Răscrucea de mărăcini

Mereu te-au spunând că viața-i tristă
Cel vinovat de toate sunt doar eu,
Și, cum orgoliul nu îți mai rezistă,
Ceri judecat să fiu de Dumnezeu.

Eu mult greșesc și fapte fac destule
Ce nu se pun pe-al lumilor tipar,
Și nu respect cutume sau formule
De dragul unui mistic calendar.

Dar nu mă plâng, iau orice întâmplare,
Așa cum e și rostu-i nu-l contest,
Știu clar că e mai mult decât urmare
A ceea ce am fost, deloc onest.

Tu mai mereu, fixându-ți ochii-n grindă
Nu înțelegi nimic din tot ce-a fost,
Și nici măcar privindu-te-n oglindă
Nu vrei să vezi că faptele au rost.

Încet, încet, de parcă nu îți pasă,
Te duci în imposturi de prin trecut,
Să-ți amintești că dărâmând o casă
Parte de casă nu ai mai avut.

Și tot așa, cu vrere-n pregătire,
Te-atunci la întâmplare spre un mal,
Dusă, la fel, de propria-ți gândire
Când tinerețea o vedeai ca val.

Real ce e, nu vezi că mai există,
Te duci cu gândul printre mărăcini,
Înțepătura lor te face tristă,
Dar cauți bucuria la străini.

Furturi de ieri spre pierderi te vor duce,
Deja în ele simți că ai intrat
Și simți, din plin, că viața-i în răscruce
De nu cumva de ea ai și uitat.

Îți pregătești, ca rampă de lansare,
Un podium cu idei de mare rod,
Fără să crezi că urci, fără scăpare,
Treaptă cu treaptă, drept pe eșafod.

Tot ce-ai făcut le vei avea făcute
Ca drept răspuns la drumul ce-l impui,
În forme unanim recunoscute
Tăcerii ce-nvăța-vei să-ți impui.

Și-ai să tot taci... Zdrobită de tăcere
Vei ști să vezi moralele valori
Din vremea când crezându-te-n putere
Le-ai măsluit vopsindu-le-n culori.

Apoi plăti-vei, plată grea dar dreaptă
Că prea ușor, prea mult, ți-ai vrut câștig
Fără să crezi că te așteaptă
Ploaia de toamnă, iarna cu-al ei frig.

Pierderi, căderi, trăiri fără-mplinire
Vin din trecut, lovind ca bumerang
Ca, acceptând, să-nveți ce-i dat prin fire,
Cum numai munca te ridică-n rang.

Te plângi acum, dar nu știi ce urmează,
Și vină pui, să duc, pe cât nu pot
Pe îngerii ce știi că-mi stau de pază
Ca să nu cad, sub împilări, de tot.

Urmează vremuri grele, de-ncercare,
Și orice pas vei face, va fi greu,
Dar nicidecum o simplă întâmplare,
Așa cum tu, gândit-ai, mai mereu.

Așa vei ști și tu cât ești de vină
Crezându-te de toate mai presus,
Și cât de mult fug alții de lumină
Crezând în adevărul lor, impus.

Faci pașii mici, se vede că ți-e teamă,
Orbecăind, cobori pe tobogan,
Dar nici așa nu vrei să iei în seamă
La mult prea multa-ți trecere în van...