Redefiniri de foc

Fată de foc cu inima senină,
Priveşte cerul zorilor de zi,
Lasă speranţa clipei să devină
Un pas al împlinirii ce vei fi.

Redefineşte zâmbetul prin şoapte
Înrâurind uitate amintiri,
Să dăm contur izbânzii într-o noapte
Lăsând în urmă triste ne'mpliniri.

Fată de foc cu inima rănită,
Priveşte cerul dimineaţa-n zori
Şi-ai să-nţelegi că iar eşti o ispită
Ce soarele l-aduce printre nori.

Redefineşti speranţa fără teamă
Când laşi o urmă-a pasului fugar...
Să-nveţi din nou să ştii că te tot cheamă
Al clipei rost ce trece în zadar.

La urma urmei, focul ce s-a stins
Cu o scânteie azi e reaprins.

Înţelesul necuprins

ă-nţeleg ce nu se înţelege,
Să cuprind întregul necuprins?
Viaţă e o lege făr' de lege
Când de ideal te laşi învins.

Orizontul nopţii lasă urmă?
Timpul trece pentru toţi la fel?
Când nu poţi să te desprinzi de turmă
Cum să fii alături de-un rebel?

Pot să dau mirajului un nume?
Pot să ştiu cum e să mor perfect?
Nu ştiu cine poate să mă-ndrume
Să pot da răspunsuri indirect.

Însă întrebări am drept să pun
Şi întreb: sunt oare eu mai bun?

Nume interzis

Eu sunt un nume interzis,
Chiar şi pe-o coală de hârtie,
Un nume-al drumului închis
Uitat de orice primărie.

Când mi-aparţine un cuvânt
E-ascuns mereu, să nu se ştie,
Mă-ntreb: de ce doar vorbe-n vânt
Mi-s date ca o bucurie?

În taină, rost adevărat,
Rostesc uitând chiar de mândrie
Şi uit mereu ce s-a-ntâmplat
Când doar trecutul mă mai ştie.

Nevoie nu-i să fiu rostit,
Sunt om ce poate să nu fie,
Dar pot fi veşnic pedepsit
Şi interzis la primărie.

Şi dacă ceva tot se ştie,
Să-mi daţi pedeasa numai mie.

Totuşi, real

Vin în gândul tău în plină noapte
Când dau foc ursitei pământeşti,
Vorbei îi pui frâu, însă, în şoapte
Recunoşti că totuşi mă iubeşti.

Împărţindu-ţi clipa de tăgadă,
Ochii n-ai mai vrea să mi-i priveşti
Şi n-ai vrea ca cineva să vadă
Că acelaşi drum şi tu-l doreşti.

Regăsindu-ţi vad spre pas de viaţă
Laşi în urmă vorbe nefireşti
Şi ştii bine: într-o dimineaţă
Ai să-mi spui din nou că mă iubeşti.

Şi-ţi va fi mai greu să-ţi aminteşti
Ruperea hotarelor fireşti.

Statică dinamică

(Dialog virtual cu ideile profesorului George Pena,

în amintirea timpului de ziarist al domniei sale)

Ţara-n toate forfoteşte,
Întâlnirile-s în toi,
Se vorbeşte, se munceşte,
Cine mai ştie de noi?

Câte unul, pe la spate
Face semn de disperat,
Ştim cu toţii că se poate
Să furi şi să fii bogat.

Poate însă nu-i departe
Clopotul să bată iar,
Să se scrie-a lumii carte
Prin eroare de tipar.

Câte-un semn de se mai pune,
Iese mare tărăboi,
Iar apostolii vor spune
Că de vină suntem noi.

Împărţirea cu hotare
Nu mai are nici un sens,
Dacă vrea ce-i cel mai mare...
Se votează în consens.

Legea-i literă uitată
Dacă are semn rotund,
Nu se ştie niciodată
Că şi sacul are fund.

Plânsul surd din sărăcie
Unii cred că e normal,
Alţii nu vor să se ştie
Că-s doar clovni de carnaval.

Circul lumii se porneşte
Şi se termină în pat,
Cartea nu se mai citeşte,
A-nvăţa e un păcat.

Gândul către libertate
E mereu de toţi furat,
Toţi, când îşi doresc palate,
Uită de unde-au plecat.

Vremea de închinăciune
Nu mai are azi sfârşit,
Arzi în foc, dar eşti tăciune
Şi-ţi duci viaţa chinuit...

Zicere

Nu lovi, copile,
într-un om bolnav,
Nu-i fura din zile,
Nu te da grozav.

Când priveşti spre stele
cauţi în zadar,
Nopţile lui, grele,
nu-s prin calendar.

Nu-i poţi readuce
clipe ce-au trecut,
Viaţa-i o răscruce,
Palma-ţi l-a durut.

Nu lovi, copile,
într-un om, nicicum,
Nu-i lua din zile,
Nu-l opri din drum.

O clipă doar

Tot restul vieţii... Nu ştiu cât va fi:
O zi, o clipă, poate şi mai mult
Învăţ să cred că pot cumva trăi
Aşa cum ştiu de suflet să ascult.

Pot fi cobai, pot fi un om comun
Pe drumuri, între casă şi spital,
Însă n-aş vrea pe alţii să-i supun
Şi viaţa să şi-o ducă-n ritm banal.

Am vina mea şi crucea am să-mi duc
Către un vârf ce ştiu că-mi este dat,
Şi când va fi spre cer să o apuc
Să fiu ce-am vrut: un om adevărat.

Nu cer nimic, nu voi trăi cerşind,
Iar mila nu e ceea ce-mi doresc,
Căci tot mai cred că pot să reaprind
O candelă a vieţii ce-o trăiesc.

Tot restul vieţii... Piedică nu pun
Să fiţi cu mine şi cu voi să fiu,
Voi încerca prin toate să v-adun,
Să dăm un nume timpului târziu.

Zile în calendar

Nu mai am putere
Să privesc lumina,
Viaţa-mi negru cere,
Să-mi pot plăti vina.

Am dat foc la ape
Şi-am privit la soare,
Azi mă simt aproape
De un prag ce doare.

Clipei îi dau nume
Spre răstălmăcire,
Vreau să îşi asume
Plânsu-mi din privire.

Necuprinsul serii
Arde şoapta tristă,
Gândul primăverii
Ştiu că iar există.

Însă pe la mine
Suflă vântul rece,
Încă-o iarnă vine,
Fără să mai plece.

Iarnă, iarnă doar
Am în calendar.

Definitiv să tac

E clar ca nervii mei or să cedeze,
azi nici speranţei nu-i găsesc motiv,
nu poate nimeni să mă mai salveze…
E necesar să tac. Definitiv.

Sau fără să-nţeleg că timpul trece,
atac mereu accentul negativ,
mereu sunt căutat de vântul rece,
că-i necesar să tac. Definitiv.

Ultima luptă n-o să mă învingă,
chiar dacă morţii îi va da motiv,
lumina mea încet o să se stingă,
şi-i necesar să plec. Definitiv.

Îmbătrânind

Te-mbrăţişez şi ceasul îl privesc,
şi simt cum ochii-ncet mi se-nchid...
Încep încet, încet, să-mbătrânesc,
şi iar destinul meu e translucid.

De nicăieri venit-am şi mă trec,
uitând să cred că timpu-mi e vrăjmaş...
Strivit de locu-n care mă aplec,
nu pot trăi ca umbra unui laş.

Mi-adun din umbre sensul unui gând,
să pot să trec hotare clandestin,
iar de-i nevoie-n târguri să mă vând,
că multora eu piept pot să le ţin.

Şi dacă toate-ncep şi se sfârşesc,
căzând în desuet, în mod comun,
apusul am curajul să-l privesc
şi adevărul tuturor sa-l spun:

Îmbătrânind simt orişice hotar
şi mă întreb de pot trăi-n zadar.

Cântec pentru altfel de nuntă

De n-am să fiu la nunta ta
nici mire, poate nici mesean,
nu plânge, nu te întrista...
am fost şi eu un pământean...

Când am promis să fii mireasă,
spre cerul nopţii n-am privit...
azi simt povara ce m-apasă,
acum, când soarta m-a strivit.

La nunta ta voi sta-ntr-o parte
şi-n miezul nopţii-ţi voi vorbi,
iar dacă viaţa mea-i o carte,
vei ştii mai bine-a o citi.

Când mirele va vrea să-ţi pună
un semn pe degetul tău stâng,
mă voi ascunde după lună
şi-n şoaptă am să-ncep să plâng.

Te vei întoarce către mine,
vei vrea să ştii ce gânduri am,
ai să-nţelegi că nu oricine
îţi poate da ce eu vroiam.

Se va fi vrut o nuntă mare,
spre bucuria tuturor,
însă noi doi, ca o-ntâmplare,
vom fi-mpotriva viselor.

A doua cale

Printre aberaţii şi ambiţii
Definim un ideal absurd,
Sufletul strivit între condiţii
Se descrie a fi orb şi surd.

Între adevăr şi injustiţii
Nu mai ştim când lacrimile curg,
Exaltaţi mereu de noi ambiţii,
Răsăritul îl numim amurg.

Clipelor le tot tăiem avântul,
Şoaptele sunt doar un semn ciudat,
Chiar când crapă între noi pământul
Ştim că nu-i nimic adevărat.

Totuşi, vrem să mergem mai departe,
Însă doar de piedici ne lovim,
Şi simţim că ne-ndreptăm spre moarte,
Că, deja, de mult nu mai trăim.

Hai să regăsim însă puterea
De-a da morţii un atac sublim,
Să uităm şi răul şi durerea,
Să-nvăţăm, din nou, să ne iubim.

Când privirile...

Azi mă simt stăpân pe lumea toată,
Nu mai ştiu ce poate-a mă opri,
Tot ce vreau de-acum o să se poată,
Roata vieţii iar se va-nvârti.

În căuşul palmei te voi prinde,
Gândul tău să pot să-l ocrotesc,
Şi-ai să vezi cum focul se aprinde
Când privirile ni se-ntâlnesc.

Am trăit prea mult în neodihnă,
Astăzi ştiu că nu-i nimic pierdut,
Împărţi-vom iar a vieţii tihnă
Fără frica de neprevăzut.

Clopotele cerurilor sparte
Or să bată într-un ritm drăcesc,
Noi, în doi, vom scrie altă carte
Când privirile ni se-ntâlnesc.

Vom avea chiar şi acelaşi nume,
Nord sau sud, în nici un caz apus,
Şi vom şti să ne-arătăm în lume,
Tuturor spunând ce-avem de spus.

Şi mă vei ierta uitând de toate,
Vieţii dând un sens dumnezeiesc,
Învăţa-vom că orice se poate.
Când privirile ni se-ntâlnesc.

Esenţiale întrebări

Mereu te simt ca pe-o-ntrebare:

De fapt, ce s-a-ntâmplat cu tine?

Prea de la sine se-nţelege

că nu e totul numai bine...

Se simt în gânduri vorbe triste

şi trist se-aşează pe hârtie,

Încearcă încă să refacă

un adevăr... Să-l reînvie...

Prin frigul nopţilor de iarnă

apar în gându-ţi doruri multe,

Întruchipând plecări amare,

când nimeni nu vrea să te-asculte.

De te-ai întoarce doar o clipă,

privind ce-a fost realitatea,

Te poti cunoaşte... Dar socoate:

ai cunoscut oare dreptatea?

Strivită de priviri fugare

ori de chemări înrobitoare,

Te-ascunzi în ceaţa dimineţii

şi parcă-ai vrea să te omoare.

Şi mă întreb... şi n-am răspunsuri

răspunsul e de fapt în tine,

E ceva ce-ai lăsat în urmă

şi te gândeşti că nu mai vine?