături fii să-l simţi aproape
Cînd cerbii vin să se adape.

Rămîi sub cetina de brad,
Rămîi cînd alte frunze cad,
Să vezi cum caprele pe creste
Rescriu a muntelui poveste.

Rămîi drumeţe, pe-nserat,
Rămîi sub luna-n nimb bogat,
Cînd cîntă apa în izvoare
Doinind în suflete şi-n soare.

Rămîi cu dorul de asalt,
Rămîi cu muntele înalt,
Cînd vulturii îţi dau bineţe,
Rămîi pe crestele semeţe.

marți, 28 ianuarie 1986

Plouă nins etern

Ninge şi e frig,
mă ghemuiesc la rădăcina stejarului,
Şi-mi ning în ochi
poduri de amintiri.

Clopote de frunze uscate
murmură stindarde în pierzare
către infinit,
către pămînt,
către cer.

Păsări migratoare ţipă sfîrşitului de zi
înmiresmate de puterea vîntului.
Boabe mari de ceaţă umplu văzduhul
şi se chircesc în valuri,
trecătoare şi supuse.

Neştirbite valuri de oboseală
Se trec prin dimineţile toamnei.

Corăbii rătăcite
la porţile dinspre iad
ori spre rai
trec pe malurile apelor.

Ninge, e frig
şi mă ghemuiesc la rădăcina stejarului
nins
de tot atîtea zăpezi
şi scuturi de amintiri.

Ochii mei reci de albul zăpezilor
Nici nu mă mai recunosc.

Plouă parcă, nins etern.

miercuri, 22 ianuarie 1986

Nins de foc

Trupul tău e ars de focuri sfinte
Şi prădat de cele şapte zile
Stinge lampa, fii cea mai cuminte
E-ntuneric, clipele-s umile.

Lasă-ţi ochii prada mea veciei
Şi îmi pune-n palmă încă şoapte,
Tu-ntinezi o mreajă-a bucuriei
Cu-ntunericul de încă-o noapte.

Lacrime ne şiroiesc pe gură
Şi-n privire-s pale şi văpaie,
E un drum spre viaţă ori spre ură
Ca un fulg de soare stins în ploaie.

Caii albi trag valuri mari de ceaţă,
Ziua nu-i grăbită să se-arate,
Pînă mîine-ncepe-o nouă viaţă
Şi-or să vină îngeri să ne cate.

Vălul apei clipoceşte-n casă,
Îl aud şi inima îmi bate
Şi te-arunc în foc să-mi fii mireasă
Şi-am să am o nuntă-n şapte sate.

Lasă-ţi fruntea albă mult spre mine,
Vreau să te privesc cînd îţi e somn
Şi-n prohodul ce-ţi va aparţine
O să ningă plînsul meu enorm.

duminică, 19 ianuarie 1986

Drumul stelelor

Cohortele stelare
Trec în depărtare,

Şi trec încet, încet,
Pe urme de regret.

Revin pe totdeaună,
Înmiresmînd furtună,
Şi caută spre lună.

Şi dacă dau de soare,
Se strîng în zori de zare.

Şi trec şi se tot trec
Şi Orionu-i sec.

vineri, 17 ianuarie 1986

Nevralgie

Răvăşirea se adună
Sub halou de semilună,
Dar, la dracului cu toate,
Un abis ne mai socoate.

Hai să mergem spre dezastrul
Zborului de cer albastru,
Cînd cu ultima suflare
Ne zdrobim de întîmplare.

Fie-ţi patima ursită
Peste lumea mărginită,
Şi te du unde mă duce
Urma prinsă în răscruce.

Şi mai hai spre barieră
Îngropaţi în lizieră.
Dar, la dracului cu toate,
Doar abis ni se mai poate.

miercuri, 15 ianuarie 1986

Drumul canalelor

Canale triste curg spre abatoare
În cele drumuri ultime mereu,
Pe cîmpuri albe-i purpură în soare
Şi parcă peste ele-i trupul meu.

Şi parcă-n inimi ţipătul se strînge,
Se zvîrcoleşte-n murmure amar,
Şi nici nu rîde, nici nu poate plînge,
Încins de un cuţit fără habar.

Iar umbre ale crucilor din frunze
Dau foc la aburii spre cer suind,
Şi-n calea epopeelor pătrunse
Aşează cerul nopţilor fugind.

Şi-n drumul lor nici nu se mai adună,
În drumul către rai ori către iad,
Ci cată către frunzele-n furtună,
Fără să simtă că-n adîncuri cad.

Şi sînt lumina rădăcinii nopţii,
Şi sînt sărutul pariei dintîi,
Un leagăn sînt şi, ca un cui al porţii,
Botezător de creştet şi călcîi.

Prohod de valuri trece peste gheaţă
Pe vadul urmelor, nemişcător,
Mai ţipă-n cer şi se sfîrşeşte-o viaţă
Şi curg canale trist spre abator.

marți, 14 ianuarie 1986

Hai, fraţi români

Hai, fraţilor, luaţi-vă arme,
Aduceţi destinul în ţară,
Dacă trecutul adoarme,
Degeaba mai e primăvară.
Chemaţi-vă pruncii degrabă
Şi tainic priviţi-vă-n focuri,
Şi între odihnă şi treabă
Refaceţi a vremilor locuri.

Cu lacrimi la marginea ţării
Întindeţi o horă străbună,
Purtaţi-vă-n voia chemării
Cu sfîntă-ne limba română.
Întoarceţi şi vechile timpuri
Strîngîndu-vă fii în braţe,
Zac glorii sub vînt şi nisipuri,
Orgiile stau să ne-nhaţe.

E taina luminii pătrunsă,
Înfipt e cuţitul la sînge,
Mereu în seifuri ascunsă,
Istoria ţării ne plînge.
Pămîntul e plin de mistere,
Pămîntul e chiar viaţa noastră,
Avem doar această avere,
Să n-o aruncăm pe fereastră.

Luaţi-vă fraţilor arme,
Şi astfel priviţi către lume,
Trecutul nu poate, nu doarme
Cît ţara aceasta-i renume.
De sufletul, poate, adoarme,
Degeaba proces de conştiinţă,
Hai, fraţilor, luaţi-vă arme,
Ne-ndeamnă româna fiinţă.

duminică, 12 ianuarie 1986

Vreau un cal

Vreau un cal, un cal împărătesc
Şi un rug să am cu ce-l hrăni,
Şi pe urme albe s-o pornesc,
Să ajung şi să mă pot opri.

Să ajung din urmă sănii mari,
Să m-alerge haitele de lupi,
Calul meu să-i roadă în lăstari,
Ca altar al mărului ce-l rupi.

Vreau o şa, s-o pun pe-un cal de foc,
Să-mi aprindă-n drum o zi din nopţi,
Să-mi fiu umbră şi să-mi fiu noroc
Cînd trosnesc şi lemnele la porţi.

Să le-ascult în tropotul de cal,
S-o pornesc către un alt tărîm,
Şi pe spuma crestelor de val,
Alburi de zăpezi să mai dărîm.

Vreau o torţă, vreau un zurgălău,
S-o pornesc pe drum căutător,
Haide, calule, e drumul tău,
Du-mă tu, eu sînt un călător.

Să ajungem pînă-n zori de zi,
Să dormim pînă pe înserat,
Să ajung ştii unde mi-aş dori,
Şi-ţi dau ţie ceru-nvăpăiat.

Dar, hai, calul meu, mereu lumesc,
Ia din braţul meu un braţ de fîn,
Tu trudeşti la drumul ce-l trudesc,
Şi pe-afară gerul e stăpîn.

Hai, mai repede şi hai, încet,
Haide, haide, fără de regret.

sâmbătă, 11 ianuarie 1986

Zbor de iarnă

E prea frumos, afară iar e viscol,
Pămîntul este tras de şapte cai,
Şi-i iarnă iar, e iarnă iar la Pristol,
Şi vîntul cîntă hore lungi la nai.

Cu ochii arşi mă-ntorc din rătăcire,
Şi cerul înstelat încerc privi,
Mă simt un rob şi cat în amintire
Un drum spre clipa ce se va ivi.

Trosnesc în foc stejarii de-altădată,
Şi stelele din miezul lor ţîşnesc,
Afară-i frig şi noaptea e bogată
De apele ce-n geruri se iubesc.

De-atîtea toate luna se ascunde
Şi ochi de foc din ceruri mă privesc,
Prin ochii mei în suflet vor pătrunde,
Şi-mi vor grăi, demonic, îngeresc.

Mă văd ascuns în ultima privire
Ademenind mereu un ultim pas,
Şi renegat de nopţi de rătăcire
Pornesc mereu de unde am rămas.

Mi-e frică mie şi privesc spre lemne,
Îmi dau tîrcoale-n suflet rădăcini,
Pe pieptul meu răsar în taină semen,
Precum o floare într-un cîmp de spini.

Mă doare cerul spintecat de viscol,
Mă doare apa Dunării la mal,
Ce iarnă iar, ce iarnă iar la Pristol,
Mi-e dor de-o şa şi-mi este dor de-un cal.

Mă simt în prag corabia măreaţă,
Mă simt epava ce salvează vieţi,
Cîntă cocoşi. E poate dimineaţă,
Sau doar gîndesc şi ei la dimineţi.

Eu cat acum spre albe calendare
În care toate sînt de neclintit,
Doar focuri reci ce ard în depărtare
Mi-au fost în suflet pîine şi cuţit.

S-au răsculat domnii stăpînitoare,
Cei înjunghiaţi m-au pus să fiu mai sus,
Mi-au dat în dar lumini înălţătoare
Şi-un jurămînt cu ce-au avut de spus.

La mreaja sobei caut către mare
Şi caut malul îmbrăcat de val,
Ce dor îmi este-acum de depărtare!
Aş vrea o şa, aş vrea un drac de cal.

Mă doare bradul mîngîiat de viscol,
Mă doare gîndul munţilor străbuni,
Şi-i iarnă iar, e iarnă iar la Pristol,
Şi-n dimineaţă viscolesc genuni.

joi, 9 ianuarie 1986

Sonet feroviar

Am să te-aştept în fiecare gară,
Dacă prin gînd ţi-o trece să şi urci,
Am să te-aştept în fiecare seară
La un semnal pe care-l tot încurci.

Am să te-aştept plîngînd pe căi ferate,
Cu ochii înroşiti să-ţi fiu semnal,
Şi doar cu amintirile uitate
Sa mă-mpreun ca şi un val cu-n mal.

Pluteşti pe-o mare tainică-n urgie
Cu tot ce-a fost fiind adevărat,
Şi o furtună iarăşi mă îmbie
Dar unde este gara de-altădat?

Şi tot mereu rămîn în aşteptare
În orice tren de ai să şi cobori,
Trecutul, de-am să-l ştiu, e o eroare
Ca albul mat al primelor ninsori.

Albit de neguri, rele şi povară
Cu tot ce s-a-ntîmplat, te voi iubi,
Şi-am să te-aştept în fiecare gară,
Am să te-aştept mereu strivit de zi.

Cu inima bătînd în ritmul roţii,
Urmez un drum pe care l-am urmat,
Şi cum şi noaptea mi-au furat-o hoţii,
Eu caut gara-n care ai urcat.

Şi iar m-apasă ultima privire
Din toate cîte-am vrut de neuitat,
A fost frumos, uitata mea iubire,
Dar astăzi doar un tren e-adevărat.

Te-aştept să urci în orişicare gară,
Te-aştept în orice tren cînd să cobori,
Albit de neguri, stele duc povară
Şi-or să m-apese dimineţi în zori.

Am să te-aştept din zi în miezul nopţii,
În orice tren şi în oricare gară,
Cu inima bătînd în ritmul roţii,
Eu te aştept în fiecare seară.

marți, 7 ianuarie 1986

Cîntec

Sună munţii şi răsună
Privegheaţi în cer de lună,
Şi ascunşi sub nori de cetini
Îşi vorbesc despre prieteni.

Călărind pe timpul veşnic
Rostesc pravila cucernic,
Şi ascunşi cu fruntea-n soare
Susură din ochi izvoare.

Sună munţii şi răsună
Ca voinicii cînd se-adună,
Şi-şi ridică-o cupă plină
Blestemîndu-ne lumină.

Şi ne cheamă către creste
Drumurile din poveste,
Şi doar doina e stăpînă
Peste frunzele ce-o-ngînă.

Sună munţii şi răsună,
Cerul nopţii li-i cunună.

La fel de firesc

Tăcerea e botezul întîmplării
Din lacrima topazului menit,
Şi chiar menirea tristă a chemării
La porţile ce-ai bate osîndit.

Şi caţi, firesc, durerii nesfîrşite,
Un leac spre care ştii că ai pornit,
Să-l dăruieşti apoi în zori ivite
Oricărui suflet rob şi obidit.

Nici noaptea nu-i un drum la întîmplare
Din ochii tragic conjuraţi de zei,
Şi e botezul scris de fiecare
Pe palma înjunghiată de temei.

Şi caţi cu inima, din întîmplare,
Paharul cu otrava ce ţi-o bei,
Şi măsluieşti întreaga depărtare,
Ca şi dresorul sfîşiat de lei.

Întregul drum e presărat de vînturi
Cu spada şi cu scutul învrăjbit,
Năluci de umbre-ncărunţesc pămînturi
A nu te-ntoarce, chiar de n-ai pornit.

Şi pajura ce rătăceşte-n vînturi,
Îngenuncheată parcă de zenit,
Se leagănă-n privirea ce ţi-o vînturi
Spre infinitul ce te-a izgonit.

Întrebătoare vin furtuni mereu,
E drept, furtuna e cuvîntul meu,
Şi mă întreb mereu şi tot mereu:
Cine sînt şi care-i drumul meu?

O umbră-a celui ce a fost mereu.
Şi plec la drum doar eu şi gîndul meu.