Ploaie în gri

Plouă la Pristol... Cerul este gri,
Îi văd pe mulți ce-ncearcă a minți
Punând într-un tipar de suferință
Orgoliul dus la rangul de dorință.

Norii-s de plumb, se simt apăsători,
Și nu mai vor să fie răbdători,
Iar eu aud cum ițele-ncurcate
Se rup de-atâtea fire înodate.

Plouă mereu și ritmu-i monoton,
Pare ivită pare dintr-un alt sezon,
Dar clar îmi e, cum nu se întețește,
Că vorba lumii o ademenește.

Apele curg... Li-i curgerea-n zadar,
Norii-s murdari, pământul e murdar,
Bălțile-și vor cuprindere totală
Spre a păstra murdara rânduială.

Cerul e gri... Nici vântul n-are spor,
Așteaptă și-așteptând e-ntrebător
Despre urcarea vorbelor spre stele,
Când oameni, altor oameni, pun zăbrele.

Plouă din zori și plouă într-un fel
Parcă absurd, parcă voit rebel,
Că nu mai pot să văd, nicicum, departe
Văd doar în juru-mi pregătiri de moarte.

Mor multe gânduri fără de motiv,
Accent punând pe rostul relativ
Al timpului ce numărat se trece
Și-al diferenței dintre cald și rece.

Nimic nu-i clar... Un gri, ce pare fum,
Se lasă prins de-al marginilor drum,
În ploaia ce mereu se întețește
Tocmai când pare clar că se oprește.

Vestire de revenire

Prin nopţi, prin zile,

Gabrielei

E timpul, iată, să-ți aduci aminte
De cum mi-ai fost dorințelor fior,
Cu trupul gol, golind ce-aveai în minte,
În noaptea cu-ntuneric drept decor.

Erai așa frumoasă, doritoare
De adevărul propriei simțiri,
Că n-aveai timp de clipe trecătoare
Fără-mplinirea marilor trăiri.

Și eu, și tu, și noaptea, eram una
Cu visul tău ce devenise gând,
De a mă ști cu tine totdeauna,
Și-n tine dar, ceea ce sunt, păstrând.

Clipa era de viață hotărâtă,
Dintr-un demult ce nu l-am vrut simțit,
Și-a stat în amintire zăvorâtă,
Făcându-și plan final de negreșit.

Precum vrusesei, nimeni să nu știe,
Luna a stat ascunsă sub un nor,
Numindu-ți clipa pas spre veșnicie
Numindu-mi fapta gest nemuritor.

Eram deasupră-ți plin de nepăsare
Spre ceea ce lăsasei înapoi,
Simțindu-mă dorit și ca urmare
Împlinitoarea pasului în doi.

Opriri n-aveam, nici nu-ți doreai oprire,
Eram un val și-mi devenisei mal
Ce aștepta fireasca dezrobire
Când rodul e un tot, concret, real.

Sunt vremuri noi, aducerea aminte
Ni se impune-n mod imperativ,
Că dincolo de simplele cuvinte,
Viața își are fapta ca motiv.

Terciul de blat

Minciuna-i mare, Doamne, și cât fast
Pun mulți în născocitele cuvinte,
Ca nu cumva al vieții lor contrast
Să și arate ce își au în minte.

Din terciul minții fac un fel de blat
Și umpluturi de două-trei parale,
Cu ceea ce ei cred că s-a-ntâmplat
Ca-n lumea lor, prin împliniri banale.

Fac adevăr din multele păreri
Ce și le au despre al lumii bine
Și-și dau chiar neputințelor puteri
Crezând că toți văd facerea de bine.

Chiar mult mai mult, absurd și inutil,
Unii își văd dorința faptă certă,
Și-ajung cu sensul vieții mercantil,
Făcând din el o veșnică ofertă.

Superlativul lor e rost firesc
Și-s toate cu extremă relevanță
Că-n viitor se știu că nemuresc
Având statut de mare importanță.

Nimic nu-i clar și nici nu-i evident
Că mai există minima decență
A celui ce, deși e repetent,
Acuză de prea multă exigență.

Și se tot minte, Doamne... tot mai mult,
Se minte-n față și se minte-n față,
Pare minciuna un concret ocult,
Ce pune preț pe-a depărării ceață.

Fel de libertate

Bolnav stau iar cu fața către stele,
Luându-le lumina cu-mprumut,
Ca să strivesc prea desele zăbrele
Ce-n loc privirea mult mi-au tot ținut.

La capătul ideilor banale,
Din mare fierbințeală și din ger
Te-au regăsit simțirile reale
Și mi-am permis să nu fiu efemer.

Să mă arunc în univers îmi vine,
Când deznădejdea mi se vrea atu,
Dar știu că greu mi-ar fi fără de tine,
Și-așa ușor îmi e a spune nu!

Atâtea căi deja îmi sunt uitate,
Și-mi este-atât de dor de-a hoinări,
Că mi-aș dori un strop de libertate
Dar liber, fără tine, nu pot fi.

Ca un corset, ideea de plecare,
Spre undeva, spre tot, spre nicăieri,
Devine mică tocmai când e mare,
De parcă duc pe uneri doar poveri.

Cu singuranța ultimei dorințe
Aș vrea să nu mă las nicicum plecat,
Ca-n numele străvechilor dorințe
Să-mi am, cu tine, noaptea ca păcat.

În pregătiri stau fără nici o grabă,
Spre Ceruri gândul clipei mi-l ridic,
Dar sufletu-mi răspunde și mă-ntreabă
De ce, cu mintea, viața mi-o complic.

Retrograzi în primăvară

Venită-i, iată, primăvara,
Gonește iernile din noi,
Se prelungește-n noapte seara
Și norii iarăși ne-aduc ploi.

De-atâta ger și viscolire
Am cam uitat să mai trăim,
Și doar crâmpeie de-amintire
Ne-a mai ținut cinstiți să fim.

Chiar iarna, se vorbea, că-nșeală
Pe cei ce albul îi iubesc,
Lăsându-se de-a dreptul goală
În zile de festin lumesc.

Ninsoarea veche, de-altădată,
Ne-am prins-o noi între idei,
Dar nu mai e nici ea curată
Și nu mai are nici temei.

Noi suntem fără de prihană,
Ne spunem fără să gândim,
Că n-avem nici un semn de rană,
Mințindu-ne, când ne mințim.

Nimic, se pare, nu contează,
Nici ce e greu și nici ce-i ușor,
Și rana-n vise sângerează
Pierzând speranțele de dor.

De-ar fi să fie, ca tăgadă,
Un gând în sensul lui ascuns,
Dat îi va fi să se decadă,
Fiindu-i cerul clar răspuns.

E primăvară iar, deja-i venită,
Dar iarnă încă e în noi,
Și minte, minte că-i grăbită,
Mințindu-ne pe amândoi...

Răscrucea de mărăcini

Mereu te-au spunând că viața-i tristă
Cel vinovat de toate sunt doar eu,
Și, cum orgoliul nu îți mai rezistă,
Ceri judecat să fiu de Dumnezeu.

Eu mult greșesc și fapte fac destule
Ce nu se pun pe-al lumilor tipar,
Și nu respect cutume sau formule
De dragul unui mistic calendar.

Dar nu mă plâng, iau orice întâmplare,
Așa cum e și rostu-i nu-l contest,
Știu clar că e mai mult decât urmare
A ceea ce am fost, deloc onest.

Tu mai mereu, fixându-ți ochii-n grindă
Nu înțelegi nimic din tot ce-a fost,
Și nici măcar privindu-te-n oglindă
Nu vrei să vezi că faptele au rost.

Încet, încet, de parcă nu îți pasă,
Te duci în imposturi de prin trecut,
Să-ți amintești că dărâmând o casă
Parte de casă nu ai mai avut.

Și tot așa, cu vrere-n pregătire,
Te-atunci la întâmplare spre un mal,
Dusă, la fel, de propria-ți gândire
Când tinerețea o vedeai ca val.

Real ce e, nu vezi că mai există,
Te duci cu gândul printre mărăcini,
Înțepătura lor te face tristă,
Dar cauți bucuria la străini.

Furturi de ieri spre pierderi te vor duce,
Deja în ele simți că ai intrat
Și simți, din plin, că viața-i în răscruce
De nu cumva de ea ai și uitat.

Îți pregătești, ca rampă de lansare,
Un podium cu idei de mare rod,
Fără să crezi că urci, fără scăpare,
Treaptă cu treaptă, drept pe eșafod.

Tot ce-ai făcut le vei avea făcute
Ca drept răspuns la drumul ce-l impui,
În forme unanim recunoscute
Tăcerii ce-nvăța-vei să-ți impui.

Și-ai să tot taci... Zdrobită de tăcere
Vei ști să vezi moralele valori
Din vremea când crezându-te-n putere
Le-ai măsluit vopsindu-le-n culori.

Apoi plăti-vei, plată grea dar dreaptă
Că prea ușor, prea mult, ți-ai vrut câștig
Fără să crezi că te așteaptă
Ploaia de toamnă, iarna cu-al ei frig.

Pierderi, căderi, trăiri fără-mplinire
Vin din trecut, lovind ca bumerang
Ca, acceptând, să-nveți ce-i dat prin fire,
Cum numai munca te ridică-n rang.

Te plângi acum, dar nu știi ce urmează,
Și vină pui, să duc, pe cât nu pot
Pe îngerii ce știi că-mi stau de pază
Ca să nu cad, sub împilări, de tot.

Urmează vremuri grele, de-ncercare,
Și orice pas vei face, va fi greu,
Dar nicidecum o simplă întâmplare,
Așa cum tu, gândit-ai, mai mereu.

Așa vei ști și tu cât ești de vină
Crezându-te de toate mai presus,
Și cât de mult fug alții de lumină
Crezând în adevărul lor, impus.

Faci pașii mici, se vede că ți-e teamă,
Orbecăind, cobori pe tobogan,
Dar nici așa nu vrei să iei în seamă
La mult prea multa-ți trecere în van...

Noaptea cântând

Noaptea, se-aude-afară, cântă,
Iar ritmul ei e-amețitor,
Și, într-un fel, amăgitor,
Când pare că se dă înfrântă.

Ochii ți-i văd în căutare,
Sub pleoapele ce-i țin închiși,
De-ajung mirat că-s indeciși
Să se trezească din visare.

Ajunge mâna-mi, fără știre,
Pe sânii ce ți-i simt zvâcnind
Și-mi simt dorința tresărind,
Mai mult decât îmi e în fire.

Cum știu că n-o să te trezească
Un strop de ploaie rătăcit,
Mă las de clipă ispitit
În neputința-mi omenească.

Și noaptea cântă și tot cântă,
Un cântec legănat, divin,
Mi-e tot mai greu să mă abțin,
Toptan de gânduri mă frământă.

Vânez de-o viață ploi de stele,
Dar nu iau seama câte cad,
Nici cum și unde își fac vad,
De nu te văd a fi-ntre ele.

Mereu un început de viață
În tine doar îl regăsesc
Și, fără voie, mă pornesc
Spre profunzimi, prin nori de ceață.

În miez de noapte uit de teamă,
Și uit de gând, real devin,
Cu rost de om și rol divin,
Spre a uita de-a vieții dramă.

Se-aude noaptea ce te-ncântă,
Trupu-ți fierbinte-l simt zvâcnind,
Și-n focul lui, ca rug m-aprind,
Simțind arsura-i pururi sfântă.

Imposibil altul

Cum să îmi schimb destinul?

De ce aș vrea s-o fac?

Eu știu că-i doar o ciornă

a vieții viitoare,

Deși el azi mi-e viața

ce o trăiesc ori zac,

Fiind, precum zic unii

la justa mea valoare.

Oricât mă pun în umbră

văd tot același punct

Și-același prag de treceri

spre lumi necunoscute,

Așa că n-am motive

să fiu, să par disjunct,

Punând accent pe sensuri

de gând contrafăcute.

Dorințe mi-au fost multe

și-i drept și azi le am,

Cele din zori de ziuă

și cele de cu seară,

Dar n-am trăit prin ele,

și nu m-au pus în ham,

Să-mi satisfac plăcerea

în forma ei vulgară.

În lamentări de formă

nu pot să mă așez,

Ca să arăt spre lume

că rana-mi sângerează,

Lumea oricum privește

spre coajă, nu spre miez,

Și, fără să îi pese,

orice interpretează.

Nu vreau să-mi schimb destinul,

și parcă-i prea târziu

Pentru o altă formă

sau pentru altă cale,

Această biată ciornă

cu totul am s-o știu

În următoarea viață

ce dă deja semnale.

Ecou de ritm

Oricând, ani, nopţi, zile...

Claudiei

N-am cum, nu pot, privirea să-mi ascund
Când ți se face trupului oglindă
Și între coapse iarăși îți pătrund,
În focul ce chiar vreau să mă cuprindă.

În mâini prind sânii ce ți-s tari, rotunzi
Și plini de taine, vise și dorință...
Voind să știu ce-n profunzimi ascunzi,
Uit de idei și cred în biruință.

Pântecu-ți e, jertfindu-se, altar,
În care îngeri vin să ți se-nchine
Și-n care eu, ca veșnic semnatar
Simt că întreaga lume-mi aparține.

Privirii-mi lași, când ochii ți-i închizi
Chipul senin și sânii ce iau formă
Când îndrăzneți, ori, într-un fel timizi
Noaptea în zi, în minte, mi-o transformă.

Timp n-am de gânduri, nu mai am idei,
Coapsele-ți ard și patul trepidează,
Iar Universul, cu un just temei,
În tine, fără veste, explodează.

În ritm continuu, fără de opriri,
Și acceptând tot ce va fi să fie
Devin ecoul marii-ți dăruiri,
Cu tot accentul ei de armonie.

Te-aud șoptind, te-aud cum povestești
Despre firescul clipei de-mplinire,
Ce a născut de mii de ani povești
Despre supremul faptei prin iubire.

Ochii-mi fug iar și trupu-ți regăsesc
Mi-e dor de el și-l simt fierbinte,
Drumul îl știu și înspre el grăbesc...
Nici tu nu vrei să știi că sunt cuminte...

Lipsa de vină

Nu mă priviți cu ură, ori cu milă,
Nu mă tratați ca bun de uz comun,
Nu mă-ntrebați de starea mi-e civilă,
Nu-mi pasă ce doriți, nu mă supun!

Vă simt, vă puneți mintea la-ncercare,
Să fiu soldat, un fel de mercenar,
Pentru idei ce puse-n aplicare
Mi-ar face viața trecere-n zadar.

Ochii vi-s mici și slabi vi-s la vedere,
Dar voi de mine ziceți că nu văd,
Și-n laude spuneți c-aveți putere
Să îi salvați pe toți de la prăpăd.

Nu-i de mirare, mă vorbiți prin spate,
Ceea ce nu-s dar mă închipuiți,
Ca să primiți minciunilor dreptate
Pozând în ideali, onești, cinstiți.

N-am acceptat, nu vă accept sclavia,
Nici visul vouă nu vi-l las furat,
Și, orișicât v-ar chinui mândria,
V-arăt că nu-s gunoi, de aruncat.

Când vă trădați, e clar că voi, în pripă,
Ardeți în foc dar puneți la dospit
Ideea ce din nou se înfiripă
Să fiu supus și bun de folosit.

Voi nu puteți dar spuneți că-n putință
Găsiți la mine mult din ce doriți,
Și-mi cereți tot mai multă stăruință
Deși, prin spate, altfel mă vorbiți.

Eu aflu tot, pe căi ce-mi sunt știute
Din nopți în care, neputând dormi,
Am cucerit, citind, multe redute
De care voi nu știți și nu veți ști.

N-am altă vină... poate am doar vina
De-a accepta că sunt așa cum sunt,
Că nu mi-e teamă când aprind lumina
De a privi profund un amănunt.

Iar dacă pot, din mai nimic, pricepe,
Ce voi mă vreți, și cât nu vă convin,
Mă acuzați de lupta care-ncepe
Privind cu ciudă cupa-mi de pelin.

Exonerarea de porunci

Nu mi-am depus nicicând candidatura,
Nu m-am lasat de oameni angajat,
Știind cât de completă-i anvergura
Când nu-i doar un obiect de măsurat.

Îmi place totdeauna vremea bună
Și mă feresc de lungi, ori dese ploi,
Nu sunt potrivnic vieții împreună,
Când unu și cu unu-nseamnă doi.

Am mers pe drumuri, multe, zi și noapte,
Și nu mai dorm de mult cu-adevărat,
Purtând cu mine, în urmări de fapte,
Tot ceea ce, trăind, am învățat.

Vorbesc puțin de mersul mai departe,
Departe știu cinstit cum să ajung,
Chiar dacă lupt pe viață și pe moarte
Furtunile din cale să-mi alung.

În câte știu încap idei destule,
Și încă este loc pentru mai mult,
Ba chiar transpuneri logice-n formule
A ceea ce e, oarecum, ocult.

Nu-s angajat sub nici o altă formă
În slujba celor ce ne dau porunci,
Și nici n-am viața strânsă într-o normă,
Adept al unei controlate munci.

Câte-am făcut și câte am a face
Sunt pașii multor urme din trecut
Și nu ideea unui om ce zace
Voindu-se prin alții cunoscut.

Sunt sinonim cu propria mea vrere,
Nu-s la cheremul oamenilor mici,
Al celor ce-și doresc măcar putere
Spre vindecarea propriilor frici.

Pas rămas

Te tot ascunzi sub propria părere
Că eu vorbesc, așa, în general,
Iar ceea ce rămâne-n mod real
Este această trecere-n tăcere.

E greu să vezi deoarte când e ceață
Ori când, în jur, sunt multe viscoliri,
Sau când te-ncrezi prea mult în amintiri,
Uitând că toate se întâmplă-n viață.

Tu însă vezi, mai grea ți-e acceptarea
Acestui timp și-al vremurilor noi
Ce-s încă îngropate în noroi
Ținând în umbre rostu-ți si chemarea.

Viața-i altfel, spre a trăi te cheamă,
Ai dreptul să alegi, dar nu oricum,
Chiar de greșești îndreaptă orice drum,
Lipsinfu-te de forță ori de teamă.

Ție-ți vorbesc și-ți spun printre cuvinte
Idei ce au un orizont comun,
Altfel nu pot în vorbe să transpun
Tot ce îmi vine despre tine-n minte.

Acum nu crezi, și n-ai nici o idee
De ce ajung la tine vorbe mari,
Și-ncerci, cu mari eforturi, să apari
Altfel decât ești, pururi, ca femeie.

Mereu, prin du-te vino, se reface
Consensualul scop de a trăi,
Redefinind un gând ce-l va urni,
Punând războiul în tipar de pace.

Îți zici în gând că suntem prea departe
Dar depărtarea-nseamă doar un pas
Și-atât cât timp de-al face a rămas,
Din tot ce azi, vremelnic, ne desparte.

Pesimismul optimist

De două mii de ani tot punem preț
Pe adevăr, pe cinste și dreptate,
De am ajuns de-atâta gând măreț
Să ne dorim lipsiri de libertate.

Ne tot mințim prea îndatoritori
Că suntem plini de milă și iubire,
Când amintim de-ai străzii cerșetori
Goniți de gândul nostru-n nesimțire.

Vă scriu și știu că mă numiți stupid,
Dându-vă iar o veste mult prea tristă,
Cu care ochii vreau să vi-i deschid
Spre adevărul ce, lumesc, există.

Din tot ce rău tot spunem că a fost,
Ori marile războaie, mondiale,
Nu s-a schimbat nimic și fără rost
Vorbim de pagini, ale vieții, goale.

Și tot căzând, așa, din gol în gol,
Nevoia în trecut ne va tot duce,
Luând model pe Iuda și-al său rol
În răstignirea lui Iisus pe cruce.

Tot ce-am schimbat în două mii de ani
Se va întoarce-n câteva secunde,
De vor ajunge frații-a fi dușmani
Și moartea-n orice casă va pătrunde.

Iar lapidații, ori cei arși pe rug,
Vor fi forțați să își găsească vina
De cei ce, prinși într-al urgiei jug,
Vor vrea fura chiar Soarelui lumina.

Când, în delir, văzând că nu-i de-ajuns
Câți pleacă, dintr-odată, înspre moarte
Se vor gândi, mai marii, pe ascuns
Să ducă legea junglei mai departe.

Dar va veni o seară cu minuni,
Când vom uita că sfori mai pot fi trase,
Și se va-ntoarce pacea, oameni buni,
La toți, în suflet și apoi în case.

Sunt pesimist, dar sunt și optimist,
În nici un caz nu cad într-o extremă,
Mă bucur, în tristețe, că exist
Și pot vorbi de-această grea problemă.

Speranța păcii vreau să v-o cultiv,
Dar și-ndoiala mea proverbială
De-a se găsi un leac definitiv
Acestei lumi ce-i mai mereu în boală.

Și dau îndemn, cum pot și cât mai pot,
Să ne trăim frumos această viață,
Fugind de cei ce-l vor de om robot
Sau trup expus pe o tarabă-n piață.

Infidel în anatemă

Îmi vin în minte gânduri de demult,
Când mintea nu-și avea hotar zăbrele,
Și-aveam trăiri, simțeam al lor tumult,
Chiar dacă se spunea că-s vremuri grele.

Nici nu mai știu de-am vrut să-mi amintesc
Ori m-a trezit ceva din amintire
Știut fiind că-n vise mă grăbesc,
Grăbit fiind, în mod real, din fire.

Cam totul e, acum, în mod ciudat,
Irelevant și fără perspective,
Chiar orizontul minimalizat
Vederii largi nu prea mai dă motive.

Mărirea-i azi, ca laudă, un țel
De împlinire, pură și extremă
În mersul, pas cu pas, ca infidel
Principiului, văzut ca anatemă.

Și-atunci eram așa cum astăzi sunt,
Deloc dedat la vorbe ticluite,
Punând în formă orice amănunt
Între detalii bine definite.

Am învățat, dar recunosc, cu greu,
Să am, peste puteri, forțat, răbdare,
Cu orice prost, cu orice derbedeu
Ce crede că mă pune la-ncercare.

Fac față pe deplin și nu iau foc
Arzând cenușa marii neputințe,
Găsind o altă cale, de mijloc,
Făcând apel la minime cerințe.

Dar bine cum ar fi deloc nu știu,
Încerc să cred că-nvăț să nu îmi pese,
Însă mă tem că e deja târziu
Și n-am s-accept tembelele excese.

Dator de fapte

Îmi duc povara gândului cu mine,
M-apasă tot mai mult, e tot mai greu,
Și tot mai grea e clipa fără tine,
Iar lipsa ta se simte mai mereu.

Paradoxal, dar nu vreau să se știe,
Simțirile fiindu-mi argument,
Știu adevărul ce-n contumacie
Îți dă pedeapsă drum indiferent.

Acum ne suntem doar ca o idee,
A lumii cu destui necunoscuți,
În care el, bărbat, și ea, femeie,
În închisoarea sorții-s deținuți.

Dar viața ca și simplă întâmplare,
Prin conjunctură semne ne-a tot dat,
Așa că azi mi-e clar, nu mi se pare,
Doar calea ei ne este de urmat.

Tot ce-mi apare nu mi-e nălucire
Nici nu am ce, ca tot, să-mi amintesc,
Dar vin, din viitor, prin amintire,
Ca să nu uit, cumva, să te iubesc.

Tu îmi lipsești, iar lipsa ta devine
Apocaliptic semn de stat în loc,
În deznădejdea unei mari rutine
Ce arde chiar idei mărețe-n foc.

Iar clipa vieții ce te tot așteaptă
Mă face să devin nerăbdător
Și chiar să-mi spun că viața e nedreaptă,
Lăsându-mă să-ți fiu deja dator.

Și crește datoria, tot mai mare
Se face dorul ce mă ține treaz,
Dar eu tot cred în simpla întâmplare
Când rupt va fi al faptelor zăgaz.

Așteptare spre altfel

De-atâtea ori spun vieții "Mai așteaptă,
Mâine va fi, cu totul, altă zi,
Va fi și lumea, altfel, mult mai dreaptă,
Chiar zorii zilei în alt fel vor fi!"

Speranțele îmi vin de mai departe
Din ceea ce numit e viitor,
De mulți văzut ca dincolo de moarte,
În lumea-n care toți se nasc și mor.

Iluzia apare ca prezentă,
Și-s mulți ce chiar prin ea, trăind, mă văd,
De nu cumva văd viața-mi divergentă,
Iar drumul minții dus înspre prăpăd.

Zorii de zi îmi sunt mereu dovadă
Că pot să știu ce pas îmi e greșit,
Sau dacă norii, adunați grămadă,
Sunt doar un semn că drumu-mi s-a urnit.

Din gândul ce trăiește noaptea-n vise
Gânduri de zi într-una se pornesc
Accent punând pe legile nescrise
Ca adevăr perpetuu și firesc.

Principial, mă iau mereu pe mine
La întrebări, cerându-mi un răspuns
Când doar presimt că nu e totul bine,
Ca nu cumva ceva să țin ascuns.

Și chiar de am, ca mai mereu, motive
Să fiu corect justificând concret,
Mi-asum și inversate perspective
Cu orizontul lor constant complet.

Dar tot aștept și vieții-i spun: "Așteaptă!,
Mâine, în zori, începe-o nouă zi,
Și-n lumea ce va fi, cu mult mai dreaptă
Întreaga viață în altfel va fi!"