Renaşte iar un vis al sorţii
Şi gândul pleacă în pustii,
Doar dragostea e stâlpul porţii
Şi iar suntem, iubind, copii.
Dintr-o întâmplare-n gândul meu,
Te-ai strivit de pasul trist, hoinar
Şi privind spre depărtări mereu
Mă înveţi să-mi fiu din nou hotar.
Ca o frunză lucitoare-n vânt,
Vii în viaţa mea de neguri mari
Şi cu pas de seară şi cuvânt,
Pleci şi vii, dispari şi iar apari.
Dintr-o răzvrătire-n şoapta mea,
Te-ai rănit de-un pas mereu fugar
Şi privind şoptirea ca o stea
Mă mai faci să-mi fiu din nou hotar.
Ca o frunză-n apă strălucind,
Vii spre gândul meu de vis strivit
Şi cu pas de seară rătăcind,
Pleci şi vii cu pasul rătăcit.
Dintr-o rătăcire fără gând,
Te-ai cuprins cu-o rugă în zadar
Şi privind privirea-mi tremurând,
Îmi şopteşti să-mi fiu din nou hotar.
Ca o floare ce-nfloreşte-n pas,
Vii spre gândul meu de amintiri
Să rămâi în şoapta fără glas
Zborul către cer şi împliniri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu