Drumuri prin înstrăinare

De-atâta timp priveam în miez de noapte
Spre orizont să desluşesc lumini
Ce-ar fi putut să-mi spună care fapte
M-au tot trimis în lume, prin străini.

Din întrebări, răspunsuri şi dileme,
Din paşi bătuţi şi răsbătuţi pe loc,
Am învăţat că n-am de ce mă teme,
Că pot să trec prin apă şi prin foc.

La ceasul când se-mparte noaptea-n două
Şi timpul schimbă vârste-n calendar,
Eu vin să spun că-ncepe-o vreme nouă
De dincolo de-al gândului hotar.

De-atâta timp priveam, tăcut, în noapte
Să pot să văd bezmetice lumini
Când mă-ntrebam, mai mult plângând, în şoapte,
De ce mă simt purtând în sânge spini?

Şi tot ce spun se crede-a fi totuna
Şi câteodată pare ireal,
Că nu accept în nici un fel minciuna,
Că nu percep absurdul ca normal.

Ce-ar fi de spus las greu să se-nţeleagă
Deşi privesc mereu spre orizont,
Dar chiar şi când simt timpul că mă neagă
Nu dezertez, rămân pe-al vieţii front.

Veni-va iarna peste restul lumii,
Veni-vor vremuri grele peste toţi
Să mergem deci, este destul că unii
Bat pasu-n loc şi se tot vor roboţi.

Plecare devreme

Oricâte poveşti mi s-ar spune,
Rămân cu-nţelesul întreg,
Eu nodul nu-l tai, ci-l dezleg,
Urmează şi vremuri mai bune!

Iar unii îmi spun că-i aiurea,
Legatul se face pe veci,
Sunt nopţile scurte şi reci,
Iar ziua se-aprinde pădurea.

Şi-i vremea când toate se-ntâmplă,
Când suflete mor sau decad,
Când apele fug de-al lor val
Şi-nfipte-s cuţite în tâmple.

E grea, tot mai grea aşteptarea
Când totul devine-nţeles,
Când viaţa e parcă-n regres,
Dorită fiind răzbunarea.

Mi-aduc în prezent amintirea
Absurdele fapte de azi
Şi-mi spun: “Eşti absurd de-ai să cazi!
Căderea nu-ţi e împlinirea!”

Departe de-aş fi ar fi bine,
Aproape de stau fac prăpăd,
Mi-i dat să spun tot, să prevăd
Că unii-şi doresc să dezbine.

Eu nu mai pot azi fi departe,
E lupta prea mare, e-n toi,
Spun unii c-ar fi chiar război,
Eu ştiu că ei merg înspre moarte.

Şi orice ar fi şi s-ar spune
Acum am curaj, nu mă tem,
De vorba ce parcă-i blestem
Când ard şi devin un tăciune.

Iar lumea trăieşte-n dileme,
În ură, desfrâu şi păcat,
Cuvântul degeaba e dat,
Şi nimeni nu-şi face probleme...

Eu trec spre plecarea-mi normală...
Nicicui nu mai dau socoteală...

Nevoia de simplu

Avem nevoie doar de lucruri simple,
ne complicăm aiurea şi absurd,
nu mai lăsăm nimic să se întâmple
şi sufletul ni-l vrem şi mut şi surd.

Din vorbe dăm trecutului nuanţe
cu frica de-a trăi în mod normal,
şi-n focul morţii aruncăm speranţe,
şi doar spre moarte drumul ni-i real.

Paradoxal, privim spre mai departe,
întoarcerii nu-i dăm nicicum un rost,
deşi ni-i dat să ştim că orice moarte
redefineşte pe “va fi” prin ce “a fost”.

Avem în noi puterea de-a alege
să fim reali, să nu ne complicăm,
să nu minţim făcând minciuna lege,
iubirea s-o trăim, să n-o mimăm.

Ne naştem cu însemnul omeniei,
cu drumul drept, direct, pecetluit,
dar ne lăsăm prea mult robiţi mândriei,
călcând în contra sensului sortit.

În fuga spre himere arătate
de gândul tras de alţii în abis,
prăpastia arată că se poate
să facem precum spus-am şi-am promis.

Avem nevoie doar de lucruri simple
până acum ne-am complicat voit,
de-acum ştiut e tot ce-o să se-ntâmple,
e scris, e zis, e doar de împlinit.

Privirii tale, noua carte

Privirea ta... ţi-o ştiu, şi ştiu, urmează
Să ţi-o privesc mereu în zori de zi,
Şi tu vei fi întâia zilei rază
Ce mie se doreşte-a se ivi!

Şi îmi vei fi însemn la ceas de seară,
Pentru a şti că timpul stă pe loc
Şi trece doar ca ziua să dispară
Şi nopţile să fie nopţi de foc!

Mi te-ai promis ca semn de împlinire
Să pot să am un drum de neoprit,
În lumea-n care totu-i amăgire
Putem fi noi, hotar de neclintit!

Privirea ta... ţi-o caut încă-odată,
Şi-n căutări te caut, să găsesc
A nopţii clipă, vie-nflăcărată,
Când eu, prin tine doar, mă nemuresc.

Oricât ar fi să plec în altă parte,
Trecuturi vechi spre tine mă trimit,
Ce-i scris se va-mplini... Încă o carte
Vom scrie noi... ţi-am spus şi n-am glumit!

Pe aripile unui gând

Marei Darie

Unde fugi, în care lume

timpului îi dai contur?

Complotez cu întrebarea,

să-mi dea voie să te fur,

Pun un pas spre încă-odată,

învăţând că mersu-i mers,

Spre aproape de departe,

de-a dreptul, prin Univers!

Timpul vine cu răspunsuri,

dar tot caută răspuns

Întrebării ce întreabă

dacă este îndeajuns,

Şi se vrea trecut cu grabă

din prezent în viitor,

Încercând să-şi rostuiască

rostul lui împlinitor.

Redescopăr adevărul

printre sensuri şi cuvinte

Chiar văzându-i doar conturul

e un tot care nu minte,

Înzidesc zorii de ziuă

lângă timpul care vine

Asteptând grăbita clipă

care ştiu că ne-aparţine.

Orişiunde ar fi să ducă,

drumul are doar un sens,

Comploteză cu răspunsul

dat de marele consens,

Care vine să ne-arate

că ni-i dat să fim surprinşi,

Ca să fim învingătorii,

niciodată cei învinşi!

Totul, nicicum nimic

Şi toate trec... Nu-i vremea eu să mor
şi nici să cred că pot să fiu învins,
destinului şi vieţii-i sunt dator,
chiar dacă sunt, de-al fricii val, atins.

Nu stau să plâng, şi nici, absurd, nu râd,
şi nu mă zbat, şi nu mă enervez,
dar nu mă las să-mi fie chipul hâd,
că dat îmi e destinul să-l urmez.

Minciunii îi fac ştreang şi-i caut loc
să o arăt la toţi ce totuşi vor
să fiu, voit, cumva, subiect de troc,
sau poate doar o piesă de decor.

Nu fur nimic, iau doar ce e al meu,
deci nu sunt hoţ şi nici nu-mi fac păcat,
ce-mi este dat, mi-e dat de Dumnezeu,
şi-mi este dat pe veci să-mi fie dat.

Am spus şi spun şi nu-i nimic ascuns,
că nu îmi trece viaţa în zadar,
“nimic” e prea puţin, nu-mi e de-ajuns,
doar “totul” mi-e real şi necesar.

Mereu pe faţă

Voi ce mă ştiţi... De unde să mai ştiţi
că sunt şi eu în lume trăitor...
Ceea ce-am fost abia vă amintiţi,
şi poate vă-ntrebaţi de ce nu mor?...

Trăiesc prin toate câte se ivesc
în drumul meu, de timp, cumva, uitat,
şi unii cred că poate-mbătrânesc,
şi-am să mă simt de viaţă apăsat.

Şi vă minţiţi... Prin spate mă vorbiţi,
dar vorbele pe voi mai mult vă dor,
că nu puteţi prea bine să dormiţi
şi nici să plângeţi nu vă e uşor.

De veghe stau şi nu să vă lovesc,
ci doar să tai ce trebuie tăiat,
să nu uitaţi că şi trăiţi firesc
departe de acei ce v-au furat.

Dar unde sunteţi azi să mai vorbiţi,
celui ce sunt... un om rătăcitor,
ce-l vreţi tăcut chiar dacă-l umiliţi,
lovindu-i răni ce ştiţi că încă-l dor?

Şi tac, şi-ascult... Când pietre mă lovesc
eu vă privesc... nimic nu s-a-ntâmplat...
rostesc o vorbă, nu să vă opresc,
ci să vă spun că totu-i minunat...

Eu voi trăi să văd că vă treziţi,
ştiind că vă voi fi de ajutor
când de regrete fi-ve-ţi chinuiţi,
simţindu-vă trecutul zdrobitor.

Să ne rugăm...

Laurei Matache

Să ne rugăm... Dar ce va fi să fie...
Va fi, căci nu e chip de-a fi oprit,
Din timpuri vechi, de prin copilărie,
Prezentul viitor ne e sortit!

Să ne rugăm... E totul la vedere,
Şi toate se vor fi un fapt real,
Ca deznădejde, poate chiar durere,
Ca trecere spre ceea ce-i normal.

Să ne rugăm... Să ne avem iertare
Pentru ce-am fost şi pentru ce a fost,
Ştiind că viaţa nu-i o întâmplare
Ce singură-şi clădeşte drum şi rost.

Să ne rugăm... De va fi zi sau noapte
Să nu ne stea în cale-al faptei scrum,
Chemându-ne în gând sau poate-n şoapte,
Că nu e timp de-a sta prea mult pe drum.

Să ne rugăm... Ştiind ce se întâmplă
În noi, cu noi, cu tot ce suntem noi,
Ca peste ani, stând tâmplă lângă tâmplă,
Să fim văzuţi noi doi şi amândoi.

Să ne rugăm... Trecutul, vezi, revine
Chiar dacă pare-a fi altceva, nou,
Spunând că port un adevăr în mine,
Spunând că-n tine porţi al lui ecou.

Să ne rugăm... De-acum e vremea noastră,
E vremea marii, nesperate, împliniri,
Lumina-ţi bate ţie la fereastră,
Lumina-mi bate mie în priviri.

Alergător prin viaţă

Alerg de-atâta timp... Şi nu mai ştiu
de mai găsesc cumva un drum spre viaţă,
sau doar mă zbat, dar rătăcesc prin ceaţă
şi mă mai mint o zi că-s încă viu.

Pe stradă merg să ştiu că pot păşi
dar simt că sunt cu totul în derivă,
şi simt că viaţa chiar e agresivă
când eu n-o vreau şi ea mă vrea trăi.

De-atâta timp o rog să-mi dea răgaz
măcar o zi şi-o noapte dintr-o lună,
să pot să cred că poate fi mai bună,
ca, adormind, să uit să mai fiu treaz.

Şi caut lumea-n care, unii spun,
că este loc destul pentru oricine,
că este loc şi pentru cei ca mine,
din rătăcirea vieţii să m-adun.

Şi-alerg, şi-alerg, mi-e greu să mă opresc
şi văd că nu m-ajută-mpotrivirea,
de parcă mi-ar fi dată nemurirea,
când unii cred că mor de mă lovesc.

Îmi e şi greu când ştiu c-ar fi uşor
de aş fugi când mulţi aşa ar face,
să poată să se bucure în pace,
chiar dacă-n jurul lor copiii mor!

Mi-a mai rămas s-alerg şi să constat
că frica-n jurul meu e tot mai mare
şi viaţa e călcată în picioare,
fiind privită doar ca un păcat.

Am obosit, sunt om, şi pot să spun
că vreau şi eu o linişte firească,
şi viaţa-n forma ei dumnezeiască
trăind şi ce e rău şi ce e bun.

Renaştere prin naştere

Din secundele pierdute

timpul nou se plămădeşte,

Se ascunde de-ntuneric,

spre lumină se grăbeşte,

Ca prin cel ce se va naşte

să dea vieţii altă formă,

Dându-i sens eternităţii

printr-o linişte enormă.

Vremuri noi, împlinitoare,

vin de mâine să se-arate,

Să redea consensul vieţii

prin zvâcniri spre libertate,

Vin orice le-ar fi-mpotrivă,

vin ştiindu-se dorite,

Risipind vorbele goale

şi rostiri nerostuite.

Întâmplase-va şi fapta

ce acum e-ntâmplătoare

Pentru cei ce cred că vorba

chiar de-i spusă mai şi moare,

Plânsul nu-i cel ce ucide,

plansul doar îl întăreşte

Pe acel ce-şi merge drumul

şi la greu nu se opreşte.

Când ne-am prins în hora vieţii

am făcut-o din conştiinţă,

Ştim de-o viaţă ce urmează,

doar ne vrem fără de ştiinţă,

Cel ce vine ştie drumul,

ştie că-i e dat să vină,

Cu a Cerului putere

să dea altor vieţi Lumină.

Zbateri mari stau împotrivă-i

şi chiar revărsări de ape

Înalţate peste maluri

de cei ce nu-l vor aproape,

Nori de păcură în flacări

i se vor a-i sta pe urme,

Dar nu-l pot opri să vină,

nici menirea să i-o curme.

Vremuri noi, de împlinire,

noi, ca oameni vom cunoaşte,

Într-o lume care moare

e ştiut că se va naşte,

Noi vom trece peste praguri

şi va fi să n-avem teamă,

Tu, prin el te vei renaşte

fiidu-i lui, de-a pururi mamă!

Legea cuvântului vieţii

Acum îmi este dată, culmea, mie,
Puterea de a fi dezlegător
De marea, nevăzuta, datorie
Ce, cât există, drept nu am să mor.

Cuvântu-i spus, doar fapta îl dezleagă,
Eu pot să spun doar dacă e destul,
Să fiu atent la fapta care leagă
Pe cel ce se arată nesătul.

La mine-n gând, la mine în conştinţă,
Stă timpul ce devine viitor,
Să fac ce cred şi, dacă-i cu putinţă,
Nimic din tot ce unii cred că vor.

Am fost dator... Ce-nseamnă datoria
Prea bine ştiu, şi ştiu cât am plătit,
Că m-am opus să nu-mi pătez mândria
Şi m-am opus, dar singur m-am lovit!

Ar fi uşor de ar putea iertarea
Să schimbe totul spre un alt real,
Sau, dacă ar putea, îndepărtarea
Să facă din absurd un mod normal.

O spusă-i spusă, dusă-i, nu revine,
Se va-ntâmpla ştiutul ce-a fost spus,
La timpul ei va face numai bine,
Dar numai rău de timpu-i a apus.

Nimic nu pot să fac, deşi nu-mi place,
Ceea ce-am dat, am dat şi am promis
Să fac orice, oricât, să nu am pace
Decât când viaţa fi-va paradis.

Fac unii legi şi spun că a lor lege
Aduce pentru om un trai mai bun,
Dar omului nu-i spun că poate-alege
Să fie nume propriu ori comun!

Şi nu mă mint... Nu vreau ca peste vreme
Să-mi fie dat să ştiu că am rămas
Dator, şi iar să am de ce mă teme,
Să trag din nou la fel cum am mai tras.

Nevoi aici de am, nu e totuna,
E important să îmi respect cuvântul,
Că fiind rostit e pentru totdeauna,
Cât va trăi şi Cerul şi Pământul.

Chiar dacă mor, rămâne datoria
De a o da ori de a o primi,
În Ceruri lege nu-i meschinăria,
Doar adevărul poate izbândi.

Şi, ce să fac, puterea îmi e dată,
Dar cum să schimb ce nu e de schimbat?
Las viaţă să devină întâmplată
Şi las să fie totul întâmplat.

Prin luptă pentru viaţă

Nimic nu mă opreşte, merg în luptă,
De lupta-i tot ce este necesar,
De a reface viaţa, ce-a fost ruptă
De cei ce-o vor să treacă în zadar.

Oricum ar fi, oricine-ar fi să fie,
Nu-mi este teamă-n faţă-i să m-arăt,
Ca să priceapă că oricum se ştie
Cum trage vieţi de oameni îndărăt.

O luptă dreaptă nu-i... Se tot ascunde
În griji ce vor să aibă sens firesc,
Crezând că nimeni n-ar putea pătrunde
Acolo unde rosturi lâncezesc.

Sunt forme hâde, chipuri disperate,
Furate-n somn sau cine ştie când,
Care de-ar şti că şi altfel se poate
În ceruri ar fugi, pământ mâncând.

Şi lupta-i grea şi forma-i ticăloasă,
Nevinovaţii sunt întărâtaţi
Să pună mâna pe topor, pe coasă,
Lovind pe cei ce-i vor eliberaţi.

Şi bieţi copii... Ce sunt furaţi de viaţă
Şi învăţaţi să creadă-n “a urî”,
Ajung să fie ca o marfă-n piaţă,
Trăind apoi doar pentru-a se târî.

Nimic nu mă opreşte... merg în luptă
Şi lupt oricând de este necesar,
E viaţa, viaţă, ea, ce a fost ruptă
De cei ce-o vor să treacă în zadar.

Prin cuvinte spre apoi

Mi te-ai promis a mea... Nu se opreşte
Un carusel ce nu e de oprit,
Din simplul fapt că cineva-şi doreşte
De-a arăta ca voia-i s-a-mplinit.

Istorii vechi dau forma actuală
Esenţei pline de normal firesc,
Iar, Dumnezeu, de-i tras la socoteală
Pune un semn pe cei ce îl urăsc!

Eu am promis... Şi ce-am promis voi face,
Şi toate merg normal, în ritmul lor,
Şi chiar de-mi place sau de nu îmi place,
Căci ştiu că nu-i nimic întâmplător.

Priviri cu sens se pun în evidenţă
Prin cei ce spun ce văd şi nu-s orbiţi,
Şi vor trăiri, nu simpla existenţă,
Şi nu-şi doresc pe alţii chinuiţi!

Pe drum mereu, mereu în aşteptare,
Nu-mi este dat şi ştii că nu ţi-i dat,
Chiar dacă unii, hoţi la drumul mare,
Furat-au ce-au crezut că-i de furat.

Dar legea firii, care, pentru toate
Are un sens, doar unul, şi suprem,
Va arăta că doar un drum se poate
Îl ştiu, îl ştii... Şi, uite, nu mă tem!

Şi pasu-i mic dar totuşi este mare,
Liberator pe veci şi în vecii,
Zorit de fapte care au urmare
De la bunici şi până în copii.

Din înţelesuri necesare

Eu, cu minciuna, nu mai stau la masă,
Nu vreau să mă mai scuipe în obraz,
Chiar dacă rătăcesc şi n-am o casă,
Nu mint, din asta n-am să fac un caz.

Mă port cu alţii cum mă port cu mine,
Ceea ce spun nu uit că eu am spus,
Şi nu fac legi ce-ar spune că e bine
Doar dacă steaua cuiva a apus.

Pun mâna-n foc, pun capul sub secure,
Dar nu mă vând cuiva să fiu un sclav,
Că omul, care sunt, de-i dat să-ndure,
Doar îndurând n-ajunge-a fi bolnav.

Şi-am învăţat că fapta mea contează
Pentru ce sunt şi tot ce voi mai fi,
Dar, dacă-i rea, eu ştiu că amputează
Destinul celor care-mi sunt copii.

Şi am ales să merg pe drum doar înainte
Că de-am plecat pe el, îl am de mers,
Aşa cum e... şi ştiu că nu mă minte,
Că-l am aici pornit din Univers.