Simt viața cât îmi e de împărțită
De parcă-s trăitor de mii de ani,
Pe o anume cale rătăcită
Mereu printre fățarnici și profani.
Nimic nu-i nou, îmi spun, tăcut, sub soare,
Nimic nu e, în făptuiri, schimbat,
Doar vieții i se dă, altfel, valoare,
Și întâmplării rost absurd, ciudat.
Am fost copil... De-atunci sunt multe spuse,
Nici nu mai știu de-a fost întâmplător
Sau gândul printre vise răzbătuse
Și povestea ceva din viitor...
Azi multe cred că-mi sunt necunoscute
Doar făptuit ajung să spun că știu,
Dar tot acele vrute și nevrute
Ajung să se-mplinească-ntr-un târziu.
De sus în jos merg căi de coborâre,
Cu mers ușor și mai mereu grăbit,
Bazat pe o absurdă hotărâre
De-a pune preț pe tot ce e gândit.
Eu, de-am gândit, nu pot să am de știre,
Și nici habar nu am cât am urcat,
Dar rezultatul, azi, prin împărțire
E-atât de mic și greu de-aproximat.
De jos în sus mi-am dus mereu privirea
Și n-am putut, cu timpul, să mă schimb,
Ca simplu om să-mi împlinesc menirea,
Cândva, prin nemurire, să mă plimb...
M-am împărțit și viața, mi-e-mpărțită,
Mi-a mai rămas puterea să constat,
Și spun, gândind, că-i calea rătăcită
Dar simt că totul e cum mi-a fost dat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu