Drogul ca soluţie

De-acum Pământul ne va sta-mpotrivă
Şi ceru-ntreg, cu fiecare stea,
Nici ceasul nu-l putem întârzia,
Şi mersul ni-i, de-a dreptul, în derivă.

Norii pe cer stau în expectativă,
De-a coborî spre noi nu se îndură,
Şi fug în alte părţi de-atâta ură
Şi de iubirea ce-i doar narativă.

Din alte părţi ni-i grâul din colivă,
Nici vinul nu mai e precum era,
Iar Dunărea se-neacă-ncet în ea,
Chiar dacă peştii-ar vrea să-i stea-mpotrivă.

Trăim cu o dorinţă obsesivă
De-a face viaţa doar o amintire
Şi-a adormi-n totală nesimţire,
Drogaţi cu nepăsarea colectivă.

Sfârşit de rol

Iată-i timpul... trag în jos cortina,
Scena vieţii-mi este eşafod,
Nu mai am decât să sting lumina...
Nu mai sunt pe-al lumii calapod.

Sala este plină... mult prea plină,
Însă toţi vorbesc o limbă-a lor,
Spre-ntuneric fug, dar vor lumină...
Când n-o au, mă fac răspunzător...

Se întrec cu vorba dar, în fapte,
Trag de timp să treacă în zadar,
Replica, din rol, îngheaţă-n şoapte,
Eu mă simt strivit de calendar.

Trag cortina, azi deloc nu-mi pasă,
Că mă strigă unii să revin...
Vor uita... şi-abia ajunşi acasă
Spune-vor că sunt un arlechin.

O trag foarte jos, să nu se vadă
Că-n genunchi mă rog, ca în altar,
Să mai fiu văzut, ca om, pe stradă,
Nici nemuritor, nici avatar.

Nu mai pot nici eu să stau pe scenă
Şi să văd că unii-n gol privesc,
Întrebând de viaţa-mi e obscenă,
Nicidecum de traiu-mi omenesc.

Trag cortina, da, nu-i nici o glumă,
Mult prea multe vorbe-s de nimic,
Bunul simţ la asta se rezumă...
Plec, nu are rost să mă complic!

Vine toamna...

Iubito, uite, toamna vine... vine?
E-o toamnă cum nu ştiu să mai fi fost...
Tu pân-acum nici n-ai ştiut de mine...
Eu toamnei parcă nu-i mai văd un rost...

Spun toţi că vine azi, că vine mâine,
Eu însă nu o simt că ar veni...
Grăbeşte-te şi vino lângă mine...
Fără de noi şi toamna va muri...

Tu vii din vara ta, unde-i cădură,
Eu stau şi mă întreb de-o să albesc...
Nici ploile să vină nu se-ndură...
Hai, vino, să mă-nveţi să-ntineresc...

Acum un an, pe când pleca să doarmă,
Am dat de ştire că te-aş fi găsit...
Atunci minţeam... minciuna mea-i e armă...
Câţi oare cred că n-am îmbătrânit?

Şi va veni şi toamna, ştiu prea bine,
Întârzie cu un motiv şi cu un rost...
Şi va ploua... Dar am să fiu cu tine...
Ne vom avea... şi-n Cer un adăpost!

Ieri... acum...

Virginiei

Din timp, de departe,
de mult, de demult,
spre tine venit-am...

Din nou este timpul,
eu ştiu că e vremea,
cât încă-i lumină, să ştim că ne-avem,
ca-n vremea aceea,
când,
fără de teamă,
priveam răsărituri
din vârf de-nălţimi,
şi nu se-ntâmplase,
alegerea tainei
prin care, acum, se pierde esenţa
luminii-n neanturi
şi omul se crede
stăpân absolut.

Sunt parte din lumea
ce prinsă-n vâltoare,
nimic nu mai vede,
mai mult se orbeşte,
spre umbre se-apleacă urechea ades.

Sunt partea ce nimeni
nu vrea să o vadă,
ce-i pune parafe
prin spate mereu.

Vorbesc de departe,
mai nimeni n-aude...

Câte-o privire,
mereu fugară,
vrea să-nţeleagă
timpuri ce vin,
fără a crede
că întâmplarea
e doar urmare
a faptelor vechi.

Reveniri, la ceasul dimineţii

De unde vii, din care timp al vieţii?
Pe unde-ai fost, pe unde-ai rătăcit?
Din ce motiv, la ceasul dimineţii
Încă te caut undeva-n zenit?

Tu, totuşi, ştii că pasul dimineţii
Se vrea aşa cum e să fie dat,
Dar întârzii prin labirintul vieţii
Şi încă nu e totul întâmplat...

De unde vin, din care timp al vieţii?
Nici nu mai ştiu pe unde-am rătăcit,
Dar, uite-mă, la ceasul dimineţii,
În prag m-am aşezat şi-am adormit.

Ştiam, de mult, că dat îmi este vieţii
Să te privesc când lumii mă redai,
Şi-mbrăţişaţi, la ceasul dimineţii
Ne facem iarăşi drum, în doi, spre Rai...

De unde vii, din care timp al vieţii?
Din care orizont acum revin?
Din ce motiv, la ceasul dimineţii
Te-ntreb numai în gând, altfel m-abţin?

De-aici, din prag, din marginile vieţii,
Aştept răspunsul tău, de n-ai uitat,
Să pot să plec, la ceasul dimineţii,
Ori să te-aştept ca-n vremuri de-altădat’.

Zi de om, azi

Bună dimineaţa... orele se scurg,
N-avem timp de viaţă, ziua e-n amurg.
Devenim ridicoli tot minţind sublim,
Mama ei de viaţă!... de ce mai trăim?

Chiar din prima clipă, de când ne-am născut,
Ne găsim în treabă, fabricăm trecut.
Cu ură, bezmetici, ne invidiem,
Prea puţine fapte nu ne sunt blestem.

Parcă grea pedeapsă singuri ne-am luat,
Să vânăm himere şi să fim vânat,
Căutăm iubirea când vrem să trăim
Însă nu desfacem pumnii şi lovim.

N-avem timp de viaţă, n-avem timp de noi,
Prin bani suntem totul, ei ne fac gunoi,
Dragostea-i doar urma unui ritual
Şi ea-i programată, fiind ceva banal.

“Bună dimineaţa!” mai mereu rostim,
Nu şi “Noapte bună!”, că deja dormim,
Stau, întreb şi cuget... vine acea zi
Când ne vom şti oameni şi ne vom iubi?

Detalii insipide

De dincolo de toate,

de mărginiri deşarte,

Ne suntem noi ai noştri,

dar trupu-i efemer,

Venim dinspre departe,

plecăm înspre departe,

Trăim aici o clipă,

trăim pe veci în Cer!

Mai mult decât se ştie,

nici nu avem putere

Să fim ceea ce suntem,

ceea ce ne-ar fi dat,

Ne trecem cu nimicuri,

ne vrem mereu avere,

Iubirii îi dăm forme,

trăind-o deformat.

De tot ce nu se vede

deloc nu ne mai pasă,

Ne vindem de-i nevoie

spre a avea-mpliniri,

Să fim ştiuti de alţii

şi-o cât mai mare casă,

În care să ascundem

nevolnice trăiri.

De unde, până unde,

ni-i dată a fi viaţa

Când dincolo de poartă

simţim căderea-n gol,

Când n-avem orizonturi

şi ochii văd doar ceaţa

Ce nu se dă supusă

şi nu ni-i sub control?

Trăim închişi în cuşcă,

visând la libertatea

Pe care doar “nebunii”

şi “proştii” şi-o permit,

Ce-i ce-n realitate

n-au flexibilitatea

De-a crede că se poate

trăi un trai minţit.

Ne-am predispus la toate,

iertăm uşor minciuna,

Reinventat-am legea,

ni-i greu s-o împlinim,

De-ar fi Iisus să moară,

acum, ne-ar fi totuna,

Am fi, cumva în stare,

Cuvântu-i să-l hulim.

Eu încă stau pe gânduri

a nu ştiu câta oară,

Privind deriva lumii

ce unii o văd ţel,

Spre cei ce spun că urcă,

deşi mereu coboară,

Spre cei ce îşi pun mască,

servindu-se model.

Vorbesc câteodată

când mulţi mi-ar vrea tăcerea,

Şi spun oricum altceva

decât vor unii spus,

Dar îmi asum cuvântul

şi nu-mi ascund durerea

Că toţi slăvesc lumina

dar nu şi ce e Sus!

Se spun atâtea vorbe,

mimată e credinţa,

Pe om se pun accente

să-şi fie sieşi zeu,

Iar unii-şi cred voinţa

totuna cu conştiinţa,

Şi lumii se arată

trimişi de Dumnezeu.

Detalii insipide,

sunt bine relevate

Ca tot ce e esenţă

să treacă drept non-sens...

Mi-e dor de omul care

vrea sieşi libertate

Şi vrea, cu cel ce-i sieşi,

să fie în conses!

Ca altădat’, Marie!

Priveşte-mă! Când stau în faţa ta
Mi-s ochii duşi spre timpul viitor,
Spre ceea ce eu ştiu că s-ar putea
De azi, a fi, destin împlinitor.

Din drumul meu ce pare că-n neştire
Se prelungeşte mult şi-ntortocheat,
Eu m-am oprit... Îmi vii din amintire
Maria... Tu... Aceeaşi de-altădat’.

Din vremuri vechi, de prea puţini ştiute,
Când pe Pământ era la fel de rău,
Eu am plecat pe căi necunoscute,
Iar tu te-ai rătăcit de drumul tău.

Spre vremuri noi ce le-aşteptam să vină
Am învăţat ce-a fost de învăţat,
E timpul azi de a ieşi-n lumină
Nedespărţiţi, la fel ca altădat’.

Când suntem amândoi clădim o lume
În care gândul nu mai e ascuns,
O lume care, dacă-i dăm un nume,
Oricărei întrebări îi e răspuns.

S-au întâmplat atâtea-n vremi apuse
Atâtea deznădejdi ne-au încercat,
Cuvintele de-acum tu le ştii spuse,
Ţie, Marie, ca şi altădat’.

Priveşte-mă! Nu sunt deloc departe,
Ridică-ţi ochii, cerul e senin,
Nici-o furtună nu ne mai desparte,
De-ţi vrei trăirea vieţii-n sens deplin.

Ceas ultim

Acel ce-am fost eu nu mai sunt de mult,
Dar nici nu pot să spun ceea ce sunt,
Acum, de gând chiar nu mai vreau s-ascult,
Sunt ultimii mei paşi pe-acest Pământ!

Mi-e câteodată dor de ce am fost,
Iar alteori spre timpuri noi m-avânt,
Nici nu mai ştiu de am sau nu un rost...
E ultimul meu drum pe-acest Pământ!

Mă cam grăbesc şi plec acum grăbit,
În spate se va spune că-s înfrânt,
Sau poate că-s un om ce-a-nnebunit,
Ştiind că pleacă de pe-acest Pământ!

Dar trebuie s-o fac, e prea târziu,
În jurul meu prea mulţi îşi fac mormânt,
Şi câte unii mie-mi fac sicriu...
Ce bucurii să am pe-acest Pământ?

E greu, e foarte greu, e tot mai greu...
Mai totu-i desuet, nimic nu-i sfânt,
Cum nu mai ştiu nici eu dacă sunt eu,
Fac ultimul meu drum pe-acest Pământ!

Şi plec încet, luând ce e de luat,
Tot ce se poate face-a fi cuvânt,
În urmă las trecutul întâmplat
Şi cei din urmă paşi pe-acest Pământ!

Reverii finale

Se-ndepărtează noaptea, izgonită
De faptele ce-şi caută trăiri,
Din viaţa ce-i mereu mai înjosită
Şi risipită printre amintiri.

Se moare greu, se moare-n suferinţă,
Văzută-i boala ca ceva normal,
Minciuna se învaţă, e o ştiinţă,
Iubirea un cuvânt cu sens banal.

Văzut fiind ca o maşinărie
Ce are normative de consum,
Doar cel ce are-n spate-o garanţie
Poate spera că nu-i oprit din drum.

Iubirea-n forme tot mai pervertite,
Ca marfă, are preţ negociat,
Se vinde-n ambalaje poleite,
Cu trup cu tot, şi el preambalat.

Nici celor ce-au copii nu le mai pasă
Că de fac rău, copii lor plătesc,
Că lacrima şi semn şi urmă lasă
Când ştearsă nu-i de cei ce o pornesc.

Cât de curând, sătulă de minciună,
Lumina zilei ne va părasi,
Lumina, azi, nicicum nu ne e bună,
Ne dă de gol şi nu putem minţi.

Şi vieţuim o viaţă ipocrită
Trăirile în noi stau clandestin,
În Ceruri viaţa-i bine rostuită
Dar ne-o stricăm, puţin câte puţin.

Nici timpul nu aşteaptă, se scurtează,
Nu-i mai convine a mai sta pe loc,
Ştie prea bine cum şi ce urmează,
Nu se mai vrea motiv de nenoroc.

Azi, eu, tu, noi...

Ce-i omul azi? Un biet rătăcitor
ce-şi simte viaţa pusă la-ncercare,
ştiindu-se cobai al tuturor,
chiar hoţilor ce ies la drumul mare?
Un biet obiect ce-şi spune nesupus,
ce-şi spune că le poate mai pe toate...
Dar oare spune tot ce e de spus?
Dar ştie când îşi pune beţe-n roate.

Ce sunt eu azi? Un biet însingurat
ce-şi lasă viaţa dusă la-ntâmplare,
ştiind că încă nu s-a întâmplat
pasul pe prag, un pas final şi mare?
Un om văzut aşa cum e văzut,
ce-n trecerea ce-i oarecum firească,
există doar pentru c-a fost născut
cu drept restrâns ca viaţa să-şi trăiască?

Ce eşti tu azi? Un maxim, un suprem
ce-n fapte nu-i posibil să greşească
şi toate-i stau, de-a pururi, la cherem,
iar, dacă vrea, orice să se-mplinească?
Un tot ce are drepturi şi, firesc,
de viaţa altor oameni nu îi pasă,
chiar dacă mor ori dacă-nnebunesc,
chiar dacă n-au nimic, nicicând, pe masă?

Ce-nseamna noi? Un vechi, absurd, concept
ce azi e pus, voit, la îndoială
de cei ce tot vorbesc că drumul drept
e cel făcut sub semn de socoteală?
Când unu e văzut mai mult de doi
şi vorbe i se spun cu iz de slavă,
de ce să ştim că mai putem fi noi
cei ce nu pot ajunge o epavă?

Ce-i omul azi? Mai are ceva sfânt?
Mai este ceva altfel pe Pământ?
Un om de ce să moară şi-ar dori
Când singur pe Pământ se poate şti?

Un om singur...

Un om singur, un om singur,

ăsta sunt şi nu mă tem,

Să-mi dau literei cuvântul

îmi e astăzi crez suprem,

Mă dezic de vorba lumii

ce mă vede-n fel şi chip,

Care crede că şi munţii

sunt palate de nisip.

Între felurite forme

ce, se văd, au un contur,

Caut să găsesc esenţa

a tot ceea ce-am în jur,

Pun accentul pe vocale

dar nu uit că totuşi ştiu

Că mai toate sunt lăsate,

cât mai mult pe mai târziu.

Sunt om singur, sunt om singur,

singur sunt, nu mă socot,

Şi-mi tot spun atâţia asta,

să le-o scot din cap nu pot,

Îi aud când se întreabă

cum şi pentru ce trăiesc,

Şi cum de-mi găsesc curajul

când vreau lumii să vorbesc?

Temători că ştiu prea multe,

temători de fapta lor,

Cei ce fug de adevăruri

dau de ştire c-am să mor,

Ori cu degetul arată

spre ceea ce m-ar dori,

Ei, cei care, în oglindă,

nici nu vor a se zări.

Un om singur, un om singur,

întrebări n-am cui să pun,

Timpul trece... bate gongul,

vine vremea, totuşi, spun

Când cuvântul va lua locul

a ceea ce-i azi normal,

Când esenţialitatea

deveni-va crez real.

Pun un pas ce bate pragul

ca să văd de ce-n-trecut

Unii m-au lovit cu pietre

şi mă tot vedeau căzut,

Şi se tot gândesc să-mi spună

ce deja eu ştiu c-au spus,

Ştiu şi eu, sunt un om singur,

dar mereu mă uit în sus.

Scânteie şi foc

Laviniei

Hai, iubito, hai, degrabă,

nu ai vreme de pierdut,

Mie-mi este dor de viaţă,

ţie de un început,

Hai, grăbeşte-te, şi vino,

ne aşteaptă viaţa noastră,

Se grăbeşte, vezi tu, zorii,

bat la tine în fereastră.

Încă îmi trăiesc tăcerea,

şi în lung privesc pe drum,

Te aud că-ţi vrei plecarea,

ce te-ndeamnă: Hai, acum!

Despre cele neştiute

îţi întreabă aşteptarea,

Ori întreabă-ţi visul nopţii

ce deja ştie urmarea.

Ţi-aud gândul ce se zbate

fiind şi el nerăbdător

Să privească-n faţă fapta

drumului spre viitor,

Lasă-te, copilăreşte,

de orice prejudecată,

Lasă-ţi visul să-şi vrea rodul,

lasă-te de drum purtată.

Aminteşte-ţi noaptea-n care

mă vei şti şi te voi şti

Despre rostul întâmplării

ce-ndoieli va risipi,

Nu-ţi mai încerca răbdarea,

ce deja pusă-i pe ceartă,

Eu m-am împăcat cu viaţa,

şi, mă vezi, te-aştept la poartă.

Vino, hai, degrabă vino,

s-avem timp pentru-a trăi,

Timpul lung al nemuririi

ce ni-i dată a ne fi,

Eu sunt focul ce aşteaptă

să-l aprinzi, cu o scânteie,

Hai, grăbeşte, viaţa-ţi cere

să te-arăţi lumii, femeie...

Căutări, spre dimineaţă

Eşti ultima privire ce o am
Când clipelor le caut somn de noapte
Ştiindu-te vieţii ca balsam,
Dorindu-te şi vis şi gând şi fapte.

Şi între miez de nopţi şi zori de zi
Timpului meu te vreau mereu ştiută
Spre a-ţi avea, spre seară, dărui
Trecuta zi cu totul împlinită.

Tot trec spre timp trecut din viitor
Şi mă opresc mereu, mereu la tine,
De tine doar îmi este veşnic dor,
Şi chiar ţi-as spune, nu mă pot abţine.

Chiar dacă dau o raită prin prezent,
Această lume simt că e săracă,
Mă simt cumva, chiar eu, că-s repetent,
Că-nvaţă doar spre moarte să se treacă.

Dar când apari, în zări, în depărtări
Îmi amintesc de ce-am venit prin lume,
Şi-aştept hotarul marii întâmplări
Ce vieţii-n mod real, îi va da nume.

Privirea-ntâie-mi eşti... nu ştii c-o am
Când ochii-mi trec spre razele de soare...
Ştiindu-te vieţii ca balsam...
Eternităţii, lacrima-mi de soare...