Deghizante metereze

Îmi pierd ideea, nu mai sunt concret,
Ba chiar decad într-o gândire sumbră
De parcă însumi eu aș fi regret
Și-aș accepta să nu mai am nici umbră.

Mă-mpinge gândul unde nici nu știu
De sunt cu-adevărat pe metereze
Sau, pe ascuns, într-un curând târziu
Prin catacombe drum o să-mi creeze.

Cum nu mai cred că ziua este zi,
Nu pot să spun cum e un miez de noapte,
Chiar dacă prin apus aș defini
Distanța dintre adevăr și fapte.

Îmi reproșez că nu sunt consecvent,
Și nici grăbit la forme de schimbare,
Că orice fac rămân intransigent,
Punând mai tot sub semn de căutare.

Parcă nu pot să-nvăț să mă înclin
În fața unor vorbe ticluite,
În fața celor ce vânzând venin
Vor viețile degrabă irosite.

N-am nici repere de a-mi face drum
Printre atât de multele șicane
Ce fac din ceață umbra unui fum
Spre a ascunde marile capcane.

Mă simt ecou al celui ce-a ratat
Plecarea spre destinul ce-l așteaptă
Și nu l-a definit ca renegat
Când s-a ferit să urce altă treaptă.

Simt tot mai mult că pierd și rătăcesc
Printr-un noian absurd de amănunte,
Intrând în deghizatul joc drăcesc
Făcând mult caz de împliniri mărunte.

Fuga prin cerc

Îți spun din nou, iubito, ia aminte,
N-ai cum să fugi, n-ai unde să mai fugi,
Tot ce mai poți e să m-aștepți cuminte,
Să nu-ți dorești speranța să-ți înjugi.

Nu știi nici tu de ce te-ai vrea, pe fugă,
Să te ascunzi de ceea ce ai fost,
Cât recunoști că visul tot conjugă
La timp prezent pornirile cu rost.

Dar nu e vremea să mă-ntrebi pe mine,
Cum poți să-ți faci, fără crâcniri, curaj,
Să-mi spui că vrei nu îți este bine
Când nu mă simți motiv de-ați fi miraj.

Prefer să tac... Dar tocmai prin tăcere
Îți spun mai multe și te-nvăț, te-ndrum,
Cum poți trăi a clipelor plăcere
Și-a fi, mereu, reper pe-al vieții drum.

În tine eu exist ca amintire
Cea din trecut și cea din viitor,
Cu sens real de nouă definire
Ca adevăr mereu triumfător.

Și totul e firesc, nu-i conjuctură,
E piedestal al vieții ce-o trăim,
Ce, dincolo de norme și măsură,
Ne dă motiv dorință să ne fim.

Când se vor face multele puține
Dorindu-ne s-avem și timp mai mult,
Cerându-mi să mă simți profund în tine,
Mă vei voi însemn și dar ocult.

Și-ți va fi clar că nu aveai scăpare,
Fugind tot înspre mine-ai fi ajuns,
Trecând de mări și tări, trecând hotare
Spre a mi te da chiar pe ascuns.

Clarul real

N-ai nici o șansă, nu te poți opri,
Gândul deja în viitor îți zboară,
Spre clipa când șoptit mă vei grăbi
Să fii cea care-n vise mă coboară.

Întâiul pas îl simți deja acum,
Când mâna-mi va porni să contureze
Reperele consensului ce drum
Spre pântecu-ți va fi să ilustreze.

Și tot de pe acum îți este clar
Că-n grabă coapsa-ți toată dezgolită
Oprind absurda trecere-n zadar,
Prin arcuire îmi va fi ispită.

Ochii țintiți spre înălțimi, spre cer,
Ți-i vei avea gând goală vei fi toată,
Lăsându-mi-te fără de mister
Spre a te ști a clipelor răsplată.

Și pântecu-ți zvâcnind, îmi va da semn
Că nu-ți mai ai în gând altă idee,
Pecetluind cu-al șoaptelor îndemn
Menirea-ți de-a te ști, trăind, femeie.

Totul va fi real, prea clar, firesc,
Eternizat de-a rostului urmare
Prin adevărul cel mai omenesc,
Numit, de multe ori, o întâmplare.

De renunțat n-ai cum să mai renunți,
Nici nu mai poți să vrei o altă vreme
Că dintr-un timp al pașilor mărunți
Astăzi trăiești pe praguri de dileme.

N-ai nici o șansă, ți-este dat a ști
Să nu îmi fii, în aventuri, pereche,
Ca arătând ce mult mă poți dori
Să devenim, firesc, poveste veche.

Ieşire din cutume

De-acum nu pot să spun că-mi eşti ispită,
Ai devenit reperul unui drum
Ce bate paşii mersului acum
Spre clipa ce de mult ne e menită.

N-am eu motiv, nici tu nu ai motive
Să punem gratii sensului firesc
Ce nu ascunde visul omenesc
Sub vorbe şi principii evazive.

Ştiu poarta către Rai ce mă aşteaptă
Să intru la momentul potrivit
Cum ştii şi tu că totu-i prevestit
Doar noi n-am mers pe calea cea mai dreaptă.

Trăim acum o simplă aşteptare
A primei reuşite-mpreunări,
Când noi, nepăsătorii de urmări,
Vom pune preţ pe orice întâmplare.

Se va-ntâmpla să tot fugim de lume
Fără ca-n gând pe fugă să fim puşi
Şi să ajungem, prin destin, supuşi
Trăirilor excluse de cutume.

Mă vei dori şi-ai să-ndrăzneşti a-mi spune
Că timpul n-are rost dacă-i pierdut
Şi să-i tot dăm un sens de început
Prin orice gând al faptelor nebune.

Ne vom ascunde ziua în pădure
Ca regăsirii să îi facem drum,
Iar noaptea, ca-ntr-un fapt lumesc postum,
Trăirile mereu or să ne fure.

De-acum îmi eşti, de-a dreptul, o dorinţă,
Şi-ţi sunt un gând sedus de viitor,
Ce nu se lasă prins de-al vieţii zor,
Redat de vis cu cea mai mare ştiinţă.

Context de ritual

Acum ai pus, într-un context, ideea
Şi viitorul ei l-ai conturat,
Spre a te şti-n curând că eşti femeia
Ce m-a simţit, prin fapte, ca bărbat.

Nimic nu va putea să te oprească
Să fie totul cum ţi-ai tot dorit,
Şi pântecu-ţi deodată să renască,
Ştiindu-se, ca-n vise, răscolit.

Sânii lăsa-vei gurii mele pradă,
Zorindu-mă să fiu cât mai profund,
Lăsându-ţi ochii, ochii să mi-i vadă
Când prea puţin pătrunsu-ţi să-ţi pătrund.

De întâmplări uita-vei să ai frică,
Lăsându-mi mâna pe piciorul gol
Văzând ce văl de ceaţă se ridică
În clipa când dorinţa intră-n rol.

La ceas de dimineţi, în miez de noapte,
Te vei lipsi de-al lumii ritual,
De haine goi, mereu porniţi spre fapte
Vom defini concretu-n mod real.

Regăsita taină

Iată, iubito, am trecut de toamnă,
Ne vom lua iubirea înapoi,
Uitând de toţi ce-n ură te îndeamnă
Şi ne îndeamnă să uităm de noi...

Ne vom iubi când ploaia de afară
Va deveni un simplu fapt divers
Şi va voi cu totul să dispară
Când ne vom fi motiv de univers.

Va îngheţa lumina în fereastră
Ca nu cumva să credem în umbriri
Când faptele vor fi povestea noastră
Despre firescul unei mari iubiri.

În faţa vieţii ne vom lua revanşa
Chiar dacă timp prea mult ne-a fost furat,
Dându-ne, iar, de-a dreptul, avalanşa
De fapte spre un vis de neuitat.

Nu prea vom şti de-i zi ori de e noapte
Şi vom uita de-al lumii calendar,
Când sânii tăi, ca două mere coapte,
Mi te vor face, grabnic, dar din dar.

În arderea de dor şi de dorinţă
A pântecului tău, neobosit
Mă voi simţi şi, plin de stăruinţă,
Mă vei avea, al tău, necontenit.

Ne vom întoarce spre o altă vreme
În care ne aveam, pe rând, datori
De-a ne numi soluţii la probleme,
Şi, într-un fel, în doi, nemuritori.

Zăpada va fi semn că altă toamnă
Veni-va să întrebe de noi doi,
Şi-ai să-i răspunzi chiar tu, frumoasă doamnă,
Că ne-am luat iubirea înapoi.

Dor boem

Mă simt atât de singur câteodată
De parcă sunt o insulă-n pustiu,
De drumurile lumii mult uitată,
Rar amintită de un vis târziu.

Mă ninge amintirea şi troiene
În juru-mi fac un zid perfect, real,
Simţiri trecute, jinduri pământene,
Mă-nlănţuie ardent, atemporal.

Îmi vii în gând, la fel ca altă dată,
Trupul tău tainic ninge dor boem,
Un timp apus, o filă demodată,
În cartea vieţii actual poem.

Acum păşeşti printre priviri obtuze,
Şi prin furtuni ce ni se vor alint,
Văd că-ţi îngheaţă zâmbetul pe buze,
Neacceptând idei ce, jalnic, mint.

Cândva, demult zăpezi din altă iarnă,
Ne fermecau sub al iubirii cer,
Azi s-a pornit tristeţea să se-aştearnă
Învăluind speranţa în mister.

Trepte în urcare

Urc, zi de zi, o treaptă către cer,
Şi pun, din când în când, în calendare,
Însemnul unui elocvent reper
Ce va rămâne lumii-ntru mirare.

De tot mai sus, mereu cercetător,
Mă las sedus de marile probleme,
Ca să nu fiu şi eu un trecător
Strivit de controverse şi dileme.

Am amintiri din timpul ce-a trecut
Dar mi-amintesc şi ce va fi să fie,
Prezentul doar îmi e necunoscut,
Deşi el clar de mine multe ştie.

Poate şi mie prea îmi este greu
Vremii de-acum să îi găsesc motive
Când face din nimic un dumnezeu
Preocupat de rosturi prezumtive.

Şi, poate, în idei, absurd, greşesc,
Furat de treceri grabnice-n extreme,
Preocupat de sensul prea lumesc
Al unor legi ce nasc mereu probleme.

Dar certitudini caut şi tot am
Că printre şerpuiri trag linii drepte,
Fără să uit ce sunt şi ce eram,
Fără să uit urcarea altor trepte.

Cu fiecare zi ştiu să tot urc,
Şi sunt aproape, mai mereu, de stele,
Între miraje nu mă mai încurc,
De multă vreme am uitat de ele.

N-am îndoieli, nici teamă nu mai am
De clipa când condiţia umană
Va regăsi, pe cel care eram,
Persoană tuturor contemporană.

Dorinţă de toamnă

Vreau să te gust iubito-n miez de toamnă,
Când frunzele dau umbre arămii,
Şi prin căderea lor, cu zor, ne-ndeamnă
Să fim însemn al nopţilor târzii.

Să fie totu-n tihnă, pe-ndelete,
Sânii-ţi să-mi fie interzisul fruct
Ce poartă chiar a Raiului pecete
Şi să te fur cu drept de uzufruct.

Iar pântecu-ţi în zbateri de ispită
Uita-va orice gând răzleţ, păgân
Când te vei vrea de-a pururi dăruită
Şi-n tine, tot de-a pururi, să rămân.

Cu jind aprins în trupuri dezgolite,
Pe pat de rouă pur şi diafan,
Ne-om răsfăţa cu gânduri iscusite,
Trăind dorinţa sensului spontan.

Chiar sub lumina razelor de soare,
Împreunaţi ca rug pârjolitor,
Ne vom trăi, cu sete şi savoare,
Iertarea de-aşteptări sub fald de dor.

Spre mai târziu gândind fără de teamă,
Ne vom gusta simţind că suntem noi
Uitând de tot şi neluând în seamă
Pe cei ce vor vorbi urât de noi.

Aşa va trece toamnă după toamnă,
Cu amintiri şi cu trăiri de vis,
Gustându-te mereu, frumoasă doamnă,
Mereu intrând prin tine-n Paradis.

Tipar fără tipare

Tipare pentru mine nu există,
Îmi sunt tipar rigid, extrem de dur,
Şi-n el direcţii clare coexistă,
Tendinţa lor dau un închis contur.

Chiar dacă unii spun că nu se poate
Să merg pe drumul ce mi-l văd întreg,
Găsesc o cale să îl pot străbate,
Şi nodul gordian să îl dezleg.

Oricât ar fi să dau de-mpotrivire,
Ori de ideea de refuz nebun,
Nu mă îndeamnă gând înspre oprire,
Uitând că pot şi eu să mă opun.

Aşa mi-e dat, să merg tot înainte,
Să nu m-abat şi nici să mă înclin,
Să fac ce-mi vine, pe moment, în minte
Râzând de al ispitelor suspin.

Şi am uitat de tot să-i iau în seamă
Pe cei ce plânsul repede-şi găsesc
Chiar ajungând, sub masca lui, să geamă
De nu aud cuvântul ce-şi doresc.

Nu-i lacrima în stare să-mi răpească
Accentul ce pe căutări îl pun
Când sacra libertate omenească
Văzută-i ca un drept inoportun.

Şi chiar când unii cred că umilirea
M-ar face să mă-nchin şi să cedez,
Eu drumu-mi merg, ştiind că am menirea
De a-mplini ceea ce am drept crez.

Nu-ncap, nicicum, în clasice tipare,
Nici logica nu pot s-o deformez
Să fiu un ins, un simplu oarecare
Şi dreptul la credinţă să-mi cedez...

Orizont de profunzime

Voi pune iar o haina-n plus pe mine
Şi voi pleca prin umbre de îngheţ,
Să construiesc palate din ruine
Tratând al iernii ger cu mult dispreţ.

Şi voi privi lumini cu grabă stinse
De cei ce dau luminii rol de fard,
În drumul către zări înalte, ninse,
Pe care crucea vieţii e stindard.

Voi face drum privirii înspre stele
Să nu m-abat, să nu mă rătăcesc,
Să mă-ncălzesc cu visurile mele
De-ar fi să trec prin crivăţul câinesc.

În nopţi cu ger va fi să mă-ncălzească
Cenuşa unui foc de prin trecut
Ce vrea, prin revenire, să tot crească,
Arzând mocnit, puternic, sau tăcut.

Cerul senin, fixat de ger şi stele
Se va voi a-mi fi reper de drum
Spre orizontul ce, printre zăbrele,
S-ar vede învelit în nori de fum.

Însă de sus, de dincolo de ceaţa,
Va fi să pot privi în viitor,
Nemairiscând ca străluciri de gheaţă
Să mă atragă în mirajul lor.

Şi am să văd trecutu-n limpezire
Chiar de-i ascuns de taine şi uitări,
Numindu-l un crâmpei de amintire
Sortit prin nuanţate-ndepărtări.

De-acolo, din fireasca înălţime
A celor ce au mers mereu pe jos,
Mereu voi merge înspre profunzime
Şi-am să cobor doar ca să mor frumos.

Portret din vedere

Julianei Chetrone

Te văd pictând... Îmi eşti un lait motiv
De-a nu mai cere vieţii socoteală,
Lăsându-i dreptul ei imperativ
De-a te privi, maiestuasă, goală.

Îmi zic tăcut, că n-am cum să-mi explic,
Că sunt sedus de propria dorinţă,
Că dându-ţi explicaţii mă complic
Şi n-o să dai ideii-ngăduinţă.

Chiar dacă-ţi scriu, tot nu mă dumiresc
De ce găsesc cuvinte curajoase
Spunându-ţi, nonşalant, tot ce gândesc,
Când spusele-mi pot fi periculoase...

Te văd pictând... dar nu e tot ce văd,
Privirea nu mi-e dat să se oprească,
Şi văd mai mult, sau poate doar revăd
Firescul dintr-o viaţă omenească.

Mi te arăţi, concret, aşa cum eşti,
Văd pântecu-ţi ce, printr-o tresărire
Îţi dă speranţe şi îţi dă şi veşti
Despre al faptei rost întru simţire.

E totul plin de sens imperativ,
Iar tu îi eşti concreta elocvenţă
Ce fiecărei clipe dă motiv
Spre a se şti cu ea în concurenţă.

N-am cum să nu-ţi vorbesc de sânii goi
Ce-ţi vei dori să-mi fie relevanţă
În cea dintâi pornire când, noi doi,
Vom fi uniţi de faptă şi speranţă.

Te văd pictând... Dar văd cu mult mai mult,
Decât pot ochii tuturor să vadă,
Ceea ce-n tine e, firesc, ocult,
Dor de trăiri lipsite de tăgadă.

În floare de soare

Până spre seară neavând răbdare,
Pe tine te-aş fura în plină zi,
Te-aş duce într-un câmp cu flori de soare,
Privirii, ca ispită, să-mi poţi fi.

Sub umbra, ce va fi să se rotească
De cum pornirii te vei face rost,
Când dezbrăcându-ţi haina ta lumească
Sânii-ţi să-i simt al faptei avanpost.

Să-mi laşi privirii coapsa dezvelită
Făcându-se dorinţelor reper,
Când mâna-mi dovedindu-se grăbită
Va desluşi al pragului mister.

Şi fără să mă tem de-a fi-n derivă,
Să simt că-n tine-s bine ancorat,
Când valul vieţii, fiindu-mi împotrivă,
Mă va voi de lume-ndepărtat.

Să-mi fii imbold ce-n profunzimi mă-ndeamnă
Când impulsivă am să simt că vii
Ca să mi-aduc aminte ce înseamnă
Firescul evidenţelor târzii.

În pântecu-ți cu forme rotunjite
Precum cupola unui sfânt altar,
Să mă păstrezi, uitând alte ispite
Ce te vor vrea spre trecere-n zadar.

Abia târziu, când se va face seară
Să ne întoarcem lumii fără rost,
Ce ne-ar primi cu vorbe de ocară,
De-ar şti ce tu mi-ai fost şi eu ţi-am fost.

Şi-atunci abia voi şti să am răbdare
Ca să te fur sfârşitului de zi
Ca-n amintirea florilor de soare
În tine să mă pot reînzidi.

Deductivele motive

Într-o noapte, oarecare,
Timpul fără de hotare,
Ne-a pus semn în calendare...
Şi tot el ne-a dat motive,
Cu trăiri explicative,
Şi consensuri deductive.

Mi te-ai vrut ca dar lăsată,
Şi extremă inspirată
De speranţă afirmată.
Definind a vieţii clipă,
Mi te-ai dat fără risipă,
Ca să cred că-i totu-n pripă.

M-ai voit a fi în tine,
Iar cuvintele, puţine,
Defineau crezuri divine.
Umbrele ca să dispară,
Teama de urmare, clară,
Ai lăsat-o-n frig, afară.

Şi-a fost clara evidenţă
Pusă-n rang de imprudenţă
Că erai miez de esenţă.
Într-o formă-ntâmplătoare,
Ai dat nopţii o valoare
Pentru vremea viitoare.

Şi-am trecut, făptaşi, o vreme
Când o ploaie de probleme
Ne-nvăţau a nu ne teme.
Îmi veneai ziua, în grabă,
Să-mi fii dar, să fii podoabă
Clipei ce speranţe-njgheabă.

Într-o lume ce-i tot mică,
Ochii, hai, te rog, ridică,
N-ai de ce să-ţi fie frică.
Azi avem motive clare
Să n-avem deloc hotare,
Să-mi fii lacrimă de soare.