Te-ai rătăcit, iubito, încă-odată,
Crezând că faci un pas hotărâtor,
Că timpu-ţi e deja prea mult dator
Şi calea cea mai dreaptă ţi se-arată.
Cauţi, prin fapte, vreme de-ndrăzneală,
Sperând într-un mereu gândit firesc
Dar nu te-ntrebi ce umbre te opresc
De-ajungi tot cu minciuna la-nvoială...
Înţelegându-ţi graba, mult prea mare,
Nu te întreb cât crezi că ai de mers,
Nici unde crezi că totu-i pe invers
Şi viaţa-i doar huzur şi sărbătoare...
Te-arăţi zâmbind crezând că îți e bine,
Crezând că paşii-ţi merg pe drumul drept,
Dar încă-mi spui o vreme să te-aştept
Că-ți este dor de mine şi te tine.
Şi te tot pierzi în vorbe, mult prea multe
Ca explicând să-ţi spui că ai curaj
Să faci real acest banal miraj
Îndestulat cu împăcări oculte.
Simţindu-te că vrei să-ţi dau crezare
Privirile mi-arunc spre nicăieri
Ca să-nţelegi că-i nefiresc să-mi ceri
Să fiu girantul unei stări bizare.
Cauţi iertare unor vorbe spuse,
Ce-n tine, noaptea, le auzi plângând,
Şi-n zorii zilei le găseşti în gând,
Avându-şi dreptul de-a nu-ţi fi supuse.
Te-ai rătăcit, iubito... Rătăcirea
Îţi este plata unor vechi greşeli
Prea mult ascunse... Însă iar te-nşeli,
De nu-ţi accepţi destinul şi menirea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu