Sfidând-ne, ca oameni, prin voinţă,
Ne războim cu propria conştinţă,
Crezând că tot un fel de rouă-i ceaţa.
Trăim după reţete şi tipare
Luând modele laude deşarte,
Venite de aproape ori departe,
Cu gânduri spre lumini înălţătoare.
Facem ce facem, dăm mereu cu piatra,
Şi tâlhărim naivi, la ceas de seară,
Dăm foc la lumânările de ceară,
Uitând că focului i-e dragă vatra.
Ne căutăm cuvintele frumoase
Chiar dacă adevărul ştim că moare,
Esenţa lui tocmai pe noi ne doare,
Că dă fiori cum dă şi frigu-n oase.
Şi judecăm cu propria măsură
Găsindu-ne loviți de nedreptate,
Nevinovaţi, mereu împinşi din spate,
Invidiaţi, priviţi de toți cu ură.
Vorbim, cu mult elan, despre credinţă,
Dar omului nu-i dăm nici o valoare,
Chiar dacă ştim că prea uşor se moare,
Că omul drept se zbate-n suferinţă.
Ne închinăm, în treacăt, la icoane,
Cu semnul unei cruci schimonosite,
Simţind, prin înţelesuri măsluite,
Că toţi, nu însă noi, au numai toane.
Nu vrem să ştim... Suntem mereu în grabă,
Neliniştii îi dăm mereu târcoale,
Ne înrobim plăcerilor carnale,
Şi asta-i tot... Avem, în rest, doar treabă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu