Bolnav stau iar cu fața către stele,
Luându-le lumina cu-mprumut,
Ca să strivesc prea desele zăbrele
Ce-n loc privirea mult mi-au tot ținut.
La capătul ideilor banale,
Din mare fierbințeală și din ger
Te-au regăsit simțirile reale
Și mi-am permis să nu fiu efemer.
Să mă arunc în univers îmi vine,
Când deznădejdea mi se vrea atu,
Dar știu că greu mi-ar fi fără de tine,
Și-așa ușor îmi e a spune nu!
Atâtea căi deja îmi sunt uitate,
Și-mi este-atât de dor de-a hoinări,
Că mi-aș dori un strop de libertate
Dar liber, fără tine, nu pot fi.
Ca un corset, ideea de plecare,
Spre undeva, spre tot, spre nicăieri,
Devine mică tocmai când e mare,
De parcă duc pe uneri doar poveri.
Cu singuranța ultimei dorințe
Aș vrea să nu mă las nicicum plecat,
Ca-n numele străvechilor dorințe
Să-mi am, cu tine, noaptea ca păcat.
În pregătiri stau fără nici o grabă,
Spre Ceruri gândul clipei mi-l ridic,
Dar sufletu-mi răspunde și mă-ntreabă
De ce, cu mintea, viața mi-o complic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu