De prea-nadins...

Mă cred unii prea bătrân
De-a mai vrea să cred că pot
Să mai fiu pe gând stăpân
Şi c-aş fi şi eu robot.
Ori, că nu mai am puteri
Să ridic ochii spre cer
Şi, dorindu-mi doar plăceri,
A iubi, nici să mai sper.

Sau, că fiind asemeni lor,
M-aş simţi prea jos căzut,
Că mă tem de viitor,
Ca de-al lumii început.
Eu încerc să înţeleg
Că-s privit şi peste umăr,
Dar eu anii nu mi-i neg,
Chiar în faţa lor îi număr!

Şi eu nu-s după tipar,
Nu simt că sunt doborât,
Zilele din calendar
Trec normal şi... doar atât!
Nu-mi doresc să fiu un altul,
Nici să sting un rug aprins,
Însă nu accept asaltul
Vorbei spuse dinadins!

Asta e... N-am timp de ceartă...
Râde ciob de oală spartă...

Întoarcere în drum

Am trecut din nou printr-o furtună,
Fulgerele m-au lovit din plin,
Semnul că va fi şi vreme bună
Pus-au iar amprenta pe destin.

Am văzut hotarul de aproape,
Am simţit că hăuri mă atrag,
M-au cuprins învolburări de ape
Şi credeam că iarăşi trec de prag.

Parcă simt că umbre-nsângerate
Mă tot vor strivit, fără un drum,
Însă totuşi sper să mi se-arate
Zile fără foc şi fără fum.

Chiar mă-ncred că pot privi spre soare,
Ştiu că norii nu se mai grăbesc,
Ştiu că mâine-i ziua următoare
Când zdrobi-voi răul pământesc.

Preţ major

Moartea mea-i atât de preţioasă
Şi-i plătită de atâţia ani,
Dar se vede că deloc nu-i pasă,
Eu îi sunt prieten, voi duşmani.

Preţ enorm plătiţi pe viaţa mea,
Încercaţi să mă loviţi din plin,
Nu vi-i teamă că s-ar întâmpla
Să muriţi chiar voi câte puţin?

Voi loviţi crezând c-aveţi putere,
Simt ce vreţi, dar nu vă mai parez,
Ştiu acum să trec peste durere,
De prostia voastră mă distrez.

Mi-aţi furat ce-aveam mai drag pe lume,
Şi loviţi crezând că mă loviţi,
Astăzi însă, jur pe al meu nume
C-o s-aveţi doar ceea ce-mi doriţi.

Mi-aţi dorit să-ndur singurătatea,
Mi-aţi dorit să n-am unde munci,
Chiar aţi vrut să-mi pierd şi libertatea,
Vă e teamă c-aş putea vorbi.

M-am privit murind, nu doar o dată,
S-a mai vrut să par că-s otrăvit,
Omorâţi cu mâna nepătată,
S-arătaţi că eu sunt un tâmpit.

Ca şi viermii m-aţi lovit în spate,
Din minciuni făcut-aţi fapt real,
Şi, deşi aveaţi şi voi păcate,
V-aţi luat exemplu ideal.

Îngerii au fost mereu cu mine,
Trei arhangheli m-au păzit mereu,
Îmi deschid azi drum şi va fi bine,
Drumul îmi e dat de Dumnezeu.

Voi reface chiar din temelie
Ceea ce prin voi s-a dărâmat,
Şi voi fi din nou o torţă vie,
Voi mereu trăi-ve-ţi în păcat.

Când mai toţi voi-vor a-nţelege,
Vine clipa unei mari schimbări,
Că există pentru toţi o lege
Cu răspunsul dat prin întrebări.

Clepsidra clipei următoare

Mi-e totuşi dor de o privire-a serii,
Când simt că cerul iarăşi e senin,
Şi se arată semnul primăverii,
Noi doi şi o clepsidră de destin.

Schimbări, de-acum încep deja să fie,
Păşim, din nou prin soartă, tot pe jos,
Deşi, impusa lumii ierarhie,
Ne-a fi dorit un sens anevoios.

Când toamna va da semn că o să vină,
Cu tot alaiul nopţilor mai reci,
Noi vom alege drumul spre lumină,
Şi ştiu şi toţi ai tăi că o să pleci.

Şi dacă întrebări se vor mai pune,
Vom răzvrăti al lumii pas firesc,
Eu să te am în viaţa mea minune,
A mea să fii, în veci să te iubesc.

Şi-ai să-nţelegi că viaţa e senină,
Mireasă pentru suflet să îmi fii,
Vreau vremurile care or să vină
Să nu ne mai găsească iar pustii.

Hotar definitiv

Minciuna pune semn definitiv
Pe ceea ce, de fapt, nu se putea,
Şi tot încearcă a găsi motiv,
De-a-ntoarce totul împotriva mea.

Ascunse gânduri s-au dorit hotar,
Lăsând destinu-n haos risipit,
Precum un semn greşit în calendar
Ce-aşteaptă să se simtă-ncercuit.

Vag, dedesuptul, se-arată-n fum
Prin logica cuvântului uitat,
Şi piedici pune pasului, în drum,
Dorindu-se motiv întemeiat.

Întortocheatul vad e răstignit,
Şi sens absurd s-a vrut ca înţeles,
Nimicul prefăcut în infinit
Se alegea pe sine ca ales.

Doar adevărul nu se vrea minţit
Chiar dacă-i tăietor ca un cuţit.

Învingător deşi păream învins

Simt că port în tot dezamăgirea
Că m-a prins războiul dezarmat,
Şi-am clacat, simţind că n-am pornirea
De-a lovi, în plin, fără păcat.

Cine va putea să înţeleagă
Fapta unui om cu gând meschin,
Sau că eu, crezând povestea-ntreagă,
Am băut paharul cu venin?

Nopţi întregi şi tot atâtea zile
Dat-am piept cu-al morţii uragan,
Că-mi erau şi vorbele ostile,
Şi ascunse sub un paravan.

M-am urcat spre cer, să văd mai bine,
Am trecut prin timpuri să-nţeleg,
Ca să pot ascunde-ntre ruine
Ceea ce va fi din nou întreg.

Din lumină am compus culoarea
Ce acum o am ca port-drapel,
Şi când toţi îmi vor îndepartarea,
La conştiinţe încă fac apel.

Am trecut prin foc de nimicire
Ridicat la rang prostesc de-nsemn,
Şi-am ajuns să ştiu că, prin iubire,
Pot să jur pe viaţa mea, solemn.

Plec prin haos şi resimt gonirea,
Însă plec să-arăt că nu-s înfrânt,
Să mă-ntorc să înrobesc zidirea
Celor ce-şi duc viaţa sub pământ.

Am să pun de-acum o grea povară
Pentru cei ce n-au vrut să fiu eu,
Să se facă singuri de ocară,
Că au pus blestem pe capul meu.

Drumul am să-l fac… tot înainte,
Voi urca un vârf ce am de-atins,
Şi aşa va fi: fără cuvinte
Voi învinge eu… Nu-s eu învins...

Semn ce va urma

Vine vremea altor fapte,
Vine vremea altui gând,
Semnul mi s-a dat azi noapte
Când priveam spre cer plângând.

Ştiu că mâine sau poimâine
Apele-şi croi-vor drum...
Jur pe-un ultim colţ de pâine
Că renasc, de-ar fi, din fum!

Când vedeam o stea-n cădere,
Nume n-aş fi vrut să-i dau,
Însă ştiu că-a ei durere
Nu am voie să o iau.

Plânsul zorilor de vară
Va da timpul înapoi,
Altă stea o să răsară
Să fim încă-odată noi.

Universuri paralele
Se vor strânge la un loc,
Închizând între zăbrele
Un zălud şi tragic joc.

Final de dramă

Astăzi se arată ora
Ce dă sensuri altui drum,
Parcă-n ochii tuturora
Lacrimile ard cu scrum.
Şi se simte că ne cheamă
O iluzie de-acum,
În acest sfârşit de dramă
Cerul ne ascunde-n fum.

Ne-a fost dat şi-a fost să fie
Semn de-ntoarcere-n destin,
Eu ajuns-am torţă vie,
Tu un zâmbet clandestin.
Astăzi viaţa reîncepe,
Toate-n matca lor revin,
Însă nimeni nu pricepe
Că suntem loviţi în plin.

Tot încearcă vremea veche
Să-şi găsească un final,
Noi am fost doar o pereche,
Absolută-n ideal.
Între adevăr şi fapte
Ne-au dosit un crez banal,
Înţelesul, printre şoapte,
Devenea mereu real.

Existenţe sclivisite
S-au tot vrut a fi trăiri,
Dar, cu vorbe ticluite,
Ne-au furat din împliniri.
Când haotic, când cu ştiinţă,
Morţii ne-au promis ca miri,
Ca şi cum, printr-o sentinţă
Aveam moartea în priviri.

Întâmplatu-s-au prea multe,
Astăzi ştim că e destul,
Cine să ne mai asculte
Când trecutu-i vid şi nul?
Despicând mereu lumina,
Mai direct, mai în recul,
Mai mereu avut-am vina
De-a fi ceasului pendul.

Când vroiam a înţelege
Ceea ce avut-am dat,
Nu aveam ce mai alege,
Sufletul ne-a fost furat.
Şi simţeam mereu căderea
Orişicât am fi urcat,
Ca să nu avem puterea
De a şti ce s-a-ntâmplat.

Crezul patimei banale
Învăţat-am a-l rosti,
Şi-ncercam găsi o cale
Către ceea ce va fi.
Hăituiţi de-o umbră fadă,
Rătăcită-n zori de zi,
Ne-ntrebam de-or să ne vadă
Când prin cer vom rătăci.

Român în fapt

Vremurile vin şi trec
Peste borne de hotar,
Timpul îşi marchează sec
Trecerea în calendar.

Valul caută spre mal
Al înaltului avânt,
Pare tragic, dar real:
Şefi de stat ce n-au mormânt.

Puşi în urna umbrelor,
De istorii par uitaţi,
Chiar şi amintirea lor
Dată-i la mişei blazaţi.

Prin trădări pe mai nimic
Ţara-n foc au aruncat,
Regi cu sufletul prea mic,
Cursul vieţii au schimbat.

Însă alte vremuri vin
Să dea clipei înţeles,
Rostuind, în sens deplin,
Indolenţa ca succes.

Şi în faptă şi în gând
Sensul firii e real,
Apele şoptesc, curgând:
De-aţi avea pe Mareşal!

Munţii caută spre cer,
Vântul bate obosit,
Iar eu simt că toate pier,
Omul drept e răstignit.

Doamne nu uita de noi,
Nu e drept ce azi ni-i dat,
Ne ucid atâtea ploi,
Ne-au scos ţara la mezat!

Nu-i românul criminal,
Avem însă trădători,
L-au ucis pe Mareşal,
Au ucis conducători.

Pentru tot ce s-a facut,
Suntem osândiţi mereu,
Să schimbăm acel trecut
Ne rugăm lui Dumnezeu!

Mănăstirea Frăsinei

Revenire în real

Hai, iubita mea, să-mi fii mireasă,
Simt că-i vremea altui început,
Să fim iar, noi doi, la noi acasă,
Să uităm ce-a fost, că a trecut.

Să te duc în braţe pân' la stele,
Ochii tăi să-i văd înflăcăraţi,
Şi, uitând de vremurile grele,
Să urcăm spre cer înaripaţi.

Miezul nopţii să ne reunească
Să-mplinim ce nu am împlinit,
Să avem o soartă omenescă,
Cu un sens ce noi ni l-am dorit.

Iar când zorii zilei se arată
Să îţi prind privirile de foc,
Să-ţi arăt, mai mult ca niciodată,
Că tu-mi eşti însemnul de noroc.

Să-nţelegi că-i veşnic numai soare
Orişicând se face miez de zi,
Şi te văd mereu singura floare
Şi mereu pe ea o vreau privi.

Seara când se simte că se lasă
Să te trec în braţe peste prag,
Să te simţi mereu a mea mireasă,
Să dai vieţii sens să-ţi fie drag.

Să te duc mereu unde îţi place,
Când contur dorinţei vrei să dai,
Ca în suflet veşnic să ai pace
Şi să simţi că viaţa ta e rai.

Hai, iubita mea, să-mi fii mireasă,
Vremea noastră încă n-a trecut,
Să fim noi, noi doi, la noi acasă,
Să-o luăm din nou, de la-nceput.

Mănăstirea Frăsinei

Scrisoare dinspre viitor

Lui Mihai, fiul meu

Izbăvit de toate ce te-apasă,
Ai să simţi ce multe ai greşit,
Căutându-ţi drumul către casă
Copleşit de rostu-ţi irosit.

Ai aprins cândva păduri virgine
Fără să gândeşti ce pui în loc...
Dar ridică-ţi ochii înspre mine,
Ştii acum că viaţa nu-i un joc.

Te-ai vândut plăcerii de o clipă
Fără să-nţelegi cât e de greu,
Ai atras a morţii grea aripă
Şi l-ai mâniat pe Dumnezeu.

Te-ai crezut mai sus decât oricine
Judecând cu un cuţit la gât,
Pe nedrept am fost bătut de tine,
Pe nedrept mi-ai tot vorbit urât.

N-ai avut puterea de-a-nţelege
Că tu crezi că-i bine ce e rău,
Că există pentru toţi o Lege,
Şi ţi-ai pus blestem pe capul tău.

Vei plăti să vezi cum se plăteşte,
Vei plăti cu nopţi pline de chin,
Însă ai să vezi cât te iubeşte
Cel pe care l-ai lovit din plin.

Ai lovit prin fapte şi cuvinte,
Te-ai ales cu sufletul vândut,
Ştii acum că nu poţi da-nainte
Dacă faci la fel cum ai făcut.

Paşii tăi vor bate căi străine,
Vieţii ai să vrei să pui hotar,
Şi-ai să-mparţi un ultim colţ de pâine
Cu un câine de pe trotuar.

***

Fiul meu, aşa se-ntoarce viaţa
Când pe alţii vrei să-i oropseşti,
Însă eu te-ajut să uiţi că ceaţa
Lasă-n urmă-i forme nefireşti.

Toate trec şi toate-s trecătoare,
Vei plăti şi tu, plătit-am eu,
Dar veni-vor zilele cu soare,
Nu suntem uitaţi de Dumnezeu.

Când va trece timpul anevoie
Şi-ai să simţi că pasul baţi pe loc,
Gândul să ţi-l laşi s-alerge-n voie,
Să pot eu să-ţi dau al meu noroc.

Chiar de n-ai ştiut să ai măsură,
Te-am iubit şi nu te-am blestemat,
M-ai privit de-atâtea ori cu ură,
Ai jucat cum alţii au cântat.

Ţi-am cerut de-atâtea ori iertare
Şi vroiam ca eu să pot plăti,
Moartea mea ai vrut ca răzbunare...
Nu ştiai că eu nu pot muri?

Ai să pleci să izbăveşti păcate,
Înţelesuri vieţii ai să dai,
Reparate or să fie toate
Când, din nou, la masă-mi o să stai.

Fi-vom patru îngeri într-o casă,
Ocoliţi de griji şi întrebări,
Chiar şi-atunci când norii, jos, se lasă,
Ori când neguri vin din depărtări.

Când vor încerca să ne lovească,
Ne vom fi şi pavăză şi scut,
Vom avea puterea, omenească,
De-a strivi un rău la început.

***

Nu va exista o altă cale,
Totul e de mult pecetluit,
Simt că vântul bate în rafale,
Uraganul vieţii s-a pornit.

Eu aş lua asupră-mi toată vina,
Sufletul mi-aş da, dar n-am să pot,
Tot ce pot e să trimit lumina
Să nu simţi că ai căzut de tot.

Dar curaj! Eu tot voi fi cu tine,
Părăsit nicicând nu ai să fii,
Voi reface viaţa din ruine
Şi apoi am să te-aştept să vii.

Frăsinei

Chemare de seară

Iubita mea! Te-aştept să vii acasă
să ştiu că dimineaţa te privesc,
că-n miezul zilei pot să te iubesc
şi să-mi adormi în braţe. Vino-acasă!

Un gând mereu spre tine mă aduce,
mă tot îndeamnă pasul să îl ştiu,
să uit de toamna visului pustiu...
Îmi eşti sperantă. Viaţa-i în răscruce.

Iubita mea! Hai să uităm de toate,
să dăm un semn că totul arde-n foc,
că vrutul e-mplinit şi că se poate
să nu ne vindem viaţa în talcioc.

Un adevăr spre tine mă tot cheamă,
îmi eşti icoană. Viaţa-i iar grăbită
să ne-arate cum că, fără teamă,
putem să fie-a noastră, fericită.

Un vis mereu spre tine mă împinge,
mă tot îndeamnă pasul să-l alerg
acum, când ştiu cum, unde, când să merg...
Îmi eşti norocul. Ştiu că vom învinge.

Iubita mea! Te-aştept să vii acasă
să ştiu că seara ochii ţi-i privesc,
că-n miezul nopţii pot să te iubesc
şi să-ţi adorm în braţe. Vino-acasă!

Mănăstirea Frăsinei

Ad-hoc

De te-aş chema acum la malul mării
Să te privesc în ochi şi să-ţi şoptesc,
Ai înţelege lacrima chemării
Chiar dacă nu ţi-as spune „te iubesc”?

Ţi-aş da un semn că timpul se arată
În ochii tăi, în gândul tău curat,
Şi va fi iar cum vrut-am altădată,
Când cerul nu va fi înnourat...

Şi ştiu că doar privirea ta frumoasă
Va duce clipa către infinit,
Şi vom clădi în munţi, o altă casă
În care să tot spun că te-am iubit!

Destin în semn

În răscolirea lumilor nebune
Cam totul se întâmplă clandestin,
Chiar dacă, seara, soarele apune,
Vei înţelege-n vis ce vremuri vin...

Şi de-ai să vrei să laşi la întâmplare
Hotarul dintre da şi dintre nu,
Ai să-nţelegi că-n ziua următoare
Se va putea să fii mereu doar tu...

Între etern şi minus infinit,
Destinul e ca vârful de cuţit!