Profunzimi efervescente

Pe zi ce trece mai frumoasă ești,
În zi de sărbătoare vreau a-ți spune,
Că n-ar fi drept să-ți spun alte povești,
Sau să numesc firescul o minune.

Poate-mi permit prea mult, poate greșesc,
Intrând fără de voie-n amănunte,
Lăsând întrevăzutul omenesc
Cu ceea ești tu să se confrunte.

Și-mi este clar, nu am nici un motiv
Pornirea-mi însă-mi este o chemare,
Ce pune un accent imperativ
Pe gândul pus sub semn de întrebare.

Oricum privesc îmi e ușor să văd
Ce ții ascuns sub zâmbet și sub haină,
Și, dincolo de toate, să-ntrevăd
Efervescența gândului de taină.

Nici nu mi-e teamă că îmi fac păcat
Simțindu-ți sânii plini de tresărire,
Ducându-mi gândul, grabnic avântat,
Spre viitor, spre clipe de-mplinire.

Ceea ce azi firesc e să nu știu
Va fi să știu, cu multe amănunte,
Din pragul serii ce sfârșind târziu
Cu viața va voi să ne confrunte.

Veni-va vremea... ți se dau chiar vești...
Povestea vei trăi-o-n întregime...
Pe zi ce trece mai frumoasă ești,
Cuvântul e lipsit de profunzime.

Contraexces

Crăciunul abia vine... A-nghețat
Uimit că lumea spune că-l așteaptă
Voindu-se a fi mai înțeleaptă,
De-ar ști ce va urma cu-adevărat.

Stă undeva, ascuns printre priviri
Ce, lângă umbre, se găsesc pierdute,
În așteptarea clipelor vândute
Atâtor multe alte rătăciri.

Se știe azi ajuns un fel de târg
În care viața-i pusă-n galantare
La preț de excedentă relevare
A nevoinței ce a dat în pârg.

Și nu mai e nimic din tot ce-a fost,
Pentru o lume ce mereu se teme,
Punând accent continuu pe probleme
Ce sunt legate de al vieții rost.

Zăpezile-au rămas prin amintiri,
Și mult rea rar se-ntâmplă să mai ningă,
Când Cerul abia poate să distingă
Ape curgând de cele-n rătăciri.

Focul în sobă e un lux major,
Idilic semn al clipei efemere,
Prin care unii spun că au putere,
Să treacă de ieșirea din decor.

De-al iernii ger poveștile vorbesc
Dar greu mai pot să fie înțelese
În vremea-n care marile excese
De adevărul vieții se lipsesc.

Nici un motiv nu-i prea convingător
Zorii să fie semn că o să vină
O nouă zi cu drumu-i lumină,
Cu necesarul pas în viitor.

Cuvântul la hotar

Dacă-i nevoie drumul mi-l voi duce
În locu-n care drumurile duc,
Așa cum sunt, purtând fireasca-mi cruce
Fără să-ntreb pe unde s-o apuc.

Nu sunt stăpân, n-am minima putere
Ca să trăiesc ori, cumva, să amân
Clipa ce știe cum, printr-o durere,
Mi-e dat să plec ori, altfel, să rămân.

Nici nu-mi propun ceva, numit, de seamă,
O zi în minus sau o zi în plus,
De nici o cale nu îmi este teamă,
Nu-s eu, față de alții, mai presus.

Accept orice, chiar dacă am regrete
Că m-am pierdut, de multe ori, pe drum
Sau am băut, mințind că îmi e sete,
Pelin amar amestecat cu scrum.

Și-aș bea din nou dacă ar fi nevoie,
Fără să spun, fricos, că e prea mult,
Fără să cer la cei din juru-mi, voie,
La fel ca-n vremuri ce-au apus ocult.

Că ceva poate fi mai rău... Nu-mi pasă,
Cu doar o moarte vieții-i sunt dator,
Iar grija ei n-o am, nu mă apasă,
În grija ei mă las ca să și mor.

Trăiesc și am trăit coincidențe,
Dualitatea lor nu-i un concept
În care fapte fără elocvențe
Intră în rol extravagant, inept.

Asta e tot... N-am să mă pot opune,
Și nici nu vreau cumva să mă opun,
Concretul va fi dat să încunune
Ideile ce-n fapte mă transpun.

Foșnet de accent

De eşti singură, iubito,

cheamă-mă să vin la tine

Pe la miezul nopţii, poate,

când nimic nu te reține,

Să plutim spre orizonturi,

cu al gândurilor zbor,

Ca să facem din trecuturi

drum spre timpul viitor.

Adevărul lumii iarăși

pune un accent ciudat

Pe altă realitate,

ce nici nu s-a întâmplat,

Vin de-aceea-n vis la tine,

când tu nu ai cum să știi

Ca să-mi fii așa cum gându-ți

știe că ai să-mi tot fii.

Ploi de stele-mi dau o cale

ce ajunge-n prag la tine,

Şoapta mea-i tot zbuciumată

de un gând ce-ţi aparţine

Viscolul dacă se simte,

e un foşnet boreal,

Adevărul regăsește-l

ca să-ți fiu concret, real...

Mai aproape de-ntrebare,

gândul caută răspuns,

Adevărul poate doare

când de vis este pătruns,

Pe deasupra de consoane,

litera e un cuvânt,

Ca furtuna ce pornește

dintr-o aripă de vânt...

Eşti prea singură, iubito?

Nu ești... Noaptea sunt cu tine,

Pe la miezul nopţii-n taină

te privesc când somnu-ţi vine,

Cerul, iată, ne deschide

drum spre timpul viitor,

Dat ne e un drum de fapte...

Nu-i nimic întâmplător!

Lipsiți de calendare

Numai noi, noi doi, la ceas de seară,
Când va fi firescul întâmplat,
Vom privi spre iarna de afară,
Definind idei cu gând curat.

Dincolo de simpla judecată
Ne vom ști ai veții regăsiți,
Ne vom ști, la fel ca altădată,
De concretul faptei împliniți.

Miezul zilei, devenit poveste,
Ți-l vei ști mereu de ajutor
În a da simțirilor de veste
Că-s rămas în tine, trăitor.

Îți va fi, și-n vis, și-n amintire,
Clipa ce-ai numit-o-ntâiul pas,
Când, având motiv de dăruire,
Goală sub privire mi-ai rămas.

Și voind s-arăți că n-am răbdare,
M-ai lăsat să fiu de neoprit
În a trece praguri și hotare
Motivat de-al zilei asfințit.

Tu și eu, un tot și nu pereche
Peste pragul nopții vom păși,
Țiitori de legea foarte veche
Ce ne-a fost motiv de a trăi.

Iarna-nzăpezită în lumină
Ne va fi un neștiut altar
Unde vor veni să ne susțină
Cei din Cerul fără calendar.

Chiar și noi, lipsiți de calendare
Vom trăi sintagma de drum nou,
Dând contur ideii de-ntâmplare
Și a ei urmare, ca ecou.

Inerentele excese

Mi-e dor de tine și mi-e dor de mine,
Și-mi este dor, continuu, de noi doi,
De timpul ce uităm că ne-aparține,
Dedându-ne excesului de noi.

Delimitând a neamului poveste,
Fiindu-ne tipar, sau doar contur,
Tu-mi reproșezi, de fapt îmi dai de veste
Că-i vremea, pentru mine, să te fur.

Să fac ceva și într-un miez de noapte,
Când vor dormi ai vieților străjeri,
Să-ți dau idei de fantezii și fapte
Fixând reper uitata zi de ieri.

Și undeva, pierduți de tot de lume
Uitând de tot ce spunem c-am făcut,
Să ne golim de gânduri și cutume,
Ca doi copii ce nu își au trecut.

Fugind de lumea de trăiri săracă,
Să nu ne știm învinși rătăcitori,
Ci tocmai cei ce pot să se refacă,
În adevăr, mereu, învingători.

Lăsând luminii dreptul să privească
Ceea ce firesc și inerent,
Noi să ne știm sorgintea omenească,
Chiar regăsind extremul indecent.

Să mi te lași, simțirii, goală toată,
Fiindu-mi gândul mult prea jucăuș
Altfel mereu, altfel, ca niciodată,
Având pe sânii-ți palmele-mi căuș.

Îmi este dor să te mai fur o dată,
Acestei lumi lipsită de simțiri
În plină zi, de soare luminată
Spre a-ți avea, iar, drum de împliniri.

De-a dreptul ca ocol

Puțini sunt azi cei ce mai știu de mine
Tot mai puțini ce spun că mă cunosc,
Și mulți sunt cei ce cred că îmi e bine,
Dar nu sunt drept, nu vreau să recunosc...

E drept, o spun și eu, chiar am o vină,
Lăsându-i să devină vinovați
De mult prea multa lipsă de lumină
În care stau, de adevăr uitați.

De-atâția ani, de mult prea multă vreme
Zi după zi, prin soartă merg pe jos,
Uitând să văd că mâine-i cu probleme
Și nici o faptă nu e de prisos.

Prieten nu-s cu lauda deșartă,
Și nici măcar cu vorba spusă-n plus
De cei căutători de-o altă ceartă
Ca să se-arate ei privind de sus.

Drumul mi-l merg oriunde el mă duce,
Chiar dacă orizontu-i necuprins
E totdeauna prag şi o răscruce
Deasupra unui rug mereu aprins.

Făcând ocoluri aș tot da de veste
Și n-aș mai da motive de-ntrebări
Celor ce fac din viața mea poveste,
Văzându-mă mergând pe trei cărări.

Găsindu-și ei trăirea pe oriunde,
Îmi pun în seamă fapte fel de fel,
Sperând că pot de ei a se ascunde
Când mă citează ca și rău model.

Azi însă fac schimbări imperative,
Dezamăgesc și chiar mă dau de gol,
Nu-s fabricant de gânduri și motive,
Ca să îmi țin și viața sub control.

Trăiesc cu bucurie orice clipă,
Și-o las să-și aibă rostul ei deplin,
Îmi interzic ideea de risipă
Încrezător în soartă și destin.

Aprindere prin tresărire

În taină te privesc... Nu spun nimic,
Aștept să vină clipa-ntâmplătoare
Când ai să-mi fii, în miez de noapte, floare,
Nemaiputând de vis să mă dezic.

Fiind căzut al depărtării zid,
Avându-te motiv de răscolire,
Va fi să să-mi dai motiv de regăsire,
Petalele, cu grijă să-ți deschid.

Te voi avea de mare ajutor
În a te ști pătrunsă-n profunzime
De tot ce-s eu din timpuri cu vechime
Ca și acum, un om, un trăitor.

Lumina-ți de pe chip va fi s-o văd
Înflăcărată, de trăiri aprinsă,
Pierzându-ți gândul de-a te da învinsă,
Pierzându-mi orice gând înspre prăpăd.

Îmi spune ceva... Nu știu ce... Nici cum...
Despre firescul unui miez de noapte
Ca un început, al unui drum, prin fapte,
Ce ne vor fi sfârșit al altui drum.

Nu sunt mirat, am lipsă-n întrebări
Când pântecu-ți, cu dor de împlinire,
Dă copselor motiv de tresărire
Fiindu-mi semn al tainicei chemări.

Și mă repet, n-am cum să mai ascund,
Vorbindu-ți de idei fără tăgadă,
Că ne vor fi chiar faptele dovadă,
Despre dorința ta de-a fi profund.

Taina devinte clarul legământ
Ce va ajuge-a fi, în clar, idee
Când prin menirea-ți sfântă de femeie
Uita-voi să mai fiu o frunză-n vânt.

Chilipir speculativ

Domnitorii țării-au înghețat,
Duși de cei de astăzi în uitare,
Ocupați cu-a vieții disperare
Ce îi vrea uitând ce-au învațat.

Nu mai au nici în poveste loc,
Nici chiar în istorii prescurtate,
Că prin dorul lor de libertate
Pot porni idei de jar și foc.

Au fost scoși din cărți, fără motiv,
Și ascunși cu grijă-n calendare
Căci ideea străjii la hotare
Azi e un defect speculativ.

Nu mai au nimic, acum, de spus,
Li s-a dat doar dreptul la tăcere,
Hotărât-au cei de la putere,
Cei ce cred că vieții-s mai presus.

Unii-și au renumele schimbat
Din idei ținând de interese,
Puși în turma marilor excese
Ce ne scot azi țara la mezat.

Fantezii cu iz de aventuri
Sunt și astăzi puse la vedere
De cei roși de-a patimii putere,
Spre mărirea celor mulți obscuri.

Se rescriu istorii, se prescriu
Fapte ce-au rămas nepedepsite,
Prin idei de-a dreptul măsluite
De un biet savant chilipirgiu.

Domnitorii țării zac uitați
Puși, de niște inși cu minți optuze,
Drept modele de idei confuze,
Aventurieri controversați.

Părere de iarnă

Te uită cum pare că ninge,

prin cerul ce-i gri, tot mai gri,

Când ziua lumina își stinge

să poată, cu totul, muri.

Privește să vezi mai departe

de rostul acestui moment

Ce joacă a umbrelor carte

punând pe iluzii accent.

Și vezi ce-i acum prea aproape

de cumva nu fuge de noi,

Voind de urgie să scape

gândind că e vremea de-apoi.

Ascultă, cât încă mai plouă

cum timpul se vrea alergând,

Când unii văd viața că-i nouă

și uită de omul de rând.

Privește, privește, în zare,

spre ceea ce-ți pare finit,

Să vezi dacă marele-i mare

sau doar un concept negândit.

Dă ploii motiv să-ți arate

cum poate urgia opri

Sau dacă, prin bețe în roate

se poate mereu izbândi.

Adunăți ideile prinse

în jocuri lipsite de sens,

Când focuri se vor reaprinse

tentate de simplul condens.

Nu-mi spune nimic... Fii cuminte,

așteaptă să vezi cum va fi

Când ploaia, uitând de cuvinte,

pe geam, înspre noi va privi.

Vestire din viitor

Ție îți scriu, concret, nu ca-n poveste,
E timpul scurt, nu pot să mai aștept,
Din viitor mă-ntorc și-ți dau de veste
Al vieții tale drum ce-i azi concept.

Chiar dacă n-ai, în plan, nici o idee,
De cum să treci de-al piedicilor prag,
Eu, iată-ți spun, că rostu-ți de femeie
Te va fura acestui lung zig-zag.

Până acum, de când te știi pe lume,
Puține totuși s-a-ntâmplat să vezi,
Te-ai înrolat armatei de cutume
Nemaiputânt în tine să te-ncrezi.

Prevăzător, prin simplă întâmplare,
Drumul menit ți-a dat motiv în dar,
Spre orizontul larg și lumea mare
Contrar fireștii treceri în zadar.

Pașii-napoi și pașii înainte
Au fost ușori când s-au trezit făcuți,
Căutători de searbede cuvinte
Pe-atunci când îi credeai necunoscuți.

Acum e timpul altfel, altă vreme,
Fixat de al destinului reper,
Când îți găsești motive de-a te teme,
Gândind crepuscular și efemer.

Ai de primit, la fel ca altădată
Consemnul de-ntâlnire-n viitor,
Scăpând acum de orice altă plată,
Avându-mă reper nepieritor.

Chiar dacă-ți spui acum că-i o cedare,
Va fi urmarea și-ai să vezi altfel,
Numind-o necesara întâmplare
Motiv având al vieții, veșnic, țel.

Hibrid de toamnă

Vino iubito, înspre seară
Într-un noiembrie hibrid,
Oricât de frig ar fi afară,
Ori dacă vânturi sorți decid.

Ia-mi inima-mi deja-nghețată,
Strivită de al vieții val
Și dă-i motiv ca altădată
Să-și intre-n rolul ei vital.

Nu vezi?... Te-ai rătăcit de mine
Și nu mai știi ce doruri duc,
Nici că uitarea de la sine
E, pentru mine, fapt caduc.

Mă simt ucis de-nsingurare,
În lemnul frunzelor mă strâng,
Cu gând la lumea mult prea mare
Și ploi ce iar mă fac să plâng.

Nu te ascunde în vedenii
Ce au oricum un gust prea fad,
Trecuți sunt anii, chiar decenii,
De când ți-s mal și îmi ești vad.

Vino, din nou, ca la-nceputuri
Cu amintiri din viitor,
Plătindu-ne, în pat, tributuri
Știind, prea clar, de rostul lor.

Iubito, azi e frig şi plouă...
Norii mă-nvață cum să plâng
Rupându-mi gândul pe din două
Când eu abia de mi-l mai strâng.

Lasă-ți plecării drumurile toate,
Să poți să-mi fii tu mie drum,
Atunci când viața-n cale-mi scoate
Vremuri ploioase ca și-acum.

Sincer, fără argumente

Ți-am spus de mult că ești frumoasă,
Ți-am spus de mult să vii cu mine,
Să ne avem în munți o casă,
Să știm că viața ne-aparține.

Nu m-am ferit de amănunte,
Nu m-am ascuns printre idei,
Chiar dacă faptele, mărunte,
Numite-ar fi fără temei.

Ți-am tot vestit, prin ploi de stele
Că-ți este vremea de schimbare,
Văzând, prin visurile mele,
Dorința ta, firească, mare.

Nu am fixat nicicum repere,
Nu am păstrat ceva secret,
Chiar și o minimă părere
Ți-am spus-o fără de regret.

Ți-am zis și care mi-i dorința,
Că e lipsită de motive,
Dar în final tot dă sentința
Pornirilor imperative.

Cu tot ce se vestește-n lume,
N-am nici un fel de potriviri
Cu împărțirea dupa nume
Ori visul marii cuceriri...

Ți-am spus că nu am argumente
Nici omenească motivare,
Dar semnele sunt evidente,
Lipsește semnul de-ntrebare.

N-am cum să mint, tot mai frumoasă
Te face viața zi de zi,
Și mi te-arată voluptoasă,
Motiv firesc de-a te dori.

Bivalente amănunte

Mi-e dor de tine... Îndrăznesc să spun,
Și-ți spun că îmi lipsești, parcă, de-o viață...
Chiar dacă mulți mi-ar spune că-s nebun,
M-aș avânta, de dor, prin copci de gheață.

Și am un sentiment... mă simt dator,
O datorie mare, foarte veche,
Ce nu mi-ar da răgaz, de-ar fi să mor,
De n-am avut trăirile pereche.

Nu aș putea, chiar de-aș voi, să plec,
Știindu-te că îmi rămâi datoare
Chiar cu un mare semn de întrebare,
Puse pe rostul clipelor ce trec.

Și-așa nu pot, n-am cum să înțeleg
De ce-aș lăsa idei în părăsire
Cât tu m-aștepți cu gând de dăruire
Iar eu nu pot motivul să-l mai neg.

Dintr-un trecut ce-a fost demult, uitat,
Acum te știu cu lux de amănunte,
Știu casa-n care, undeva la munte,
Cuvântu-mpreunării ți l-ai dat.

Știu cum arăți, știu cum te voi găsi,
Fiindu-mi, iar, minune-truchipată,
Când, fără de-așteptare, dezbrăcată
Dorință îmi vei fi și îți voi fi.

Când faptele cu rost și rol firesc,
Mă vor păstra în tine ca amprentă
Vei ști că existența-i bivalentă,
Cu unic sens ca adevăr lumesc.

Și multe vei mai ști, n-am cum să spun
Ce orizont va fi să se deschidă,
Fiindu-ți și momentul oportun
Speranțelor să redevii egidă.