Noaptea, se-aude-afară, cântă,
Iar ritmul ei e-amețitor,
Și, într-un fel, amăgitor,
Când pare că se dă înfrântă.
Ochii ți-i văd în căutare,
Sub pleoapele ce-i țin închiși,
De-ajung mirat că-s indeciși
Să se trezească din visare.
Ajunge mâna-mi, fără știre,
Pe sânii ce ți-i simt zvâcnind
Și-mi simt dorința tresărind,
Mai mult decât îmi e în fire.
Cum știu că n-o să te trezească
Un strop de ploaie rătăcit,
Mă las de clipă ispitit
În neputința-mi omenească.
Și noaptea cântă și tot cântă,
Un cântec legănat, divin,
Mi-e tot mai greu să mă abțin,
Toptan de gânduri mă frământă.
Vânez de-o viață ploi de stele,
Dar nu iau seama câte cad,
Nici cum și unde își fac vad,
De nu te văd a fi-ntre ele.
Mereu un început de viață
În tine doar îl regăsesc
Și, fără voie, mă pornesc
Spre profunzimi, prin nori de ceață.
În miez de noapte uit de teamă,
Și uit de gând, real devin,
Cu rost de om și rol divin,
Spre a uita de-a vieții dramă.
Se-aude noaptea ce te-ncântă,
Trupu-ți fierbinte-l simt zvâcnind,
Și-n focul lui, ca rug m-aprind,
Simțind arsura-i pururi sfântă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu