Va fi...

Va fi o toamnă-a unui an firesc,
În care toate-au fost la întâmplare
Şi-am învăţat că totu-i omenesc,
Dorind mereu o lacrimă de soare.

Va fi o zi cu cerul înflorit,
Va fi o zi cu falduri de lumină,
În care vom uita ce am trăit
Şi toate ce vor fi vor vrea să vină.

Istorii vor începe-a se rosti,
În ziua împletirii de destine,
Şi-o sâmbătă-ntr-un tot ne va uni,
Să trecem peste rău şi peste bine.

Şi ierni de alburi şi de rod bogat
Se vor păstra în mugurii de floare,
Iar vara va avea de-ncununat
Menirea sfântă-a lacrimei de soare.

Firesc e iar...

Când pasul nopţii trece către zi,
Hotarul şoaptei este omenesc,
Îmi este iarăşi dor de a iubi,
Şi lumii dau de ştire că iubesc.

Tristeţea, în mod tainic, e un gând
Pe care îl trăim în mod firesc.
La târgul vechiturilor o vând,
Azi nu mai ştiu decât că te iubesc.

Dezastrul lumii are gust meschin,
În viaţa-n care totu-i nebunesc,
De toate uit când ţie mă închin,
Şi-mi e destul că pot să te iubesc.

Iluzia e dusă spre real.
În mod ciudat şi asta e firesc,
Dar încă îmi e dor de ideal,
Şi ideal îmi eşti şi te iubesc.

Mereu realul pare rău fatal,
Mereu firescul pare nefiresc,
Dar dacă valul se opreşte-n mal,
Fără tăgadă ştiu că te iubesc.

Focul sacru

Mă opresc mereu în faptul serii
Şi-amintiri, deodată-mi dau năvală,
Când ucid un pas al primăverii,
Nimeni nu îmi cere socoteală.
Caut veşnic un miracol sfânt,
Vreau să înţeleg ce mă îndeamnă
Să adun cuvânt lângă cuvânt,
Ca să uit că vine-a vieţii toamnă.

Norii negri vor din cer să cadă,
Amintiri îmi dau, mereu, bineţe,
Paşii mei sunt urme prin zăpadă
Şi înving un gând din tinereţe.
Eu, nebun, rămân doar eu, mereu,
Un copil cu inima senină...
Pot iubi şi eu, un derbedeu,
Ca o lacrimă de suflet plină.

Am uitat ce-nseamnă nebunia,
Gândul meu e fapt şi răbufnire,
Îmi dă iar târcoale sărăcia,
Dar mă-nalţ plângând cu-a ta iubire.
Până-acum trăiam doar în desfrâu,
Viaţa mea murea fără tăgadă,
Căutam izvoarelor pârâu
Şi striveam troiene de zăpadă.

Mă adun din şanţ, de prin noroaie,
Mă înec în lacrimi şi suspine,
Azi adun a ploilor şiroaie
Să rezist pe drumul pân’ la tine.
M-am robit mereu atâţia ani,
Mi-am purtat viaţă plin de teamă,
Am dormit sub pâlcuri de castani
Dar acum eşti visul cel de seamă.

Focul sacru arde iar în vânturi,
Azi dau foc la fapte şi regrete,
Şi mai scot din ultimele gânduri
Pasul răzvrătirilor secrete.
Glasul tău în iarnă mă trezeşte
Şi plutesc tăcut şi revanşard,
Te cuprind în braţe nebuneşte
Şi în focul Demonilor ard.

Am vândut...

Am vândut singurătatea
Unui haos anonim,
Astăzi vreau eternitatea
Doar la doi s-o împărţim.

Am uitat că am în spate
Doar o viaţă dusă-n gând
Şi-am pornit spre libertate
Ca o flacăra arzând.

Îţi veghez clipa visării
Ca o lacrimă, supus
Şi dau viaţa mea uitării,
Când iţi spun ce-aveam de spus.

Totuşi uneori mă doare
Că fac pasul mult prea mic,
Îmi eşti lacrima de soare
Şi mai mult nu vreau nimic.

Pas de regăsire

Fiindu-mi şoapta clipă de ispită,
lăcrimez în vorba risipită,
obidit de semne de-ntrebare,
aştept visul razelor de soare.

Robotind prin simpla amintire
enervez o clipă de trăire.
Dor de ducă, dor de împlinire
eşti de-acum găsita mea iubire.

Făurind istoria de-o clipă,
obosesc pe-a gândului aripă,
călator pe gând de începuturi,
fiindu-mi frig, mă ard printre rebuturi.

Luminez şoptirea mea-n neştire
ocrotind o şoaptă de rostire,
amintindu-mi rostul de-mplinire
retrăiesc, găsindu-te, iubire.

Existând într-un calup de stele,
dăruiesc speranţă zilei mele,
evadez pe ziua mea trecută,
vultur să cobor pe-a ta redută.

Începând un pas de regăsire,
sunt mereu în preajma ta. Dau ştire!

Întrebare

Frunză verde, verde de mirare
am sa plâng a gând de sărbătoare,
te găsesc în purpuri de lumină,
amintindu-mi clipa ce-o să vină.

Biruit de şoaptele ştrengare,
umblu peste paşi de întrupare,
niciodată n-o să fac risipă,
aplecând spre tine a mea clipă.

Ca un semn al lacrimii fugare,
intru-n gândul fără de hotare,
ne-ntrebat îmi umilesc trecutul,
existând ca vrutul şi nevrutul.

Exilând sentinţe călătoare,
stau şi pun un semn de întrebare.
te cuprind cu lacrima pribeagă,
întrebarea mea vrea să-nţeleagă.

Necesarul cuprins

Te-ascult din umbră şi în umbră stau
Şi mă trezesc gândind spre mai departe,
Nici nu mai ştiu de toate se-ntâmplau,
Sau lacrima e-a mea. Şi-mi ţine parte.

Clepsidra vieţii s-a întors deodată
Şi din trecut vin drumuri să le bat,
Aş vrea să se întâmple toate-odată,
Deşi, se pare, s-au şi întâmplat.

Privesc în urmă să-mi găsesc un rost,
Să înţeleg de ce un gând mă doare,
Mă bat furtuni şi n-am nici adăpost,
Vreau doar atât: o lacrimă de soare.

Te-ascut din umbră, caut mai departe
Şi caut maluri valului ce sunt,
Chiar dacă totuşi viaţa mea-i o carte,
Mai pot să am alt rost pe-acest pământ.

Am ars în focuri căutând puteri
Să sting un rug ce sufletu-mi ardea,
Strivesc un lanţ în prag de primăveri
Şi uit că a fost iarnă-n viaţa mea.

Pot iar să cred că totuşi nu se moare
Când ai destinul unui om învins,
Nu vreau decât o lacrimă de soare
Să pot să am la cartea mea cuprins.

Murmur

(unei prietene dragi, din dorinţa căreia această poezie a revenit la lumină)

Buzele mi s-au uscat în ploi,

Când ploua cu vise pe-amândoi...

Se adună-n parte ori se scad,

Vorbele ce-n nepăsare cad.

Prihănit de şoaptele încete,
Printre mugurii de flori târzii,
Am iertat, însângerat de sete,
Amintiri pustii, iubiri pustii.
Stelele s-au stins născând furtuna,
Focul pâlpâie de dor învins,
Privegheză dimineaţa luna,
Ca să-ndur pe toate, dinadins.

Nici nu a trecut mai mult de-o clipă
Şi-o instanţă-n loc s-a adunat
Ca făcând de adevăr risipă
Să mai cad odată-nstrăinat.
S-a sfârşit şi ploaia, şi furtuna,
Au rămas cuvinte fără sens,
Numărând secunda, câte una,
Am ajuns cu viaţa la consens.

În exilul frunzelor ce-or cade,
Fruntea, noaptea trist va-mbrăţişa
Şi-or rămâne zilele să prade
Adevărul despre viaţa mea.
Între patru ziduri neştiute
Voi veghea trecutul prin prezent
Şi voi spune vrute şi nevrute,
Ca să pun pe toate un accent.

Şi-or mai fi destui ce or să vadă,
Alte vorbe, alte răzbunări,
Şi va ninge iarăşi, prin zăpadă,
Urme-n ochii tristei nepăsări.
Dar va fi să fie o enigmă,
Toate or să treacă şi-or vorbi
Numai adevăr ori... paradigmă,
Când albastrul timp mă va sorbi.

Reluare unei idei din 30.09.85

Să fur o lacrimă...

Şi vine ziua să ne uite-n şoapte,
Să dea un sens ideii de-a trăi,
De-a regăsi puteri ca, peste noapte,
Să conjugăm doar verbul a iubi.

Întreaga noapte e un dor de ducă,
Cu gânduri ce ne ard în flăcări vii,
Şi-n zorii zilei parcă ne apucă
Dorinţa de-a fi flacări în făclii.

Şi ca în prag de albă sărbătoare,
Pe cer e un halou de curcubeu,
Din cer mai fur o lacrimă de soare
Şi mă topesc, sub raza ei, mereu...

Viitor în trecut

Am cerul în faţă,
Pe tine în gând,
Bat praguri de ceaţă,
Simt Luna plângând.

Văd drum înainte,
Fac paşi înapoi,
Mă-nec în cuvinte
Mi-e dor de noi doi.

Mai caut lumina
Deasupra de munţi,
Dă-mi mie azi vina,
Nu vreau să renunţi.

Şi simt că mă doare,
Când caut un vis,
Prin lacrimi de soare
Mă-nalţ din abis.

Potire de foc

Izvorul nopţii se retrage-n munte,
Cu pas de iarnă, crud şi nepătat,
O nouă zi ne este iarăşi punte,
Rebotezând al lumii vechi păcat.

Şi peste focuri ce se ard în stele,
La noi se văd doar stelele ce cad,
Să le-adunăm, rătăcitori ca ele
Şi să clădim firavul vieţii vad.

Să trecem peste zilele de vară,
Să ne privim în focuri ce troznesc,
Şi să rescriem noi, a câta oară,
Povestea celor doi ce se iubesc.

Redivivus

Iubindu-te, nopţii spun teamă,
Te-admir clandestin şi captiv
Şi gânduri uitate mă cheamă.
Şi iar sunt copilul naiv.

Pe orice tristeţe fugară
Mi-eşti soarta, izbânda şi rostul,
O flacără-mi este ocară
Iar alta îmi e adăpostul.

Târziu, anonimul din mine,
În spirit de somn şi de vis,
Aprinde un foc pe ruine
Cu ţel înţeles şi precis.

Pe frunte am riduri de noapte,
În ochi mai port lacrimi şi soare,
Rostirea o ştiu doar în şoapte
Şi numai trecutul mă doare.

Sub bolta de stele stinghere,
Simt paşii ce umbră nu au,
Izbânda e-o simplă tăcere
Şi toate ca ieri se-ntâmplau.

Fiindu-mi blestemul poruncă,
Pe cer între stele te pun,
Trecutul în valuri m-aruncă,
Şi gândul aleargă nebun.

Dar vreau să înduplec exilul
Să ard ca o stea căzătoare...
Iubindu-te-s iarăşi copilul
Ce plânge cu lacrimi de soare.

Porţile gândului

Ridică-ţi ochii către zori de zi
Şi caută luminii să-i dai nume,
Să poţi să ai un gând a se-mplini,
Să mai deschizi o poartă către lume.

Iar dacă drumul trece unduit
Aproape de al apelor izvoare,
Poţi da un semn de gând nestăvilit
Să simţi că lacrima se arde-n soare.

Să simţi, să crezi şi să trăieşti prin tot
Şi să veghezi necontenit lumina,
Când toţi aşteaptă-n noapte un complot,
Să poată să-şi găsească ei odihna.

Cântec pentru o nălucă

Renaşte iar un vis al sorţii

Şi gândul pleacă în pustii,

Doar dragostea e stâlpul porţii

Şi iar suntem, iubind, copii.

Dintr-o întâmplare-n gândul meu,
Te-ai strivit de pasul trist, hoinar
Şi privind spre depărtări mereu
Mă înveţi să-mi fiu din nou hotar.

Ca o frunză lucitoare-n vânt,
Vii în viaţa mea de neguri mari
Şi cu pas de seară şi cuvânt,
Pleci şi vii, dispari şi iar apari.

Dintr-o răzvrătire-n şoapta mea,
Te-ai rănit de-un pas mereu fugar
Şi privind şoptirea ca o stea
Mă mai faci să-mi fiu din nou hotar.

Ca o frunză-n apă strălucind,
Vii spre gândul meu de vis strivit
Şi cu pas de seară rătăcind,
Pleci şi vii cu pasul rătăcit.

Dintr-o rătăcire fără gând,
Te-ai cuprins cu-o rugă în zadar
Şi privind privirea-mi tremurând,
Îmi şopteşti să-mi fiu din nou hotar.

Ca o floare ce-nfloreşte-n pas,
Vii spre gândul meu de amintiri
Să rămâi în şoapta fără glas
Zborul către cer şi împliniri.