Ascundere în adevăr

Acum chiar ţie-ţi spun, şi tot ce scriu
Ţie îţi las, puterii de-a-nţelege
Că poţi, în limite mărunte, a alege
Să muţi un clar acum spre mai târziu.

Suntem, noi doi, un adevăr ascuns
De limita ce-şi zice omenească,
Prin gândul ce ar vrea să se ferească
De întrebări ce ne-ar avea răspuns.

Ne cam lipsim de noi, fără motiv,
Luând mereu la altceva aminte,
Când brusc ne-avem şi ne suntem în minte
Imbold cu sens real şi instinctiv.

Zi după zi se trece, toate trec,
Efectele cam tind să se ascundă,
Până veni-va clipa să pătrundă
Într-un firesc direct, de forme sec.

Vom fi acelaşi ritm şi-acelaşi gând
Sedus de clipa, totuşi, efemeră
Ce, totdeauna, viaţă îşi oferă,
Speranţelor motive dând, tot dând.

Trăi-vei tot, aşa cum eu îţi scriu,
Şi-apoi vei fi concretă mărturie,
Că rostul vieţii nu-i o fantezie
Nici nu e, vreodată, prea târziu.

Va-ncepe un apus, ori zori de zi
Ca semn de început al multor fapte
Fixate de o-ntreagă zi sau noapte
Când vieţii dar şi adevăr vom fi.

Îţi spun, îţi scriu şi nu-s deloc ascuns,
Şi ceea ce e scris va fi dovadă
Că fanteziei nu am fost o pradă,
Nici amânarea nu a fost de-ajuns...

Întâmplare prin schimbare

Se-ntâmplă multe şi se schimbă multe,
Şi multe chiar ciudate ni se par
Când viaţa pare trecere-n zadar,
De noi voind puţin să mai asculte.

Lipsit de sens, ne încordăm a crede,
Un gând ce n-are, zicem, un motiv,
Numindu-l rătăcit şi instinctiv,
Şi-l acuzăm că prea puţine vede.

Ajungem totuşi la dovada clară
Că noi, de noi, suntem chiar temători
Şi ne supunem marilor erori
Tot aşteptând minunea să apară.

Dar şi aşa, credem că ne reţine
Sintetizări pornite din temei,
Când viaţa-şi pune, împotriva ei,
Ideea că ea, clar, nu-şi aparţine.

Ţi-s vorbele, de ceva timp, ciudate,
Prinse-n concretul zis pre-văzător,
Ştiindu-le pe toate întâmplate,
Într-un trecut privit din viitor.

Şi, tot ciudat, ţi-e modul de-a le spune,
Dând orizontul nopţii în vileag,
Când luna pare cumva că apune
Drept mărturie pasului pe prag.

Nici eu nu sunt cu fapta mai departe,
Sunt nou venit, din lumea nimănui,
În lumea-n care totul se împarte
Iar omul, liber, nici în vise nu-i.

Prin multe întâmplări tu eşti schimbarea,
Şi eşti pornire cu motiv firesc
De-a fi, încă o dată, întâmplarea
În tine nemurirea să-mi găsesc.

Requiem pentru Tincuța

S-a întâmplat ceva... Ceva cuidat,
Numai atât în vorbe mai pot spune,
Absurd și greu, prea greu, de acceptat,
Cuvintele refuză să se-adune...

Venise vremea cerului senin,
Norii uitau, parcă voit, să plouă,
Lăsând speranțe gândului deplin
Că viața se va ști o viață nouă.

Pas elegant se arăta în mers
Albul era reper de puritate,
Ce lumina întregul univers
Cu-nsemnul lui de clară-ntâietate.

Nimic nu se găsea extravagant,
Pasul era model de eleganță,
Concret, firesc și-n sine impozant,
Nestăvilit de-a lumii ignoranță.

Intrase totul pe un drum normal,
Intrase și absurdu-n insolvență,
Lăsând fără motiv faptul banal
În forma-i de concret și persistență.

Furtuna a venit fără vestiri,
Fără a da un semn de-nnourare,
Născând idei de mari nelămuriri
Și-un semn îndurerat de întrebare.

Și fulgere, din Ceruri, au căzut,
Lovind fără de milă ori credință,
Ca să trimită totul în trecut,
Ba chiar și existența în neființă.

Ceva ciudat... absurd s-a întâmplat,
Când tu priveai, Tincuța, către soare,
Spre Ceruri și pe tine te-a-nălțat,
Și-acolo te-a păstrat, nemuritoare...

Vestire de decor

În vremea-aceasta plină de gâlceavă,
Eu încă vin, nu să vă spun poveşti,
Vin cu idei şi vin să vă dau veşti,
Că viaţa întru totul ni-i bolnavă.

S-a inventat un cumul de motive,
Fixate de absusrdul redundant
Prin care tot ce pare important
Pune pe rol repere prezumtive.

Poate greşesc şi mă înșel amarnic
Gândind că a vă spune-i ceva bun,
Doar fiindcă văd că ţevile de tun
Vă fac al vieţii drum un drum zadarnic.

Simt mai mereu... N-aveţi nici o plăcere
Oglinzilor să deveniţi reper
Când ridicaţi privirile spre Cer
Dorindu-vă avere şi putere.

Clar nu vă e ţi nici nu vă e bine
Când drumul pare mult ocolitor,
Pierdut, ca importantă în decor,
Spunând că nu îl vreţi, nu v-aparţine.

De-aţi fi atenţi, de-aţi vrea să ştiţi mai multe
Aţi acceptaţi că viaţa, prin greşeli,
Prin graba spre multiple linguşeli,
E un pamflet cu replieri oculte.

Nu vă convine când, fără ştiinţă,
Luaţi în vorbe ceva cunoscut,
Spunându-vă că mult l-aţi prefăcut,
Menindu-l a vă fi spre biruinţă.

Eu vin cu vorbe, vin şi dau de veste,
Vestesc idei pe care le-aţi gândit,
Spunându-vă că jocul s-a sfârşit,
Iar voi vă faceţi, singuri, de poveste.

Imposibila plecare

N-ai unde să mai pleci... Ţi-am spus, repet,
O altă cale nu ţi se mai poate,
Doar începutul poţi să-l ai discret,
Ca nimeni să nu-ţi pună beţe-n roate.

În pântec noaptea, ţi se face dor,
De ceea ce sunt eu, înspre trăirea
Concretului mereu înălţător
Ce-ţi va numi, lumeşte, dăruirea.

Chiar singură găseşti că e firesc
Semnul ce sânii dau să ţi-l arate
Când gânduri înspre mine se pornesc
Şi înspre fapte ce vor fi-ntâmplate.

Te mai fixezi pe-al lumii calapod
Şi te întrebi dacă e rău sau bine,
Dar tot ajungi să faci ideea pod
Ca peste el să treci, s-ajungi la mine.

Iar gândul are unic, simplu, drum,
Oricât s-ar vrea chiar el să ocolească,
Spre clipa unui azi, aici, acum,
Ce dat îţi e, prin forma lui firească.

Îl ai predefinit, dintr-un trecut
Ce mulţi ţi-l vor găsi ca amintire,
Ţi-l ai ca rost perpetuu, absolut,
Spre a trăi sub fald de împlinire.

Luând, din vorba lumii, alt model,
Ca să îl faci tipar cu formă clară,
Ajungi în vis să te desparţi de el,
Simţindu-i neputinţa prea amară.

Şi prin plecări mereu găseşti un drum,
De-ntoarcere şi clară revenire,
Spre a-nplini acest aici, acum,
Spre a-ţi avea rodirea ca menire.

Tipar de așteptare

Te simt că stai pe gânduri, aşteptând,
O zi predefinită ca schimbare,
Aşa cum ai de-atâta vreme-n gând,
De când o ai în marea-ţi aşteptare.

Ţi-o defineşti şi-o cercetezi mereu,
Şi îţi repeţi ce te-nvoieşti a face,
Ca nu cumva să dai din nou de greu
Pierzând speranţa de-a trăi în pace.

Vezi clar că stai şi-accepţi că nu-i firesc,
Dar neputinţa laşi să te supună,
Punând în joc perfidul omenesc
Ce-ţi spune că e calea-ţi foarte bună.

Tu zici că vezi, şi vezi cu-adevărat
Concretul şi normalele-i repere,
Că nu-i nimic scăpat, şi nici uitat,
Şi nici pierdut, ca-n grabă, din vedere...

Printre idei, îţi spui că poţi s-alegi
Şi când, şi cum, şi unde-ai să spargi gheaţa,
Atunci când vei avea să înţelegi
De ce, în zori, se risipeşte ceaţa...

Aşa cum crezi, vezi totul ca real,
Voind, mereu, numai aşa să fie,
Ca-ntr-un tipar predefinit normal
Negând c-ar fi o pură fantezie.

Şi stai, tot stai, sub semnul unei frici
Fixată în tipar de aşteptare,
Uitând spre ceruri ochii să-i ridici
Ca să-nţelegi ce-i simpla întâmplare.

Căutare-n întrebare

Vrei multe să-nţelegi şi vrei să ştii
Secrete ce le crezi necunoscute,
Tot căutând prin gânduri neştiute,
Grăbindu-te, sperând să nu-ntârzii.

De nu-ţi răspund la unele-ntrebări
Sau chiar mă fac a nu putea răspunde,
Cum n-am în gând de tine-a mă ascunde,
Nu sunt cuprins de zbateri ori mirări.

Dar cum te ştiu, din vremuri de-nceput,
Când lumile erau încă puţine,
Prefer să tac, ştiind că porţi în tine
Ceva ce nu îţi e prea cunoscut.

Răspunsuri la-ntrebări tu ştii că am,
Cum ştiu că eşti mereu în căutare,
Şi că, mereu un semn de întrebare
Face din gând un mare amalgam.

Firescul însă e concret real,
Concrete sunt eternele motive
Ce-s puse în aluzii instinctive
Despre ceea ce-i valul dus la mal.

Şi-aşa, răspunsul, mult prea aşteptat
Într-o chemare grabnic se transformă,
Lăsându-ţi ţie încadrarea-n formă,
Îndeajuns fiindu-i tu şi-un simplu pat.

Ideile ce crezi că au motiv
Să fie, instinctiv, în faţă puse,
Vor defini accente readuse
În rostul lor concret, imperativ.

Şi vei avea răspunsuri... Întrebări
N-ai să mai ai prin nici o îndoială,
Fiindu-ne un motiv de repetări
Al clipelor lipsite de sfială.

Așteptări cutumiare

Dezastru e prin lume... şi prin ţară,
Iar oamenii nu ştiu exact ce vor,
Aşteaptă un Mesia să apară,
Un Mesia gândind în locul lor.

Şi peste tot se moare... şi se moare
Otrăvuri şi iluzii tot plătind
Celor ce vând idei înălţătoare,
Naivilor ce-n jocul lor se prind.

Sub ape răzvrătite stau să cadă
Iluzii ce în case s-au ascuns,
Convinse ca în oameni să se-ncreadă
Mai mult decât firesc şi-ndeajuns.

Se ard de tot principii şi cutume,
Într-un prăpăd al bruştelor schimbări
Voite de nebuni ce vor să-ndrume
Dând ei mereu răspunsuri la-ntrebări.

Furtunile din ceruri se coboară
Să umple-al apei vad mult însetat,
Dar malul lui stricat trage pe sfoară
Pe cei ce, fără minte, l-au mutat.

Şi-n revărsarea lor, o lume mică,
Lipsită de credinţă şi idei,
Minciunii firu-n patru tot despică,
Găsind elucubraţiei temei.

Iar valul fierbinţelii se-ntăreşte,
Pe zi ce trece se transformă-n foc,
Răzbunător pe omul ce-şi doreşte,
În faţa lui nimic să n-aibă loc.

Alte-ntâmplări continuă să vină,
Dând peste cap un aşa zis-normal,
Dar noi, cu mintea noastră prea puţină,
Suntem seduşi de panicardul val...

Continuu, repetitiv

Noi doi avem trecut, şi-i cum îl ştim,
Şi zicem noi că nimeni nu ni-l ştie,
Dar timpul dat va fi corect să fie
Rost să avem, dorinţe să ne fim.

Ca şi atunci, altundeva, pe drum,
Lăsa-vom clipa să devină clipă,
Neaşteptând, cum tu spuneai, în pripă,
Să căutăm, speranţe vechi, în scrum.

Va fi un început repetitiv,
Fiindu-i, într-un fel nepregătită,
De-a deveni dorinţelor ispită
Şi definirii vieţii laitmotiv.

Vei şti, din nou, oricât îţi este clar,
Că-n carnea ta intrând, în profunzime,
Ceea ce sunt va fi să se imprime,
Ca să-ţi primeşti al dăruirii dar.

Va fi apoi al nopţii ceas târziu
Ce îţi va fi îndemn spre stăruinţă
De-aţi dovedi deplina biruinţă
Punând pe motivaţie pariu.

Nimic nu se va şti şi nici un semn
N-o să se dea la lumea curioasă
Ce-ţi caută, continuu, furioasă,
Motiv de-a te găsi cu rost nedemn.

Vom şti, ca altă dată, numai noi,
Cum ochii-ţi, ridicându-se spre stele,
De neguri, amintiri, vor şti să spele,
Şi de uitarea vieţii pe-amândoi.

Ca şi-n trecut, vom fi din nou tipar
Firescului ce vieţii-i dă putere,
Să-ţi fiu reper fixat în calendar,
Să-mi fii motiv de vise şi plăcere.

Haos de morișcă

Sunt vremurile noi prea schimbătoare,
Nimic nu se păstrează prin normal,
Deşi nimic nu este nou sub soare,
Naivii, tot mai mulţi, se cred pe val.

Cei ce sunt nărăviţi şi tot contestă
Valoarea celor ce mai şi gândesc,
Au doar idei ce cred că îi atestă
Făuritori de adevăr lumesc.

O nebunie, fără de măsură,
E adevărul fiecărei zi,
Justificată doar prin marea ură
A celor ce, corect, nu pot trăi.

Mereu stau aruncate, la vedere,
Idei ce par lipsite de cusur
Argumentate doar de o părere
Că altfel viaţa are rost obscur.

O tainică, hoatică, morişcă
Se tot învârte-n sens constant invers
Să ţină-n loc pe toţi cei ce se mişcă
Şi-n cerc închis să-şi aibă bunul mers.

Iar cercu-i tot mai strâns, şi se tot strânge,
Tinzând mereu către un punct, final,
Punctul în care viaţa se constrânge
La simplă vieţuire-n mod banal.

Şi totul este putred, în esenţă,
Orice mişcare duce-n derapaj,
Dar mult prea lăudată, cu demenţă,
Din lipsă de principii şi curaj.

Mereu se vrea continua schimbare,
Precum o vor schimbatele păreri
Sau după cum vor cei cu gura mare,
În regăsirea lor pe nicăieri.

Alergare-n disperare

Pe drumuri azi e mai puţină viaţă
Şi animale mor, şi oameni mor...
Moartea și-arată unica ei față,
Fără să-i fie teamă de decor...

E multă, tot mai multă alergare,
Şi tocmai ea e drum spre nicăieri,
Fiind mereu sub semn de întrebare,
Un punct al nesfârşitelor poveri.

Se-aleargă, încontinuu, nebuneşte,
Admonestaţi sunt cei ce stau pe loc,
La adevăr mai nimeni nu gândeşte,
Şi nici la altă cale, de mijloc.

Oprirea e motiv de enervare,
De forfotă şi zbucium nesfârşit,
Că nimeni, timp, de aşteptări nu are,
Şi nu se vrea de întâmplări oprit.

Orice ar fi altfel, e-o barieră
Ivită în moment inoportun,
Chiar clipa, cu durata-i efemeră
Prin însăşi ea porneşte un taifun.

Mimarea e mereu omniprezentă,
Cortină sau un simplu paravan
Al lipsei de urmare ori amprentă
Şi-al gândului dator primului plan.

Contează doar ideea de viteză,
Şi fuga nefirească de trecut,
Plecând de la fragila ipoteză
Că-i totul, dinainte cunoscut.

Omu-i deja un simplu sloi de gheaţă,
În schema cu decorul schimbător,
Şi nu vorbeşte nimeni despre viaţă
Suntem prea prinşi în graba tuturor.

Concludență seductivă

Ce-ar fi de spus?... Cuvintele-s puţine,
Nu pot cuprinde-ntregul necuprins
Al vieţii regasite prin ruine
Din vremea când credeam că sunt învins.

Printre căderi, privind spre mai departe,
Nu m-am lăsat de timpuri noi sedus,
Numindu-mă reperul ce desparte
Lumi ce sunt jos, de lumile de sus.

Nu pot să fac din lacrimi o poveste
Deşi întreaga lor poveste-o ştiu,
Dar pot să dau, cui vrea pricepe, veste
Că sunt prezent şi nu trăiesc pustiu.

Am lumea tot mai bine definită,
Chiar ea, în multe lumi, acum s-a rupt,
Simţindu-se mai bine împărţită,
Sedusă de-al căderii rost, abrupt.

N-am ce s-aleg, las viaţa să aleagă,
Fiindu-şi ea alegerii motiv,
Putând astfel mai bine să-nţeleagă
Principiul concludent imperativ.

Că bine e pe ea o las a spune,
Fac tot ce pot să nu schimb mai nimic,
Să văd chiar şi-n furtună zile bune,
Drumul firesc să nu îl mai complic.

Altceva ce să spun? Nu am cuvinte
Prin care să adaug fantezii
Ca să arăt ce multe-mi trec prin minte
Ca trăitor în nopţi mereu pustii...

Tot ce mai am de spus o spun prin fapte,
Când ele vin cu totu-ntâmplător,
O spun în plină zi ori plină noapte,
Oricum, spre cunoştiinţa tuturor.

Gând, și leac, și antidot

Noaptea trecută te-am avut în gând,
Și tot veneau idei să îmi impună
Să le ascult, lăsându-mă să-mi spună
Ce relevanțe stau acum la rând.

Ceru-mi părea cu totu-nseninat
Deși simțeam în jur că totuși plouă,
Dar prevestirea unei vieți, cu totul nouă,
Mi-era motiv cu totu-ntemeiat.

Nimic nu semăna cu ceva vechi,
Toate aveau un iz de noutate,
Și-am înțeles că-i timpul când de poate
Ieșirea din tocmelile străvechi.

Vedeam ușor concluzii cu motiv
Ivit din depărtări voit sihastre,
Să ne-amintim de viață și de moarte,
Ca-ntr-un concret extrem, imperativ.

Din umbra unor stele ce-au apus
Într-un trecut dintr-o trecută viață,
Văd simplul, minim, gol în nori de ceață,
Ce-i semn de-atunci, la minimum redus.

Și tu erai acolo, ca și-acum,
Sedusă de-o nebună rătăcire,
Vedeai o nuanțată nălucire,
Crezând-o drum când n-aveai nici un drum.

Ce n-am putut atunci, acum să pot
Ne este dată marea întâmplare,
Ca-n vreme de prea multă-nsingurare,
Să ne avem și leac și antidot.

Azi ești aici, cu tot ce e firesc,
Să-mi vii din întâmplarea viitoare,
Ca iar să-mi fii o lacrimă de soare,
Putânt, ca pe atunci, să te iubesc.

Noaptea ca motiv

De-aş fi cu tine în această noapte,
Fără să dorm aş crede că-s în vis,
Făptuitor al omeneştii fapte
Ce drum ne-ar fi, deschis, spre paradis.

Numai noi doi şi noaptea-ntunecată
Ar şti cum tu mi-ai fi şi eu ţi-aş fi,
Doi însetaţi de viaţa-adevărată
Ce pot iubi, putându-se iubi.

Mi-a fi dorinţă şi ţi-aş fi dorinţă,
Şi leac s-ar face gândul de-a fi dar,
Hotărâtoare formă de credinţă
Împotrivită trecerii-n zadar.

M-ai dojeni să caut înspre grabă
Spre pasul ce ar fi un început,
Ca nu cumva un gând aflat în treabă
Să fie plata timpului pierdut.

Şi n-aş găsi opririlor motive,
Cum nici oprit, să reîncep, n-aş fi,
Mânat de adevăruri instinctive,
Spre ceea ce ni-i dat a împlini.

Când vorbele-ţi, şoptite, fără vină,
Mi se vor da cu rost de vis real,
Drumul va fi întors către lumină
Şi viaţa pe făgaşul ei normal.

Un drum, alt drum, pornit spre nemurire
Din tine va începe, plămădit
De întâmplarea ce, părând pornire,
Va fi aşa cum ni-i, de mult, sortit.