Dimineţi de nemurire

Iubita mea, hai, vino, este vremea
Să-mi stai în braţe, până-n zori de zi;
Să-mi rostuieşti chemarea şi puterea,
De a-mi dori să nu mai vreau muri.

Din haosul înalturilor sfinte,
Am coborât şi-am aşteptat să vii;
Abia dacă ţi-am spus două cuvinte
Şi-ai înţeles că eşti ce ai să fii.

Pornitu-s-au furtuni nimicitoare,
Falsificând un nume ce-l purtai,
Pe-atunci, când eu spuneam că nu se moare,
Nici dacă iarna-ncepe-n luna mai.

Şi-au fost să fie, ierni obişnuite;
Şi-a viscolit, în iulie, ciudat.
Eu colindam pe creste-nzăpezite,
Cu pas rătăcitor, dar măsurat.

Acum, privind spre stele, printre stele,
Mi-aduc privirea-n timpul viitor;
Şi-arăt, pe ziduri, urmele rebele
A ceea ce nu e întâmplător.

Călăuziţi de-a lumilor trăire,
Ne este scris trecuturi să iertăm;
Şi totul fiind cu gând de dăruire,
Chiar celor ce n-au sens, un sens, să dăm.

Şi haide, vino, prinde-mă de mână,
Privindu-mi ochii când te-mbrăţişez,
Să-ţi spun şi eu şi zorii ce mă-ngână:
Păstrează-mă, căci vreau să te păstrez!

Şi vino-n pragul serii, doar la mine,
Să-mi stai, în braţe, până-n zori de zi.
Să vrei, mereu, să mă găseşti în tine,
Să nu mai mor, nici dacă vreau muri.

Paşii înspre cer senin

Plouă, plouă-n noapte, zarea e pustie,
Caut către stele, nu le pot zări,
În singuratatea-mi, ştiu ce nu se ştie:
Ne-a venit, iar, vremea, de-a ne întâlni.

Plouă, plouă-n noapte, zarea-i neumbrită,
Caut mărginirea, fără să ştiu cum;
Îţi aud simţirea şi-o numesc... ispită,
Că-mi deschizi, spre viaţă şi-mplinire, drum.

Plouă, plouă-n noapte, vântul se aude;
Caut glasu-i aspru să pot să-l imit.
Trag, mereu, cu ochiul, peste umbre nude,
Să-ţi găsesc privirea... Şi sunt obosit!

Plouă, plouă-n noapte, vântul nu mai tace;
Trage, spre îzbândă, neştiute căi.
Te aştept prin ploaie... Plouă, să pot face
Paşi fără de urmă, peste munţi şi văi.

Plouă, plouă, plouă, zarea e pustie;
Şi-n nemărginirea-i, totu-i limitat.
Vântul mi te-arată, mie şi doar mie;
Şi vin zorii zilei şi s-a-nseninat.

Între pocal şi fântână

Pocalul cu pelin e-atât de dulce!
Băut-am unul, încă unul vreau.
Imun devin, ca şi Iisus pe cruce,
Şi n-am de ce în cumpănă să stau...

E foarte frig, dar eu resimt căldura,
Când unii dorm, iar alţii-mi spun, prin gând,
Că eu întrec, în contra lor, măsura
Şi rânduiala lor o stric, tăcând.

Pe drum de vară, caut o fântână
Ce, mult prea mult, spre soare a privit;
Şi apele în ea, când se adună,
Îşi vor, din nou, un drum spre infinit.

Şi caut ape, caut şi-mi e sete...
Şi simt un gust, când dulce, când amar;
Tentaţiile vor să mă îmbete,
Să uit să lupt cu ele, când apar.

Îmi dau bineţe zori cu lună plină,
Sfidând porunca nopţilor târzii,
Privind spre prima rază ce se-nchină
Înspăimântând, mai mici ori mari, stihii.

Pocale pline-apar, înnobilate,
Cu gust amar şi greu de suportat,
Un semn normal, că orişice se poate
Să tragă sensul vieţii, spre păcat.

Un strop de rouă, abia, se iveşte
Şi stau să-l prade mii şi mii de guri
Ce-au învăţat, că-i mult mai omeneşte,
Să vrei să ai şi, de nu poţi, să furi.

Dar când pocalul cade în fântână,
Puţini mai ştiu de ce le este dor?
Şi-ar da orice să poată bea, din mână,
Măcar un strop de apă, de izvor.

Pelinul, pot să-l beau şi simt că-i dulce...
Eu beau, şi beau, şi nu mai simt ce beau,
Şi urc Golgota, apăsat de-o cruce
Pe care, cândva, am să spun că stau.

Drumul fără post-control

Vin iubito către tine,

paşii-mi sunt deja pe drum;

Nu există bariere,

totu-i dat pentru acum,

Îmi dai dreptul de a trece,

neoprit, la post-control,

De-a fi omul, nu actorul,

care a ieşit din rol.

Vin, aşa precum zisesem,

vin, când nici nu ştii că vin,

Să te duc undeva-n munte,

unde ceru-i, doar, senin,

Ca privirea-ţi să refacă

drumul către absolut,

Necesara ta schimbare,

dezrobită de trecut.

Vom fi noi întreaga lume,

vom trăi o noapte-n doi,

Fără să ne fie teamă,

fără să avem nevoi.

Şi, când vei privi spre stele,

vei putea să înţelegi,

Că putem, prin timp, răzbate,

fără acte, fără legi.

Orişicum, restricţii sobre,

se vor vrea a-ncetini

Drumul meu, venind spre tine,

paşii tăi, când vei veni.

Dar ne ştim, în pasul sortii,

fără a juca un rol...

Hai să ridicăm cortina,

chiar dacă decoru-i gol!

Vin iubito către tine,

nici de oră, nu ţin cont;

M-a atras, cândva, mirajul,

ce-l ştiam ca orizont.

Sus, pe crestele ascunse,

numai noi, noi doi vom fi,

Nici controale, nici blocaje

n-au să poată-a ne opri.

Iubire prin furtună

Ne iubim, ne iubim,

şi afară-i furtună;

Şi e totul real

şi suntem împreună.

Ploaia bate în geam,

ne ascunde de lume,

Ne simţim, ne avem,

şi ne arde de glume.

Forfotesc împrejur,

adevăruri concrete;

Peste noi cad lumini

ce-şi doresc să ne-mbete.

Despărţiţi de milenii,

timpul, azi, ne adună;

Ne iubim cu dorinţă,

şi afară-i furtună.

Vântul face ce face

şi ne bate-n fereastră.

Tu, prinzându-mă-n braţe,

spui că noaptea-i albastră.

Se-aude, se vede,

cum furtuna revine;

Şi mă simţi în chemare,

şi mă simt, tot, în tine.

Întunericul nopţii

dinadins ne adună;

Ne iubim, ne avem,

ne unim în furtună

Şi, te uită, iubito,

ies copacii pe stradă!

Că mai toate se schimbă,

dau şi ei o dovadă.

Nu mai vor, să se spună,

că-s ucişi de rafale;

Se declară în grevă,

merg spre moarte, agale.

Şiroind prin canale,

apa ploii, se-adună;

Noi rămânem uniţi,

ne iubim în furtună.

Fii tu...

Fii lumea mea... atât e-a mea nevoie,
Chiar dacă alţii, altcumva te văd,
Corabia divină a lui Noe
În care pot să scap de la prăpăd!

Fii paradisul meu, în orice noapte,
Să am curaj să merg cu tine-n cer,
Să-mi vezi puterea gândului din şoapte,
Deconspirând al timpului mister!

Fii lumea mea de azi, dar şi de mâine
Şi adu-mi zorii zilei ce-o aştept,
Când, jurământul meu, pe-un colţ de pâine,
Va arăta ce-nseamnă a fi drept!

Fii universul meu, ce-mi dă o cale
De-a-i demasca pe hoţi şi pe tâlhari,
Pe-acei ce pun iubirile în zale,
Ciocoi, cu suflet mic şi gânduri mari!

Fii ziua mea de vară şi de toamnă,
Lumină dă-mi iernaticelor nopţi
Şi-n primăveri, mereu cu mine, doamnă,
Să fii, privind copiii pe la porţi!

Fii lumea mea şi cheamă-mă la tine,
Oricând mă vrei, nu doar în gând sau vis,
Să pot să-ţi dăruiesc ce-ţi aparţine,
Eternul să-l trăim, căci ni-i promis!

Motivare prin pariu

Pun pariu, de multe ori, cu viaţa;
Nu mă tem, nicicând, c-aş fi perdant!
Cu privirea-mi place să tai ceaţa,
Să pot face Rai şi din neant.

Prin arşiţă, dar şi prin furtună,
Peste nopţi de toamnă, tot mai reci,
Văd ce fi-vor zilele-mpreună,
Cum revii, mereu, când spui că pleci.

Şi, mereu, la ceas de dimineaţă,
Răsăritu’-n ochii tăi, privesc;
Ştiu că, iarăşi, în această viaţă,
Ceruri mi te-au dat să te iubesc!

Revenind din drumurile mele,
Printre valuri, dinspre vârf de munţi,
Văd în ochii tăi Calea Lactee
Şi-un mereu îndemn: să nu renunţi!

Mi-au fost multe date să îmi fie
Când real, normal, când anormal,
Şi aşa, ştiu, azi, de ce-ţi spun ţie
Că n-am timp să mai trăiesc banal!

Vin spre tine şi te-aştept la mine,
Alergând prin umbrele de ploi,
Să mă ai şi să mă porţi în tine,
Până într-o viaţă de apoi.

Când despic un fir, în şapte fire,
Sau…când pasu-mi pare temător,
Mi te dai şi-mi dărui nemurire,
Mi-ai da viaţa ta, de-ai şti că mor!

Îţi spun iar, o data, şi-ncă-o dată,
Un real, simţit oriunde-aş fi;
Chiar când noaptea mea e-ntunecată,
Mi-o preschimbi în magici zori de zi!

Te iubesc, cu viaţa şi cu moartea!
Te iubesc, în toate ce vor fi!
Ştiu, că-n vara asta, scri-voi cartea
Ce-mpreună o vom tot citi.

Grabnice nuanţe

Mă grăbesc, acum, deodată,

regăsindu-mă-n nuanţe;

Ard în focuri teama nopţii,

toate să se împlinească.

Unde-s doi, e loc de toate:

şi de vis, şi de speranţe,

Şi de gândul, spus în şoapte,

ca trăire omenească.

Mă-ntristez în pragul serii,

când simt vântul dinspre munte

Şi simt dorul ce mă cheamă

către ţărmure de ape;

Mi te-adun din amintire,

te cunosc prin amănunte

Şi, aşa, măcar, mă bucur

c-ai să-mi fii, mereu, aproape.

Printre norii de furtună,

printre ploile de vară,

Caut să-ţi găsesc privirea,

ce-şi doreşte să-mi vorbească;

De sub ceaţa înălţimii

tot aştept să îmi apară,

Să dea sens dorinţei mele,

în speranţa omenească.

Mi-aş simţi pustie clipa,

de nu ţi-aş simţi trăirea!

M-aş lăsa în voia sorţii,

timpul l-aş lăsa să-mi scape.

Dar lumina-n curcubeie

îmi arată împlinirea,

Ce în ceruri se cunoaşte

şi mi te-a adus aproape.

Tablou prin vreme

Eu sunt singur... de mai mult de-o viaţă,
Nici nu-mi amintesc când m-am născut,
Parcă, totuşi, într-o dimineaţă;
Dar şi-atunci, ştiam că am trecut.

Au fost multe lumi şi multă lume,
Mi-a plăcut să-nvăţ, şi-am învaţat
Că purtând, mereu, acelaşi nume,
N-am să pot să fiu, de mulţi, uitat.

Am tăcut, dar am şi spus de toate,
Că şi-acum s-a spus, c-aş fi prea dur,
Sau că vreau prea mult şi ştiu a scoate
Adevărul, dureros, dar pur...

Ştiu de multe ori, mai dinainte,
Cum va fi, ori timpul viitor.
Nu mă bâlbâi; ştiu, că prin cuvinte
Pot trăi mereu, chiar dacă mor.

Şi-am urcat, din greu, câte o treaptă,
Cu săgeţi de foc am fost lovit;
Am păstrat mereu o cale dreaptă,
Orişicât s-a vrut să fiu oprit.

Piedici, praguri, rânduieli injuste,
Dictatura unor îmbuibaţi,
Drumuri largi, dar şi cărări înguste
Am trait, trăind, lângă Carpaţi.

Dar sunt singur... Şi-mi dau, mulţi, poruncă
Să mă vând, punându-mi şi un preţ,
Interzis, mi-e dreptul sfânt, la muncă,
Voie n-am, la nici un vis măreţ.

Din sintagme şi-ntâmplări ciudate,
Iarăşi, pun prezentul în trecut;
Revăzând, pe toate, ca-ntâmplate,
Să pot şti ce vreau şi ce am vrut.

Profundis mundi

În măreţia nopţii spulberate,
Eternităţii mi te dăruieşti,
Iertându-mă de marile păcate,
De slabiciuni şi de greşeli, fireşti.

Sunt om, rătăcitor şi îndrăzneţ,
Scrutând, prin ceruri, timpul viitor,
Cenuşa s-o preschimb în ţel măreţ,
Să fim noi doi, acei ce-n veci nu mor.

Canicula se simte peste tot;
Pădurile în umbră-i se ascund.
În umbra ta, mă simt, din nou, că pot
Să dau contururi sensului profund.

Furtunile sunt, totuşi, mai frumoase;
Mi te arată-n falduri de lumini;
Ivită dintre umbre-ntunecoase,
Spre mine vii, tristeţea să-mi alini.

Refac, din lacrimi, gândul luminos
Când, noaptea, te privesc plin de fiori;
Şi rosturi dau acelui vis frumos,
Venit ca vestitor în prag de zori.

Esenţă vieţii dai tu, ce vei naşte
Copii, speranţe, vise, viitor!
Deja trăiesc şi-ncep a recunoaşte
Perechea celor doi, ce-n veci, nu mor.

Între răspunsuri şi-ntrebări

Plec mereu printre străini,

nimeni nu mă-ntreabă, unde?

Caut picături de viaţă,

printre boabele de rouă;

Frigul nopţii mă îngheaţă

şi în suflet îmi pătrunde,

Însă cred, că-n zorii zilei,

voi începe-o viaţă nouă.

Între zi şi între noapte,

timpul mi-a deschis o poartă,

Arătându-mi viitorul,

plin de vechi şi noi dileme,

Ca să pot să-nvăţ că totul

e marcat pe-a vieţii hartă;

Că, din marile principii,

nu rezultă teoreme.

Când acuz o întrebare,

că-i şi dură şi absurdă,

Caut, cine nu o lasă,

să devină realistă;

Şi, mă cert, că lumea asta

e, din ce în ce, mai surdă,

Tot mai mult înfumurată

şi, de-a dreptul, narcisistă.

Din noianul de răspunsuri,

ce-şi asteaptă întrebarea,

Eu aleg, la întamplare,

ceea ce să spun îmi vine

Şi mă-ntreb, abia pe urmă:

cum de n-am simţit chemarea,

Ce plecase înainte-mi

şi era, pe drum, spre tine?

Vremelnica toamnă

Iubito, toamna vine prea devreme,
Această vară chiar ne va lipsi;
La târgul vieţii, printre mari dileme,
Au ciopârţit-o şi-a rămas de-o zi.

A nins în munţi şi, ştii, când e zăpadă,
Rămânem fără puncte de reper;
Veni-va timpul celor care pradă;
Le suntem pradă lor, aici, şi-n cer!

De-atâtea mofturi, prea aristocrate,
Au luat-o toate pe un drum greşit,
Iar calendarul parcă dă din coate
Să împlinească tot ce e sortit.

Şi vântul nopţii pare-a fi furtună,
Seninul nopţii-n cioburi mici e rupt,
Haotic, nori de ploaie se adună
Când, somnoroşi, noi suntem dedesubt.

Iubito, să trăim această vară,
Aşa cum vrem, aşa cum o simţim!
Dobândă, mulţi veni-vor să ne ceară,
Cu viaţa, mult prea mult, o să plătim!

Şi vine toamna, vine ca o boare,
Ce ne arată cât de frig va fi;
Ridică-ţi fruntea, azi, cât încă-i soare,
Venirea ei n-o mai putem opri...

Iertare dezlegătoare

Tu iartă-mă, de toate, mama mea,
Dezleagă-mă, de-al vieţii legământ!
Sunt prea străin şi viaţa-i tot mai grea
Şi simt că tot mai rău e pe Pământ!

Nici lacrimi nu mai am, am vorba stinsă,
Aproape nu mai ştiu să mai vorbesc!
Adorm târziu, lumina-i tot aprinsă,
Nu ştiu de ce şi pentru ce trăiesc!?

Am obosit să cred că lumea-i bună,
Ca om, de nimeni nu mai sunt văzut!
Dar, nimeni nu se-ncumetă să-mi spună
Ce rău, de neiertat, i-aş fi făcut!?

Şi nu mai cred, că fi-va, cândva, bine!
Prea mulţi mă văd, prea jos şi, mai mereu,
Nu am nimic, nimic nu-mi aparţine,
Uitat sunt, chiar, de bunul Dumnezeu!

Ma iartă, mamă, viaţa e un chin;
Te rog... mă lasă, azi, fără destin!

Scrisoare în noapte

Iubita mea, în noaptea asta-ţi scriu,
La ora când dă timpu-n altă zi,
Ceea ce văd, ori înţeleg, ori ştiu
Şi că, o zi, anume, va veni!

Mai caut să-nţeleg, consensual,
Un sens ce-l întrevăd nedesluşit,
Prea-ncorsetat de haosul real,
Mereu sedus de minus infinit.

Şi mi se spune iar că sunt nebun,
Când ochii mi-i ridic spre viitor,
Având curaj să și susţin ce spun,
Exorcizând al nopţilor decor.

În drumul meu, prin munţi, înspre pustiu,
Pun pasul tot mai greu, mai apăsat...
Iubita mea, mă iartă că îţi scriu,
Ştiind că viitorul s-a-ntâmplat!

Din împărţiri, cu semn şi fără semn,
Extrag esenţa gândului lucid;
Din neguri, parcă vine un îndemn,
Să uit ce ştiu şi să mă sinucid.

Şi vânturi calde suflă dinspre sud,
Tristeţii să-i imprime un hotar,
Lăsându-mă, o clipă, să aud
Că nu mai vrei să trec, doar, în zadar.

Zăpezi târzii se-adună viscolit,
Sculptând în umbre un destin divin,
Când luna-n drumu-i trist, spre asfinţit,
Mi-arată cum pumnalul taie-n plin.

În zori, când vântul rece, dinspre nord,
Îmi spală ochii grei, surprinşi de-ngheţ,
Falsele stele fac atac de cord
Şi cad în hăul morţii, hrăpăreţ.

Revăd, prin vis, chemarea-ţi spre zenit,
Prin rodul şoaptei primei noastre nopţi
Şi uit să mor, ştiind că-ţi sunt sortit
Deschizător al marii tale porţi!