Plouă la Pristol... Cerul este gri,
Îi văd pe mulți ce-ncearcă a minți
Punând într-un tipar de suferință
Orgoliul dus la rangul de dorință.
Norii-s de plumb, se simt apăsători,
Și nu mai vor să fie răbdători,
Iar eu aud cum ițele-ncurcate
Se rup de-atâtea fire înodate.
Plouă mereu și ritmu-i monoton,
Pare ivită pare dintr-un alt sezon,
Dar clar îmi e, cum nu se întețește,
Că vorba lumii o ademenește.
Apele curg... Li-i curgerea-n zadar,
Norii-s murdari, pământul e murdar,
Bălțile-și vor cuprindere totală
Spre a păstra murdara rânduială.
Cerul e gri... Nici vântul n-are spor,
Așteaptă și-așteptând e-ntrebător
Despre urcarea vorbelor spre stele,
Când oameni, altor oameni, pun zăbrele.
Plouă din zori și plouă într-un fel
Parcă absurd, parcă voit rebel,
Că nu mai pot să văd, nicicum, departe
Văd doar în juru-mi pregătiri de moarte.
Mor multe gânduri fără de motiv,
Accent punând pe rostul relativ
Al timpului ce numărat se trece
Și-al diferenței dintre cald și rece.
Nimic nu-i clar... Un gri, ce pare fum,
Se lasă prins de-al marginilor drum,
În ploaia ce mereu se întețește
Tocmai când pare clar că se oprește.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu