Concis în sens

Un cer de primăvară este viaţa,
Un cer senin găseşti mai peste tot,
Când vrei, chiar dacă plouă dimineaţa,
Tu poţi s-o faci senină, eu socot.

Din lacrima trecutului, din şoaptă,
Poţi face visul ideal suprem,
Când viaţa e legată doar de-o faptă
Să ne-ntrebăm mereu: De ce nu vrem?

La schimb, mereu găsim câte-o acuză
Şi totul pare un etern coşmar,
Problema zilei – cea mai mare scuză
Şi nu ni-i clar că trecem în zadar.

A fi o umbră… asta-i împlinirea
De care ne simţim mereu legaţi
Când, peste ani, ne doare amintirea,
Vom fi mai mult săraci decât bogaţi.

Absurdul e o plagă redeschisă
Chiar de-nţelesul gândului curat,
Înnobilând o viaţă compromisă
Cu un însemn al marelui păcat.

Ireversibil nu-i nimic în viaţă,
Suficient rămâne şi un semn,
Trecută-i noaptea... Mâine dimineaţă
Putem fi hotărâre şi îndemn.

Tu poţi schimba o simplă întâmplare
În fapt real către continuare.

Ireversibilul absurd

Când multora le pare prea târziu,
Eu redeschid dosare din trecut,
Că am trecut pe cumpene şi ştiu
Cât de absurd e pasul absolut.

De câte ori am fost interogat,
Alte-ntrebări absurde mi s-au pus,
Şi m-am văzut deodată condamnat,
Spunându-se că-s, în sfârşit, supus...

Ferestrele speranţei le deschid,
Al clipei har îl regăsesc subit,
Sentinţe fără sens m-au pus la zid,
Doar cei tâmpiţi cu piatra au lovit.

Dar a venit şi timpul să vorbesc,
Pe faţă un verdict real să pun,
Pe cei făţarnici să îi prevestesc
Că eu şi din cenuşă mă adun.

Ceea ce-a fost începe a se şti,
Apare ca un tir încrucişat,
Spre creste pot acum, din nou, privi,
Şi pot schimba tot ce s-a întâmplat:

Judecătorii au uitat de legi,
Validă-i legea bunului lor plac,
Dau părţilor mereu pedepse-ntregi
Prin hotărâri ce cinste lor le fac.

Demisii de faţadă s-au tot dat
Ca totul să se creadă înţeles,
Cum însă nimeni nu s-a vrut plecat,
A fost mai clar că-s oameni de succes.

Rupând întregul, simplu şi banal,
Valuri beţive creierul supun,
Şi măturat mă vor de primul val,
Dar eu, la valul lor, mă ştiu imun.

Căci pietrele rămân când valul trece,
Iar ei sunt beţi de-atâta apă rece.

Real fără tăgadă

Cam totul era simplu şi normal
Şi uneori răstălmăceam idei,
Visam abstract deşi plângeam real,
Te modelam pe umbre de femei.

Credeam în stele dar vedeam doar norii,
Mai rar, în ochii tăi ştiam privi,
De-atîtea ori zăream trecând cocorii,
Însă uitasem verbul „a trăi”.

Din împliniri făceam un caz concret,
Eşecul nu-l luam în serios,
Cuvântului dădeam doar sens complet
Fără să ştiu că poate fi pe dos.

Contrar a tot ce, poate, se-nţelege,
La miez de noapte pavăză mi-ai fost
Lăsându-mi libertatea de-a alege
Să mă întorc din drumuri fără rost.

Când cerul primăverii da în pârg
Am înţeles ce-nseamnă să nu fii,
Am înţeles că viaţa nu-i un târg
Din care poţi să pleci şi să revii.

Trăiesc acum de pe o zi pe alta,
Spun că trăiesc, deşi e clar că mint,
Însă tot cred că stânci de sparg, cu dalta,
Curând vom face nuntă de argint.

Vânat-am, nebuneşte, un miraj
Fără să ştiu că eu sunt cel vânat,
Acum, chiar şi aşa, am prins curaj
Să vreau să fiu un om adevărat.

Nu mă mai tem şi pot să dau de ştire
Că va fi soare, ploaia-i pe sfârşit,
Că ştiu acum un drum spre fericire
Şi-acesta-i drumul ce ne e sortit.

Aşa că te iubesc, fără tăgadă,
Aşa că te iubesc, fără-ntrebări,
Oraşul nu mai are nici o stradă,
Iar sufletu-mi e-o listă de-aşteptări.

Absolut concret

Crucea timpului se frânge

Renegându-se complet,

Idealul se restrânge

Într-un absolut concret.

Ceasurile-arată-n grabă

Un posibil mers prea-ncet,

Nimeni nu se mai întreabă:

Ce-i normal? Ce-i desuet?

Chiar şi scrisul se complică,

N-are semne-n alfabet,

Că aşa-i la o adică,

Absolutul e concret.

Alteori, din întâmplare,

Sunt absurd şi indiscret,

Am mereu câte-o-ntrebare

Şi vreau un răspuns concret.

Miezul nopţii pune nume

Chiar şi urmei de regret,

Aducând mereu spre lume

Absolutul mai concret.

Când un semn de exclamare

Pune un accent discret,

Chiar mă-ntreb de mi se pare,

Ori dau eu sens incomplet.

Umbra zorilor, pe fugă,

Îmi dă dreptul să repet,

Să înalţ spre cer o rugă

Absolută în concret.

Repetitio in integrum

Prea multe se repetă. Chiar prea multe
Şi simt accentul pus, paradoxal,
Pe un consens ce-ar trebui s-asculte
De valul ce se vrea strivit de mal.

Obositor, pun faptă lângă faptă
Rupând ideea către început,
Mă regăsesc şi ştiu că mă aşteaptă
Întoarcerea... mereu spre absolut.

Cum toate se petrec din întâmplare,
Chiar adevărul pare-a fi contrar,
Iar paşii lasă semne de-ntrebare
Când urmele, în mod subit, dispar.

Privită dinspre seară, ziua-i tristă
Iar dimineaţa-i timpul viitor,
Dualitatea vorbelor persistă
Într-un absurd ansamblu de decor.

Repetitiv prea multe se întâmplă,
Şi ceasul are ritmul cunoscut,
Simt gândul cum pulsează iar în tâmplă,
Absurdizant, mutându-mă-n trecut.

Prea multe se repetă. Parcă toate,
Şi toate mi se-arată-n mod firesc...
S-o iau de la-nceput? Nu se mai poate...
Capitulard pun punct… Şi mă opresc...

Povestea mea de Paşte

E sărbătoare pentru toţi creştinii
Şi semnul crucii dă mereu lumină,
La mine-n casă au crescut ciulinii
Şi nu m-aştept ca cineva să vină.

O bucurie resimţim cu toţii,
Din mai nimic speranţa chiar renaşte,
La mine-n casă-au năvălit doar hoţii,
N-am nici măcar un ou, un ou de Paşte.

Se simt bogaţi acum chiar şi săracii,
Ce au mai bun aduc şi pun pe masă,
Eu aştepta-voi să-nflorească macii
Deasupra mea, să ştiu că am o casă.

Dreptul de a spune

Când m-am născut era o iarnă grea,
Zăpezile priveau de peste case...
Trei zile-au trebuit ca mama mea
Să hotărască liber să mă lase.

Copil am fost atât cât să se creadă
Că n-am ştiut ce-i rău sau ce e bun,
Doar lacrima ce aştepta să cadă
Îmi era semnul ce vroiam să-l pun.

Poveri enorme mi s-au pus în spate
Şi-o cruce peste suflet mi s-a pus,
Lovit mereu de-a lumii nedreptate
Am învăţat să nu mă las supus.

Îmi da avânt spre timpul viitor
Doar fulgerul furtunilor de vară.
Scârbit de răutatea tuturor
Vroiam însă să mor seară de seară.

Prin râpe am trecut fără să-mi pese
Că rănile mă năpădeau de tot,
Deşi ştiam că-n jurul meu se ţese
Un prea absurd şi idiot complot.

Şi toate repetându-se, un cerc
A dat contur la toată viaţa mea,
Soluţia finală vreau să-ncerc,
Şi nu mai vreau să văd ce va urma.

Chiar dacă-s acuzat de laşitate,
E dreptul meu să spun: nu se mai poate!

Paşi spre infinit

Uneori trăim fără motiv,
Paşii parcă ni-s în sens invers,
Viaţa nu-i un simplu substantiv,
Dacă vrem, clădim un univers.

Uneori privim, uitaţi, în gol,
Întuneric peste tot găsim,
Drumul cel mai scurt face ocol
Şi, de obicei, mai rătăcim.

Obsesivul ne striveşte-ncet,
Teoretic ştim aproape tot,
Adevăru-i însă incomplet
Cât ascunde-al gândului complot.

Uraganul lasă cerul clar,
Luna arde-al nopţii rol ştiut,
Infinitul nici n-are habar
Cât de mult e, zilnic, definit.

Judecăm de multe ori mărunt,
Paşii uneori ni-s în zadar,
Timpul trece într-un amănunt
Ce mereu devine necesar.

Matematic totu-i definit,
Calculând, eu simt c-am obosit.

Cântec în ploaie

Plouă iar şi plouă greu,
Plouă în sufletul meu,
Lacrima mi-a mai rămas.

Mă confund cu-n pas rebel
Să-mi găsesc al vieţii ţel,
Eu, copilul de pripas.

Cerul nu-i deloc senin,
Gânduri caut să-mi abţin,
Clipei rost nu îi găsesc.

Pasul îl tot pun în gol,
Nu-s actor, dar joc un rol,
Să pot spune că trăiesc.

Haosul nemărginit
Într-un colţ m-a ţintuit,
Hotărându-mi drum invers.

Nopţile au sens obscur
Dar, la miezul nopţii, jur
Că există şi revers.

Plouă parcă zi de zi
Însă nu mă pot opri,
Voi schimba totul din mers.

Şi voi pune iar hotar
Zilelor din calendar
Cu un gând şi cu un vers...

Trecutul ca însemn

Cam multe răni se văd înspre trecut
Şi lacrimile sufletului dor,
Astăzi privesc spre alt necunoscut
Şi mă întreb de ce-aş simti că mor?

Mereu, mereu, trecutul e un tot
Ce îmi arată drumuri fără ţel,
Şi dacă mă opresc, când nu mai pot,
Simt că rămân sărac fără de el.

Dar viaţa merge-ntr-una într-un sens,
Nu poate să se uite înapoi,
Şi rănile ne dor tot mai intens
Şi o durere suntem înșişi noi...

Şi mai intens trăim un nou trecut
Când tot ce fi-va-i iar necunoscut...

Realul ca trecut

În curând nu veţi mai şti de mine,
Am să-nvăţ să tac, orice ar fi,
N-am să ştiu dacă e rău sau bine,
N-am să ştiu ce-nseamnă-a suferi.

Lacrimile-n vânturi reci de iarnă
Se vor transforma în stele reci,
Peste amintiri or să aştearnă
Falsul drum al fostelor poteci.

În curând, pe ţărmuri pustiite
Paşii mei lăsa-vor urme, vag,
Şi un rest al vieţii-mi împărţite
Mă va ajuta să trec de prag.

Din tăcere n-am să am ieşire,
Am să simt cuvintele tăcut,
Am crezut că pot trăi-n iubire,
Pragul amăgirii l-am trecut.

În curând voi pune punct final
Şi voi deveni trecut real.

Suficienţă

Eu ăsta sunt. Nu pot să am un nume,
Nu pot să spun că rănile mă dor,
Dar am curaj s-arăt la-ntreaga lume
Că pot, de e nevoie, să şi mor.

Sunt tot ce-am fost. N-am gând de preschimbare,
Nu vreau să fiu pe stradă arătat,
Mereu găsesc un semn de întrebare
Când alţii spun că-i totu-adevărat.

De-mi dau dreptate faptele-ntâmplate,
Mereu se uită că ştiam de mult,
O umbră-a mea se regăseşte-n toate,
De suflet am uitat totuşi s-ascult.

Chiar dacă timpul vindecă pe toate,
Îmi e destul. Mai mult nu se mai poate.

O dorinţă încă

Dă-mi, Doamne, o putere să-l ucid
Pe cel care am fost până acum,
Sau, dacă e nevoie, să-l închid
În urna-n care va putea fi scrum.

Nehotărât fiind să pot să-l duc
Să-şi vadă fapte ce-au lovit din plin
Şi, de-i nevoie să îl readuc
Să-şi bea întreg paharul de venin.

Cum visul nopţii pune un accent
Pe zorii zilei, sensuri hotărând,
Azi vreau trecutul să îl fac prezent
Şi toate să-mi rămână mie-n gând.

Dă-mi, Doamne, o putere să rescriu
Povestea... Ce am fost... Ce pot să fiu!

Înclinarea verticalei

Când libertatea îmi e gând final
Mă-ntreb de adevărul e real,
Sau, dacă-n întrebări ce nu se pun,
Pe viaţa mea încerc să mă răzbun.

Cu sens fugar adun un vis uitat
Să am reper la tot ce s-a-ntâmplat
Şi dacă uit că totu-i trecător
Tot n-am ştiut când lacrimile dor.

Târziul clipei dă un sens deplin
Când nu ştiu verticala s-o înclin.