Când dau foc ursitei pământeşti,
Vorbei îi pui frâu, însă, în şoapte
Recunoşti că totuşi mă iubeşti.
Împărţindu-ţi clipa de tăgadă,
Ochii n-ai mai vrea să mi-i priveşti
Şi n-ai vrea ca cineva să vadă
Că acelaşi drum şi tu-l doreşti.
Regăsindu-ţi vad spre pas de viaţă
Laşi în urmă vorbe nefireşti
Şi ştii bine: într-o dimineaţă
Ai să-mi spui din nou că mă iubeşti.
Şi-ţi va fi mai greu să-ţi aminteşti
Ruperea hotarelor fireşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu