Interzicere prin sperjur

Câteodată parcă se întâmplă
Să ia toate drum către real,
Chiar dacă pumnalu-i încă-n tâmplă
Şi-nspumate valuri bat în mal.

Adevăruri mari, nepieritoare
Pun un semn al timpului trecut,
Regăsind o lacrimă de soare
Ca motiv de salt în absolut.

Ni se-arată dar eternitatea
Spre a da întregului contur,
Spre a fi deplină libertatea
Încă acuzată de sperjur.

Între mai târziu şi mai departe,
Idealu-i gândul interzis
Ce, în mod obscur încă desparte
Praguri de-mplinire-al unui vis.

Câteodată chiar că se şi face
Drumul drept să fie interzis,
Dar ni-i dat ca ţel: de a reface
Un destin de alţii compromis.

Contrasens în sens

Într-un sens ce tot o să se-ntâmple,
Cerul ne va da un semn sublim,
Vor cădea zăpezile pe tâmple
Când vom şti că totul retrăim.

***

Şi mereu privesc înspre lumină,
Ca şi-n alte vieţi, te-aştept mereu,
Suntem vinovaţii fără vină,
Şi avem acelaşi Dumnezeu.

A venit acum prima zăpadă
Şi te caut din priviri, hoinar,
Te aştept să-mi fii doar tu dovadă
Că doar timpul trece în zadar.

Întâmplarea neîntâmplătoare
Ne va face iarăşi să fim noi,
Noi în noi şi-o lacrimă de soare,
Ce-nţeles va da doar cifrei doi.

Sensul absolut e-n decădere,
Apele se-ntorc în matca lor,
Se întâmplă toate la vedere,
Adevărul e învingător...

***

Într-un sens ce tot o să se-ntâmple,
Cerul ne va da un semn sublim...
Vezi şi tu... zăpezi ne cad pe tâmple,
Avem dreptul iar să ne iubim!

Privire peste zid

Pe unde eşti? Ce cale pot urma
Să trec un zid ce-mi pare absolut,
Să pot să cred că nu-i doar umbra ta,
Că totul vine chiar dinspre trecut?....

Şi parcă te cunosc de undeva,
Dar nu mai ştiu de cumva te-am văzut...
Mă tot întreb de ce privirea ta
Mă duce iar într-una spre trecut...?

O rază doar... privită de departe
Aduce vraja vieţii către noi...
Şi dacă Cerul încă mai desparte,
Reînvaţăm ce-nseamnă cifra doi...

Şi va fi iar să ştim că nemurirea
Ne este dat să fie pentru noi,
Eternitatea fi-va împlinirea
Ce va puncta destinul vieţii-n doi...

Din absolut, puteri ne readună
Şi totu-i parcă altfel zămislit,
În depărtări privesc... a fost furtună
Dar soarele din nou a răsărit...

Doar cerul e o clipă ce se trece
Spre a veni o clipă de apoi,
A fost furtună.... şi o vreme rece,
Ne apară azi cerul pe-amândoi...

Povestea drumului final

Bunicului meu, pe ultimul drum

Te-ai dus, bătrâne, lumea-i mai pustie,
Nici nu mai ştiu... E vineri sau e luni?...
Aşa e viaţa şi-a fost dat să fie,
Să pleci în lumea celor drepţi şi buni.

Ţi-a fost destin dorinţa de-a fi bine,
Muncind din greu să poţi ceva să laşi...
Mai stai bătrâne, hai, mai stai cu mine,
Să mai vorbim, făcând ultimii paşi.

Sunt vremuri grele, ştii şi tu, bătrâne,
Şi chiar se poate şi mai rău va fi,
Fă tu dreptate, cum ai zis... de mâine
Să fie bine pentru-ai tăi copii.

Azi iei cu tine tot ce ne apasă,
Ne iartă dar că-ţi spunem doar drum bun,
Fară de tine ne-ntorcem acasă,
Ăsta-i finalul... Ce mai pot să spun?

În definitiv

Evidenţa faptelor absente
Pune preţ pe orişice “apoi”,
Gândul doar spre cele aparente
E un jug de care tragem noi.
Plânsul dă uitării câteodată
Întrebări cu iz de viitor,
Dar păstrează fapta întâmplată,
Fiind mereu prezentă în decor.

Prin atâtea câte ni se-ntâmplă
Adevărul iese la lumină
Simt zvâcnindu-mi vorbele în tâmplă
Ca, la toate, să-mi găsesc o vină.
Dacă vorba care ne apasă,
Se ascunde-n iarbă şi în flori,
Visul n-are timp de-a sta acasă,
Chiar şi noi dormim abia în în zori.

Pe sub fulguiri de împlinire
Vadul clipei nu se regăseşte,
Când, în noapte, fac din amăgire
Gând că poate îl redefineşte.
Legănată-i frunză de consoane
Ca un gând pe aripi de cocor,
Verbele dau faptelor frisoane
Când se pierd esenţele-n decor.

În anale pline de cuvinte
Vorba e o paşnică părere
Drumul bate totuşi înainte
Chiar şi printr-o tainică durere.
Ca tăcută umbră, fir de iarbă,
Vultur sunt şi cerul îl străbat
Vorba scapă, dar o prind în barbă,
E de-ajuns că-i gândul un păcat.

Rostul îmi dă semne de durere,
Îngrădit de fapte din eroare,
Repunând şi semne, şi repere
Când, definitiv, trecutul moare.
În plăcere nu ascund durerea,
Nici când scriu la post-restant scrisori,
Totul e aşa cum îmi e vrerea,
Altele-s doar triste sărbători.

Căutător printr-un răspuns

Niciodată,

De nu-nţelegi de ce-mi sunt ochii goi,

Să nu mă crezi când număr pân’ la doi.

Niciodată,

Să nu mai zici nimic de rău, de noi,

Să nu te uiţi cu milă înapoi.

Mereu îmi pun câte-o-ntrebare,
Mereu îi caut un răspuns,
Găsindu-l, aflu cu mirare
Că trece viaţa pe ascuns.

La miezul zilei caut clipa
Ce dă un sens spre absolut,
Dar noaptea şi-a întins aripa
Şi tot ce-a fost a dispărut.

Cu ritm fugar aştept să vină
Un uragan cum n-a mai fost,
Să caut drumul spre lumină,
Să caut visului un rost.

Din mai târziu spre niciodată
Plutesc şi spaţiu-i infinit,
Deşi nu ştiu dacă, vreodată,
Voi şti că pasul n-am greşit.

În prag, o lacrimă fugară
Mă face să mă-ntorc din drum,
A mai trecut încă o vară
Şi totu-i ars, şi totu-i scrum.

Mă voi minţi? Pot înţelege
Că tot ce fac e în zadar?
Că nu există nici o lege
Şi sfânt nu e nici un altar?

Veni-va clipa următoare,
Şi toate vor avea răspuns,
Răspunsu-i greu şi simt că doare...
De fapt ce sunt? Ce am ajuns?

Declaraţie în zori

Vă iubesc cu lacrimile-n suflet,
Nu mai ştiu de nopţi şi nici de zile,
Drumurile-mi sunt doar pas de umblet,
Ochii doar privirile-mi umile.

Îmi e dat să simt cum tot cobor
Tot mai mult, mai mult ca niciodată,
Mă sufoc în lipsuri şi-mi e dor
Să fiu doar un ceas ca altădată.

Simt cum cad şi cad mereu în gol,
Nu mai ştiu ce-nseamnă a visa,
Moartea simt că-mi dă mereu ocol,
Fug de ea, dar tot mă duc spre ea!

Sunt o marfă-n bursa nebuniei,
Preţul pus mine-i tot mai mic,
Mă trezesc plângând în pragul zilei,
N-am puterea să mai zic nimic.

Cu sau fără mine e totuna,
Sunt un om ce a trăi mai vrea,
Însă m-a ucis de mult minciuna,
Vinovaţi sunt mulţi de moartea mea.

Contrarăspuns la diagnostic

Mă simt bolnav de-o boală inumană,
Ce, zi de zi, îmi fură din trăiri,
Meticulos, cuţite-nvârte-n rană
Şi-mi dă poveţe, prin răstălmăciri.

I-am cautat un leac, prin lumea-ntreagă,
La medici renumiţi, la marii vraci;
Dar, n-au putut să creadă, să-nţeleagă,
De ce vorbesc mereu, fără tălmaci.

Mi-au dat păreri, mi-au pus de toate-n spate,
Au vrut să vadă dacă mă aplec.
Cărbuni încinşi, din foc, m-au pus a-i scoate,
Să poată spune, că-s tâmpit, zevzec.

M-am luat la trântă, chiar şi la bătaie
Cu cei ce cred că şi-au făcut averi;
Nu mă credeau, că numai după ploaie
Ciupercilor, poţi, rod bogat, să ceri.

Că melcii sunt prezenţi, întotdeauna,
Cu urme lipicioase-n urma lor,
Ştiam... Ştiam, că şi minciuna
E drumul celor ce vor moarte tuturor.

Şi sunt sedus, de ploile de vară,
Când spală cerul, mai mereu murdar,
Trăgând de curcubeu, să reapară
Ca drept stindard, al marelui hotar.

Că sunt bolnav, nu-ncape îndoială;
Aştept, să mi se pună un verdict.
Atunci să văd, câţi vor mai da năvală,
Să mă mai creadă, parte, în conflict.

Mi-ar place să se-ntâmple o ruptură
În zidul ce ucide drumul drept,
Sub care, răul, fără de măsură,
Reduce omul, la un vag concept.

Deşi mă tem... Sunt om... Nu îmi e teamă,
Să mă confrunt cu cei mai mari tirani,
Spunându-le că n-au nimic de seamă,
Şi n-au valoare... Nici măcar doi bani.

Privind spre cei de jos, ei le spun pleavă;
Şi dreptul de-a fi om, îl îngrădesc,
Căci totul vor să aibă, pus pe tavă,
Banalizând, al vieţii scop firesc.

Eu n-am ce pierde, sunt imun la toate;
Când ei, în lipsa mea, mă pun la zid,
În încercarea lor, că poate-poate
Făcea-vor tronul lor, mai insipid.

Nici boala n-o ascund şi, cum se ştie,
Prin existenţa ei sunt unicat,
Iar spusa mea-i dovadă pe hârtie.
Că sub călcâiul lor, nicicând, n-am stat.

Cei care au, continuă să ceară
La cei săraci, sub formă de-mprumut,
Şi nu mai dau nimic, punând povară,
Pe cel ce-l ştiu şi-l vor, mai mult, căzut.

Democraţia-i vorbă mare, mondială,
Efectul ei e dur şi obsedant;
Impusă-i ca religia în şcoală,
Să facă, dintr-un prost, un combatant.

Nu-i o mirare, că această lume
Condusă de blazoane cu chiloţi,
Continuu derivei dă un nume
Recunoscând că numai unii-s hoţi.

Ceea ce-i spus, e scris şi nu se şterge.
Ce-i fără sens, rămâne fără sens;
Căci orice cerc spre centrul lui converge,
Când timpul, cu distanţa, e-n consens.

Focalizare-n centre absolute,
Dă rang înalt, cu orizont îngust,
Impus de limitări arhi-ştiute,
Ori de obrazul gros şi prea robust.

De pe-nălţimi cu iz de mucava,
Realul e văzut în clar-obscur;
Redesenat, de zor, ca nu cumva
Să se mai vrea un stânga-împrejur.

Dar toţi îşi spun că starea mea-i reală
Şi că-i problemă, că-s inconştient,
Că, fără să-mi tratez această boală,
N-am nici o şansă să trăiesc decent.

Au pregătit, în taina cea mai mare,
Un lung discurs, ce vrea să spună tot...
Dar, parcă, tot mai am o întrebare,
Pe care o rostesc, ca un robot:

Eu sunt bolnav, spun ei... Şi recunosc,
Dar ei, pe sine, oare, se cunosc?

Poem stingherit

Trăiesc din milă şi mănânc din milă,
Şi cerul cade, peste mine, greu,
E dimineaţă iar şi îmi e silă,
Când ştiu că în oglindă mă văd eu.

Am fost un om, cu bune şi cu rele,
Trăit-am viaţa, mai uşor, mai greu,
Visam că vom putea urca la stele,
Credeam în drumul dat de Dumnezeu.

Venit-a cu însemn de cruce moartă,
Trei oameni ce-şi doreau să nu mai fiu,
Şi ne-au trimis, cu împrumut, o soartă,
Ce astăzi se vrea cruce şi sicriu.

Privesc trecutul şi nu-mi vine-a crede,
Ce astăzi ştiu, cum n-am putut să ştiu?
Simt doar că moartea-n mine se repede,
Şi văd că e dorită de-al meu fiu.

Trăiesc stingher şi simt că timpul trece,
Mănânc când am, dar nu pot să cerşesc,
Îmi e de-ajuns un strop de apă rece,
Ca să le-arăt că totuşi eu trăiesc.

Trecut-am pragul morţii, nebuneşte,
Şi ştiu mai multe, altfel le gândesc,
Vreau viaţa s-o trăiesc doar omeneşte,
Vieţii să-i spun , în zori, că o iubesc.

Păgâne umbre simt că pot supune...
Putem fi iar întregul absolut,
Cu-n singur gând putem fi o minune,
Redefinind hotare din trecut.

Schimbând însemnul ordinii inverse,
Recuperăm din mers ce s-a pierdut,
Vom da contur atâtor umbre şterse,
Vom fi ce-am fost, şi mult mai mult, ce-am vrut.

Reali, cu lux de amănunte

Te-aştept să vii, la mine-n astă seară,
Să vezi şi tu cum poţi pluti pe nori,
Să dăm contur acestei nopţi de vară,
Ce nu vei vrea să se sfârşească-n zori!

Când, cei mai mulţi se-adună pe acasă,
Eu fug de norii ce m-adăpostesc,
Dar tot mai cred că ai să-mi fii mireasă,
Palate de cleştar să-ţi dăruiesc.

Şi plouă mult, să ni se facă-n ciudă;
Sunt mulţi acei ce vor să fim văzuţi
Şi stau pitiţi, doar, doar, o să audă
Cum au pierit cei doi necunoscuţi!

Dar noi, ascunşi de aure stelare,
Suntem un început fără sfârşit;
Un val imens şi-un ţărmure de mare
De neînvins şi chiar de neoprit.

Ne vom clădi o casă-n vârf de munte,
Acolo unde-i soare şi nu-s nori,
Iubindu-ne, cu lux de amănunte,
Şi neştiuți, ca doi nemuritori!

Risipă-n haos

E tot mai greu! Mi-e tot mai dor de tine,
Şi cerul parcă neguri şi-a tocmit,
Mă simt din lumea asta izgonit,
Dar tot mai caut zilele senine.

Lumina zilei când mi se arată
Mă-ngân cu ploaia într-un murmur trist,
Şi mituiesc speranţa să rezist,
Să fim noi doi, cei doi de altădată.

Redând valoare vieţii ca poveste,
Tot ce trăim să fie la plural,
Să transformăm absurdul în real,
Iar pe „va fi” să-l definim prin „este”.

Din sens invers să facem drum spre soare,
Recâştigând din mers tot ce-am pierdut,
Uitare aruncând peste trecut
Ca peste-a verii ploaie trecătoare.

Şi tot mai mult aştept să vină clipa
Când vom deschide uşa casei noi,
Şi împărţi-vom timpul doar la doi,
În haos risipind, pe veci, risipa.

Rugăciune-n vis

Eu mă rog mereu, mă rog şi-n vis,
Să se poată ceva inversa,
Iartă-l Doamne, ia-l în grija ta
Pe acest copil ce m-a ucis.

Lacrimile sunt un semn real,
Răbufnind prin gânduri de moment,
Doamne, iartă-i gândul indecent,
El e spuma crestelor de val.

Simt venind o zi ce n-a mai fost,
Liniştea ne va cuprinde, blând,
Dă-ne, Doamne, forţa unui gând,
Dă-ne, Doamne, al iubirii rost.

Se aude...

Se aude, câteodată,

vântul prin pădure,

Dându-ne, cumva, de veste

că veni-vor vremuri noi.

Şi chiar dacă mai sunt unii,

ce vor să ne fure,

Ni-i deschisă poarta vieţii;

poarta-i, doar, pentru noi doi.

Universuri paralele,

ne-au fost destinate,

Când credeau mai-marii vieţii,

că ei pot face ce vor,

Astăzi, suntem răzvrătiţii,

ce au mari păcate,

Că-şi vor soartă omenească

şi nu-s forme, în decor.

Plânge-n miezul nopţii cerul,

nimeni nu îl crede.

Se aude cum ne-arată

drumul, ce ne-a fost furat;

Avem dreptul de-a alege,

ceea ce se vede,

Sau, ceea ce nu se vede,

că-i curat şi luminat.

În cuvinte-nveninate,

fără socoteală,

Fără să-şi arate faţa,

chip hidos ne mâzgălesc.

Vor să fim văzuţi ca mască,

tristă şi banală,

Rătăcind, prin întuneric,

într-un dans, în lanţ drăcesc.

Apele îşi ies din matcă,

încercând să spele

Poticnirea, ce ni-i dată

ca-mplinire fără rost.

Răstigniţi, în necuprinsuri

şi-n porniri rebele,

Ni se spune că e bine

să fim, doar, ce alţii-au fost.

Printre sensuri

Între ultimatum şi dictat
Dumnezeu, se pare, m-a uitat,
Toţi mă vor un nume ce a fost,
Eu mă lupt pentru al vieţii rost.

Cei de-aproape-n suflet mă lovesc,
Alţii nici în ochi nu mă privesc,
Mulţi mă simt un ghimpe-n gândul lor,
Fericiţi ar fi de-ar fi să mor.

Simt că-i greu şi tot mai greu mereu,
Însă eu tot cred în Dumnezeu,
Oameni răi de toate m-au furat,
Mintea însă nu îmi e de luat.

Între ultimatum şi dictat,
Ştiu că unii cred că-s dărâmat,
Însă ştiu că nu pot fi învins,
Nu mă las de răul lor cuprins.

Lupt şi lupt cu gândul lor mişel,
Lupt, în adevăr, pentru un ţel!