Minciuna-i mare, Doamne, și cât fast
Pun mulți în născocitele cuvinte,
Ca nu cumva al vieții lor contrast
Să și arate ce își au în minte.
Din terciul minții fac un fel de blat
Și umpluturi de două-trei parale,
Cu ceea ce ei cred că s-a-ntâmplat
Ca-n lumea lor, prin împliniri banale.
Fac adevăr din multele păreri
Ce și le au despre al lumii bine
Și-și dau chiar neputințelor puteri
Crezând că toți văd facerea de bine.
Chiar mult mai mult, absurd și inutil,
Unii își văd dorința faptă certă,
Și-ajung cu sensul vieții mercantil,
Făcând din el o veșnică ofertă.
Superlativul lor e rost firesc
Și-s toate cu extremă relevanță
Că-n viitor se știu că nemuresc
Având statut de mare importanță.
Nimic nu-i clar și nici nu-i evident
Că mai există minima decență
A celui ce, deși e repetent,
Acuză de prea multă exigență.
Și se tot minte, Doamne... tot mai mult,
Se minte-n față și se minte-n față,
Pare minciuna un concret ocult,
Ce pune preț pe-a depărării ceață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu