Dincolo de praguri

Pe drumuri înspre moarte mă tot duc,
Privesc în faţă, nu privesc în jos,
Nu știu pe unde încă s-o apuc,
Să nu ajung la poarta ei din dos.

Spun unii că acela-i punct final...
Până n-ajung acolo nu îi cred,
Și-aşa de-ar fi, e doar un fapt banal...
Numai în el mai pot să mă încred.

Și merg, tot merg, deloc spre înapoi,
Pus pasul dinadins mai apăsat,
Chiar dacă drumu-mi este prin noroi,
Vreau să mă știu cu sufletu-mpăcat.

Pe drumuri, înspre moarte, mă tot duc,
Și merg, și merg, nu pot să mă opresc,
La adevărul formei mă reduc
Pentru a-mi ști păcatul omenesc.

Spun unii că și el e schimbător...
Dar, după moarte nimeni n-a vorbit,
Deci, ca să-i cred va trebui să mor...
Și doar atunci voi ști cum am trăit.

Mergând, tot merg, nici nu mai vreau să știu
De ceea ce-mi va fi o zi de-apoi,
Nici dacă timp mai am, ori e târziu,
Să mai privesc o clipă înapoi.

Pe drumuri, înspre moarte mă tot duc,
Privesc în sus, am multe de văzut,
Spre stelele ce încă mă seduc
La fel cum o făceau şi în trecut.

Spun unii că lumina n-are rost
Dacă în jur e noapte şi-ntuneric,
Ştiindu-mă, pe mine, cel ce-am fost,
Nu cred în adevărul luciferic.

Şi merg, mergând, ştiind că doar la pas
Drumul e scurt şi nu rătăcitor,
Îmi ştiu şi timpul ce mi-a mai rămas
De mine, încă, să îmi fie dor.

Privesc în faţă, nu privesc în sus,
Privesc şi-n jos, am multe de văzut,
Văd stelele că încă n-au apus,
Şi praguri trec, mereu spre absolut...

Pe drumuri înspre moarte mă tot duc,
Nu știu pe unde încă s-o apuc...

Pe drumuri, înspre moarte, mă tot duc,
La adevărul formei mă reduc...

Pe drumuri, înspre moarte mă tot duc,
Spre stelele ce încă mă seduc...

Clipă de-adevăr

În clipa-aceasta mi-aș dori să fim,
Doar noi, uniţi în faptă și trăire,
Și, ca urmare, numai o simţire,
Prin care tot mereu să ne dorim.

Să fim, în noapte, numai noi şi-un pat,
Să pot să-ţi aflu gustul pe-ndelete,
Iar tu, șoptit, să-mi spui că-o să te-mbete,
Credința că-mplinirii te-ai redat.

Şi pântecu-ți va deveni altar
La care îngeri vin să se închine,
În care loc va fi doar pentru mine,
Uitând de teama trecerii-n zadar.

Să fim, luminii, numai noi, oricând,
Să-mi las privirea ochii să-ţi privească,
Când îţi va fi dorinţa omenească
Dezrobitor motiv de-al faptei gând.

Să-ţi strâng în palmă zbaterea din sâni,
Când vrutu-ţi sunt, simţindu-te femeie,
Spunându-mi despre-a Cerurilor cheie,
Un mare adevăr ce-l tot îngâni...

Ca să-i rămânem clipei veșnic “noi”,
Fiind cu tine, fiind al tău, în tine,
Dorinţă vei avea, cum e și-n mine,
Să fim din nou, în noapte, amândoi.

Contrariu existenţial

Pe Dumnezeu preferi să îl ucizi
Când spui că stai de veghe-n întuneric,
Când fluturii-i priveşti ca fiind omizi,
Şi crezi că viaţa-i visul tău himeric.

Chiar dacă nu-i mai pui cununi de spini,
Şi nici nu-l baţi, pe cruce, în piroane,
Când tu faci rău, îi pui în spate vini
Făcându-i temenele la icoane.

Şi îl loveşti când tot te îndoieşti
De tine, omul care eşti, făptură...
Nici nu iubeşti, şi nici nu te iubeşti,
Deşi vorbeşti de scrisul din scriptură!

Născut ai fost să poţi să luminezi,
Să mergi pe drumul bun şi calea dreaptă;
Dar, când alegi pe alţii să nu-i crezi,
Câtă credinţă pui în orice faptă?

De ce să nu-ndrăzneşti să te priveşti,
Şi-ti dai oricui, oricum, a ta lumină?
În loc să zbori, preferi să te târăşti
Şi-ncerci ţie să-ţi fii şi rădăcină!

Când te întorci la fluturi şi omizi,
Şi dai putere visului himeric,
Nu-ţi căuta motiv să te ucizi
Şi nu mai face fapte pe-ntuneric!

Tu crezi că viaţa-i visul tău himeric,
Scrâşnind din dinţi pe îngeri îi ucizi,
Pe Dumnezeu l-aştepţi în întuneric,
Te vezi zburând? Pe alţi-i crezi omizi...

Îmi eşti, îţi sunt...

Dorinţă-ţi sunt, şi tu îmi eşti dorinţă,
Te vrei a mea, al tău mă vreau a fi,
Ne suntem adevăruri şi credinţă,
Fără de noi, noi nu putem trăi.

Mă cauţi tu şi caut înspre tine,
Aştepţi să-mi fii, şi te aştept să-ţi fiu,
Ne suntem tot ce peste veci rămâne,
Fără de noi, ni-i viaţa un sicriu.

Trăire-ţi sunt, şi-mi eşti mereu trăire,
Te simţi a-mi fi, şi simt că ţie-ţi sunt,
Ne suntem, împreună, împlinire,
Fără de noi am fi doar frunze-n vânt.

Speranţă-ţi sunt şi ştii că-mi eşti speranţă,
Visezi că-mi eşti şi, că îţi sunt, visez,
Ne suntem un îndemn de cutezanţă,
Fără de noi ne-am pierde orice crez.

Îmi eşti dorinţă şi îţi sunt trăire,
Aştept să-ţi fiu şi simţi că ai să-mi fii,
Ca unul fiind, prin omeneasca fire,
Cu noi, prin noi, în veci şi în vecii.

Îmi eşti chemare şi îţi sunt speranţă,
Vreau să îţi fiu şi te visezi că-mi eşti,
Ca unul fiind, a lumilor instanţă,
Ne-a pus alături prin simţiri fireşti,

Trăiri ne suntem şi-ntru tot, dorinţă,
Ne căutăm şi ne avem şi-n vis,
Că fi-vom, ni-i îndemn şi ni-i credinţă,
Pe drumul ce-ntâmplarea l-a deschis.

Lasă-ţi lumina...

Lasă lumina să stea aprinsă,
ea-n sine-i calea să ştiu s-ajung,
chiar de-i furtună, ori vreme bună,
noapte-nnegrită, ori plină zi...
Drumul mi-e lung,
pot rătăci...

Va fi o vreme încă furtună,
o vei simţi...
Eu voi tot merge, în miez de noapte,
spre miez de zi,
din prag de astăzi spre prag de mâine,
spre a-l păşi.

Ca altădată,
ştiu,
nu-mi e teamă,
trăznetul nopţii, vom auzi,
când se vor rupe munţii de gheaţă,
când apa mării, peste câmpii,
va năvăli să-i ceară vamă

Sloiuri de gheaţă,
de dimineaţă,
pe sub ferestre, vor adormi,
stând să aştepte miezul de zi,
ce, pe mai toate, le va topi.

Lasă lumina să stea aprinsă,
ea, doar, îmi spune,
ea tot îmi spune,
ce gândurile mari încă te-apasă...
despre trăirea maiestuoasă
ce te ridică,
visul ce-ţi spune că eşti învinsă,
speranţa serii, neprihănită,
ce se doreşte grabnic trăită,
fără de frică...

Lasă-ţi lumina, las-o aprinsă...
Eşti curioasă
dar neînvinsă...
Eşti mai frumoasă...

Pseudo-identitate

Oare noi mai ştim noi ce suntem?

Suntem oameni mari sau mici?

Suntem doar roboţi habotnici,

stăpâniţi de-al fricii bici?

Ne trăim de azi pe mâine,

învăţând să ne minţim,

Şi-l minţim pe cel de-aproape

ca să spunem că iubim...

Între formă şi esenţă

noi punem semnul egal,

Ca să ne-mbătăm cu gândul

că-i real doar ce-i real,

Şi credinţei îi dăm sensuri

după cum doar noi o vrem,

Şi ne facem, din dorinţă,

amuletă ori totem.

Prea seduşi de moda nouă,

drumuri facem prin noroi,

Ne-mpreunăm la-ntâmplare

fără gând spre mai apoi...

Şi, chiar dacă bem otravă,

vrem să nu ne-mbolnăvim,

Iar de cumva se întâmplă,

de Dumnezeu ne-amintim.

Mai nimic din lumea asta

nu ne pare-a fi normal,

Bunul simţ şi adevărul

are sens de ideal,

A ieşi, oricum, în faţă

e acum un obiectiv

Şi-a ucide pe oricine,

cu sau fără de motiv.

Suntem ceea ce nu suntem,

nici măsuri nu mai avem,

Ne-amintim că trece timpul,

dar nici asta nu vedem...

Ne trăim un azi habotnic,

a toate cunoscători,

Suntem buni numai la vorbe,

mai deloc faptuitori.

Viaţa-i marfă, omu-i marfă,

gându-i marfă-n galantar,

Forma-i cea care contează,

vorba-i pusă pe cântar,

Restul nu are valoare

când n-aduce un folos,

Doar ceea ce-i la vedere

e urât ori e frumos.

Astfel cum să ştim ce suntem?

Oare oameni putem fi,

Mai putem trăi-n iubire?

Ştim ce-nseamnă a iubi?

Mai putem avea prieteni,

sau prieteni buni ni-s banii?

Ştim că ne şi trece timpul

şi cu el ne trec şi anii?

Te-aud, te tot aud

Te-aud spunându-ţi, că ai vrea, departe,
Să mergem, viaţa altfel să trăim,
Ca să ne-avem şi dincolo de moarte,
Iubindu-ne, nedesparţiţi să fim.

Te mai aud, în gând, întrebătoare,
Cu teama să îmi ceri să îţi răspund,
Tăcerea ta pe mine chiar mă doare,
Ce simt abia mai pot să îţi ascund.

Cu tine-aş merge, sus, pe vârf de munte
Şi aş pleca oriunde ţi-ai dori,
Cu tine aş uita de amănunte,
Uitând de somn, până în zori de zi.

Te-aud, dorindu-ţi nopţi, dorindu-ţi zile,
În care să ne-avem şi să ne fim,
Punând la spate legile civile
Ce ne-ar opri să vrem să ne iubim.

Te tot aud, te ştiu, căutătoarea
Trăirii faptei visului dorit
Prin care să te simţi nemuritoarea
Care, iubită fiind, s-a împlinit.

Atât mi-e de ajuns să merg cu tine
Oriunde viaţa ne-am putea trăi,
Unde iubirea nu e o ruşine
Şi totdeauna ne putem iubi.

Redefinirea prin noi

De multe ori văd stele-mbrăţişate,
Şi razele vin, spre Pământ, pereche,
Unite de o lege mai străveche
Decât aceea de-a le vrea uitate.

Se face viaţa iar să-ţi fie viaţă,
Se face timpul, timp să-ţi fie iar,
Drumul ţi-l vezi, şi orizontu-i clar,
Nori nu mai sunt, doar petice de ceaţă...

La ceas târziu, când e să fie seară,
Venit e timpul, când, să-mi fii, vei fi,
Dorinţa de-a trăi şi nemuri,
De a lăsa trecutul, tot, să moară.

Şi-am să te fur, cumva, şi-n miez de noapte
Ne vom urca spre Ceruri amândoi,
Eu voi rosti direct, eternul, noi...
Tu vei rosti o rugăciune-n şoapte...

Să ne-amintim de noi, trăind pereche,
În munţi vom merge, sus, acolo-n munţi,
La ceea ce a fost, tu, să renunţi,
Eliberat eu fiind de lumea veche!

Pasul pe prag... şi înspre mai departe,
Sub semnul nopţii dat ni-i a trăi,
Privi-vom, şi-ntr-un fel ne vom grăbi,
Simţindu-ne-nviaţi, din nou, din moarte!

Se face viaţa iar să-mi fie viaţă,
Se face timpul, timp să-mi fie iar,
Drumul mi-l merg, şi-mi este tot mai clar
Ce ochii-mi văd, chiar dacă mai e ceaţă.

Se tot coboară stele-mbrăţişate,
Şi tainic vin, înspre Pamânt, pereche,
Uniţi vom fi de-o lege mai străveche
Decât prin legea lumii ni se poate.

Cuvânt de vers

ţie,Alice

Hrăneşte-te cu versul

ce azi s-a scris prin mine...

Nu are importanţă

nici ce sunt eu, nici cine...

Primeşte-n dar cuvântul,

cum dat mi-a fost şi mie,

Ca azi, când e nevoie,

mângâietor să-ţi fie.

Este spălat în lacrimi,

de firea-mi omenească,

Aproape, ia-l şi ţine-l,

nu ştie să rănească...

Ascultă-i vorba-n taină...

rostit e în tăcere,

Să-ţi liniştescă plânsul,

să-ţi ia a ata durere.

Adună-l şi ţi-l pune,

ca pansament, pe rană,

Ţi-l poti avea duhovnic,

ori, sufletului, hrană...

De-i frig, stai în lumina-i,

să vezi cât e de vie...

Şi lasă-ţi gându-n seamă-i,

să-l pună-n armonie.

Când crezi că n-ai speranţe,

îţi spune el “Se poate,

Cuvântul a fost totul,

şi le-a făcut pe toate!”

Cuvintele sunt spuse,

atotcuprinzătoare,

Şi se vor face fapte

deloc întâmplătoare...

Învaţă...

Învaţă să baţi drumul...

Nu-i fi doar mergător,

Şi lasă-l să se vadă

vederii tuturor.

Învaţă întâmplării

să-i dai un sens firesc,

Că-ţi e de trebuinţă

în traiu-ţi omenesc.

Învaţă-te pe tine,

să fii ceea ce eşti,

Să nu apleci urechea

la cei ce-ţi spun poveşti...

Învaţă să faci bine

şi să nu ceri nimic,

Ca, peste timp, vreodată,

să nu te simţi prea mic.

Învaţă să mergi drumul...

Pe loc nu bate paşi

Şi nici nu te întoarce

să vezi ce urme laşi.

Învaţă să laşi viaţa

să-ţi dea, să poţi să dai,

Că va veni şi vremea

să dai ceea ce ai...

Învaţă să fii sigur

nu doar să presupui,

Să nu faci adevărul

ceva ce, în fapt, nu-i.

Învaţă că trecutul

e chiar de neschimbat,

Ca să nu-ţi ai îndemnul

de a-l mai voi urmat.

Învaţă să mergi drumul...

Nu-l tot dori schimbat,

Şi nici nu-i sta pe margini

că înspre mers ţi-i dat.

Învaţă că prin fapte,

poţi să cobori prea jos,

Că după o cădere

nu te mai simţi frumos.

Învaţă că-ncercarea

nu-i joc la nesfârşit,

Să poţi să-ţi fie somnul

tihnit şi liniştit.

Învaţă că-n războaie

doar morţii sunt eroi,

Ca lupta pentru viaţă

să nu-ţi fie război.

Învaţă să baţi drumul...

Nu-i căuta cusur,

Nu-l pune la-ndoială

când ţi-e urcuşul dur.

Învaţă, întrebării,

să-i cauţi un răspuns,

Că cel ce-l dai din ştiinţa-ţi,

nu este-ndeajuns.

Învaţă să-ţi laşi ochii

să vadă ce privesc,

Să nu vrei să se-nchidă

când ceva-i nefiresc.

Învaţă să vezi totul

şi-atunci când mergi grăbit,

Ca să nu-ţi dai motive

să fii dezamăgit...

Învaţă să baţi drumul...

Când eşti cu capu-n nori,

Priveşte către Ceruri

să vezi de nu cobori.

Învaţă că nu-i răul

cum tu îl vezi că-i rău,

Că pentru altu-i altfel,

de-ar fi în locul tău.

Învaţă să vezi norii

când cerul e senin,

Să nu te mai surprindă

furtunile când vin.

Învaţă să pui pasul,

de-a dreptul, apăsat,

Ca să nu uiţi de-a pururi

pe unde ai călcat.

Învaţă să baţi drumul...

Să nu te plângi că-i greu,

Şi du-l până la capat,

ţi-i dat de Dumnezeu...

Văzându-te, necunoscută

Nu te cunosc... dar ştiu că eşti frumoasă,
Şi ştiu că-n gânduri eşti un om frumos,
Ştiu că eşti om şi viaţa te apasă,
În vis te văd, mergând mereu pe jos.

Mi te doreşte visul şi te cheamă
Spre nemurirea ce, prin tine eşti,
Nu am cuvinte, însă nu mi-e teamă
Să-ţi spun, şoptit, că te întinereşti.

Mă las sedus de bobul de zăbavă
Ce-mi lasă timp de, cândva, a te şti,
Să pot să beau paharul cu otravă
Şi să nu mor, măcar încă o zi.

Nu te cunosc... dar ştiu că eşti frumoasă,
Şi ştiu că te doreşti trăind frumos,
Singuratatea ştiu că te apasă
Şi pasii ţi-i aud, mergând pe jos.

Mi te aşteaptă-a zilei primă şoaptă
Să îţi asculte-ntâiul gând senin,
Şi să-ţi mângaie-ntâiul gând de faptă
Ce mi te-arată toată, pe deplin.

Mă las cuprins de marea ta dorinţă
De-a fi a faptei gândul care eşti,
De-a-ţi dărui întreaga ta fiinţă
Trăirii-n toate ce ne sunt fireşti.

Nu te cunosc, dar ştiu că eşti frumoasă,
Ştiu ca va fi s-avem un drum frumos,
Speranţei mele îi vei fi miresă,
Ne-avem ca drum, prin soartă-ne, pe jos...

Tânăr sunt...

Tânăr sunt, dar îmi cunosc nevoia
De a-mi spune că îmbătrânesc,
Fiindcă nu sunt toate cum mi-e voia
Şi n-am nici un drept să m-amăgesc.

Într-un joc al meu, iau totu-n joacă,
Să-mi rămâna timp, să nu adorm,
Timpul nu-l opresc, îl las să treacă,
Eu, îl am pe-al meu, etern, enorm.

Ştiu că trec, şi eu, firesc, prin viaţă,
Dar mi-aduc aminte alte vieţi
Când mi-i dat, să ştiu, de dimineaţă,
Că furtuni aduc norii răzleţi.

Nu-mi mai este teamă nici de moarte,
Nici n-o pot privi în mod banal,
Trec de ea, mergând spre mai departe,
Ca să-mi dovedesc traiu-mi real.

Tânăr sunt, chiar de-am făcut de toate
Însa ştiu şi tot ce n-am facut,
Zorii zilei îmi tot spun: Se poate,
Toate-ţi sunt ştiute din trecut!

Ştiu ce ştiu, şi ştiu că mai sunt multe
Ce, trăind, le am de învăţat,
Chiar şi cele ce mai sunt oculte
Să le stiu, în viaţă-mi este dat.

Întâmplarea însă mă convinge
Că nici ea nu vine-ntâmplător,
Că, pe mine, eu mă pot învinge,
Dar, n-am nici un drept, să vreau să mor.

Şi învăt să îmi cunosc nevoia
De-a privi mereu spre răsărit,
Fiindcă-s toate nu precum mi-i voia
Ci precum demultul m-a sortit.

Ademenitoare cerere

Iubito, îmi promiţi că eşti cuminte,
Că nu-mi mai fierbi dorinţa la foc mic,
Şi nu mă laşi prea mult să mă complic
Simţindu-ţi graba ca fiind fierbinte?

Prea mult îţi cer... Cerinţa-i hazardată,
Te văd păşind spre mine elegant
Şi-ţi este mersul mult prea incitant,
Deşi te-arăţi ca foarte supărată.

Sub sânii tari ca două mere coapte.
Ascunzi un gând, puţin mai îndrăzneţ,
Şi ştiu că tu nu pui un mare preţ
Pe liniştea promisă peste noapte.

N-am cum să cred că poţi să stai cuminte
Când ochii-mi te privesc mereu flămânzi,
Şi se opresc pe sânii tăi rotunzi,
Ca să te lase fără de veştminte...

Îmi e ştiut că eşti ca o văpaie,
Ce arde fierul pân' la roşu-ncins
Şi-aprinde foc ce nu se lasă stins,
Chiar dacă stă o noapte-ntreagă-n ploaie.

Tot între coapse mâna-mi nimereşte,
Fruntea resimte zvâcnetu-ţi din piept,
Să fim cuminţi acum nu ar fi drept...
Covorul moale mă ademeneşte...

Şi uit ce ţi-am cerut, ca-ntotdeauna,
Ştiind că-mi ceri să nu mă mai opresc,
Până în zori, când, obosită, luna,
Va adormi în patul ei ceresc.

Prezenţi prezentului

Te voi răpi, în margine de seară
Ca să te duc la polul îngheţat,
Şi să trăim, în doi, o primăvară
În care să nu ştim c-am îngheţat.

Să ne plimbăm în sănii îmblănite
Şi trase de doi cai cu pas de foc,
Striviţi între dorinţe şi ispite,
Mereu în drum spre un hotar de foc.

Să fim mereu a lumii mărginire
Să fim mereu, mereu un început
Şi să ne trecem viaţa în iubire
Chiar de va fi să fim mereu trecut!

Într-un târziu, când toate-or să se treacă,
să revenim la cei ce ne-au ştiut
Să-i învăţăm că sabia în teacă
E semn de gând mereu înfăptuit.

Redevenind prezenţi mereu în toate,
Vom fi un tot, cu vorbe şi accent,
Ca lumea să-nţeleagă că se poate
Trăi firesc înntr-un firesc prezent.