E alb pe munţi şi valuri de lumină
Ajung spre tine... Azi de dimineaţă
Tot aşteptam ca cineva să vină,
Şi te priveam cum te-arătai prin ceaţă.
Mă tot învârt în sfera temporală
Şi merg invers prin spaţii infinite,
Din amintiri ce fi-vor, dau năvală
Poveştile ce se vor vrea trăite.
Te văd trăirii dăruind o şoaptă,
Spunând tot ce-i de spus, dintr-o suflare,
Şi-apoi în mâna-mi stângă mâna-ţi dreaptă,
Concretizând eterna-mpreunare.
Când vrut va fi să fie rostuite,
Se va-ntâmpla precum e dat să fie,
Căci de pe-acum sunt toate zămislite,
Dar, iartă-mă, că ţi le-am spus şi ţie.
sâmbătă, 30 octombrie 2010
Din ieri către mâine
Nimeni n-o să ştie niciodată
Câte adevăruri mă strivesc,
Când nu pot să spun că te iubesc
Şi mereu o las pe altă dată.
Comparaţii fac întotdeauna,
E firesc, normal şi omenesc,
Dar, mereu, un adevăr găsesc,
Tu sau adevărul e tot una.
Zorii zilei sunt mereu pe ducă,
Însă şi aşa vreau să-i grăbesc,
Chiar de-ar fi cu viaţa să plătesc,
Le tot cer la mine să te-aducă.
Ştiu că miezul nopţii ce-o să vină
Ne va reuni în sens lumesc,
Ca, uitând de tot ce nu-i firesc,
Să ne reîntoarcem spre lumină.
Nimeni n-o să ştie… niciodată...
Ştiu că am o viaţă s-o trăiesc,
Şi-ai să simţi, în zori, cât te iubesc,
Şi spre noapte iar şi încă-odată!
Câte adevăruri mă strivesc,
Când nu pot să spun că te iubesc
Şi mereu o las pe altă dată.
Comparaţii fac întotdeauna,
E firesc, normal şi omenesc,
Dar, mereu, un adevăr găsesc,
Tu sau adevărul e tot una.
Zorii zilei sunt mereu pe ducă,
Însă şi aşa vreau să-i grăbesc,
Chiar de-ar fi cu viaţa să plătesc,
Le tot cer la mine să te-aducă.
Ştiu că miezul nopţii ce-o să vină
Ne va reuni în sens lumesc,
Ca, uitând de tot ce nu-i firesc,
Să ne reîntoarcem spre lumină.
Nimeni n-o să ştie… niciodată...
Ştiu că am o viaţă s-o trăiesc,
Şi-ai să simţi, în zori, cât te iubesc,
Şi spre noapte iar şi încă-odată!
Ultima scrisoare
Ieri te-am văzut pe un peron, în gară,
C-un geamantan... cu chipul abătut,
Poate-aşteptai ultimul tren de seară...
Priveai în gol... şi nu m-ai cunoscut.
Nici n-aveai cum... mi-i fruntea-nrâurată,
Iar zâmbetul nu e cum l-ai ştiut,
Doar drept mai stau la fel ca altădată...
Acum de mulţi nu sunt recunoscut.
Şi-aşa am înţeles, întâia oară,
Ca viaţa e un cântec cu refren,
Te-am aşteptat, făcându-mi viaţa gară,
Să te întorci cu următorul tren.
Tu ţi-ai ales plecare-n altă lume,
În lumea-n care totu-i malaxat,
Dar poate-i greu să porţi mereu un nume
Ce niciodată nu e de uitat.
*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***
Ce-ţi scriu acum e ultima scrisoare,
Eşti liberă s-alegi un alt destin,
Cu geamantanu-n mâini, în aşteptare...
Spre drumul tău absurd şi clandestin!
C-un geamantan... cu chipul abătut,
Poate-aşteptai ultimul tren de seară...
Priveai în gol... şi nu m-ai cunoscut.
Nici n-aveai cum... mi-i fruntea-nrâurată,
Iar zâmbetul nu e cum l-ai ştiut,
Doar drept mai stau la fel ca altădată...
Acum de mulţi nu sunt recunoscut.
Şi-aşa am înţeles, întâia oară,
Ca viaţa e un cântec cu refren,
Te-am aşteptat, făcându-mi viaţa gară,
Să te întorci cu următorul tren.
Tu ţi-ai ales plecare-n altă lume,
În lumea-n care totu-i malaxat,
Dar poate-i greu să porţi mereu un nume
Ce niciodată nu e de uitat.
*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***
Ce-ţi scriu acum e ultima scrisoare,
Eşti liberă s-alegi un alt destin,
Cu geamantanu-n mâini, în aşteptare...
Spre drumul tău absurd şi clandestin!
joi, 28 octombrie 2010
Cerşetori de iubire
Pe aleea tăcută,
Regăsim din trecuturi
Nu avem nici puterea
Şovăind punem pasul,
printre frunze de jar,
Printr-o ploaie ce pune
calendaru-n chenar,
Căutăm în tăcere
un răspuns prăfuit,
Care-aşteaptă de-o vară
să se ştie găsit.
Regăsim din trecuturi
alte vagi aşteptări,
Alte clipe uimite
de atâtea-ntrebări...
Ratăciţi printre ele,
pironiţi de vreun semn,
Suntem noi cei minţiţi
de egoul de lemn.
Nu avem nici puterea
de-a privi înapoi,
Nici măcar trei cuvinte...
Nu vorbim despre noi,
Ne oprim împietriţi
cu privirea în zare,
Nu mai ştim nici răspunsul
la o vagă-ntrebare...
Şovăind punem pasul,
înainte-napoi,
Ne ferim de o frunză,
dar călcăm în noroi.
Şi rămânem absenţi,
cu o mână întinsă,
Cerşetori de iubire
într-o vară promisă!
marți, 26 octombrie 2010
Punctul de start
Azi, eu, ce sunt? …un om, ce duce-n spate
Trecutul şi prezentul la un loc,
Când nimeni nu întreabă cum se poate
Să iasă numai fum când nu e foc.
Şi nu mai ştiu nici ce mai e cu mine,
Trăiesc sau poate cred că mai exist,
Încerc să cred că mâine va fi bine
Şi niciodată n-am să mai fiu trist.
O grea povară duc şi mă apasă
De nu mai ştiu ce drum am apucat,
Dar, omeneşte, mi-aş dori o casă,
Să pot trăi, frumos, ce mi s-a dat.
Trecutul geme, nu vrea să-mi dea pace,
Cu amănunte ştiu ce am greşit,
Sunt vinovat, dar o minune-aş face
Să nu mai cred că timpul s-a oprit.
Aş lua-o-ncet, încet, pe jos, prin soartă,
Să înţeleg de ce, şi când, şi cum
Am căutat şi am deschis o poartă
Ce nu avea ieşire spre un drum?
Şi totuşi cred că mâine va fi bine,
Şi simt lumina că-mi tot bate-n geam,
Spunându-mi că speranţa-mi aparţine,
Că pot să fiu, din nou, cel ce eram.
Şi cum nimic nu e întâmplător,
Veni-vor toate, iar, în matca lor.
Trecutul şi prezentul la un loc,
Când nimeni nu întreabă cum se poate
Să iasă numai fum când nu e foc.
Şi nu mai ştiu nici ce mai e cu mine,
Trăiesc sau poate cred că mai exist,
Încerc să cred că mâine va fi bine
Şi niciodată n-am să mai fiu trist.
O grea povară duc şi mă apasă
De nu mai ştiu ce drum am apucat,
Dar, omeneşte, mi-aş dori o casă,
Să pot trăi, frumos, ce mi s-a dat.
Trecutul geme, nu vrea să-mi dea pace,
Cu amănunte ştiu ce am greşit,
Sunt vinovat, dar o minune-aş face
Să nu mai cred că timpul s-a oprit.
Aş lua-o-ncet, încet, pe jos, prin soartă,
Să înţeleg de ce, şi când, şi cum
Am căutat şi am deschis o poartă
Ce nu avea ieşire spre un drum?
Şi totuşi cred că mâine va fi bine,
Şi simt lumina că-mi tot bate-n geam,
Spunându-mi că speranţa-mi aparţine,
Că pot să fiu, din nou, cel ce eram.
Şi cum nimic nu e întâmplător,
Veni-vor toate, iar, în matca lor.
duminică, 24 octombrie 2010
Temători, spre împlinire
Spre adevărul zilei care vine,
Cu pas mărunt, cu rost deja ştiut,
Te văd mergând pe drumuri, înspre mine,
Uitând şi de prezent şi de trecut.
Îţi recunosc că nu îmi este teamă
Decât de vântul rece şi tăios,
Şi că de-atâta frig nu bag de seamă
Că vine iarna şi va fi frumos...
Îmi tot şopteşti un gând, la ceas de seară,
În fapte să-i dăm sens, c-aşa ni-i dat,
Ca noaptea, până-n zori, când dă să moară,
Să-te-mplineşti aşa cum ai visat.
Să vrei să uiţi de tot ce îţi e teamă,
De vântul rece, crud, necruţător,
Ce urlă când speranţa ta mă cheamă
Punându-ne-mpotriva tuturor.
Şi-ai să-mi arăţi trăirea-ţi în privire,
Lăsând să ştiu că tot mai mult mă vrei,
Şi vei fi drum spre marea-mi împlinire,
Şi lacrimă păstrată-n ochii mei!
Cu pas mărunt, cu rost deja ştiut,
Te văd mergând pe drumuri, înspre mine,
Uitând şi de prezent şi de trecut.
Îţi recunosc că nu îmi este teamă
Decât de vântul rece şi tăios,
Şi că de-atâta frig nu bag de seamă
Că vine iarna şi va fi frumos...
Îmi tot şopteşti un gând, la ceas de seară,
În fapte să-i dăm sens, c-aşa ni-i dat,
Ca noaptea, până-n zori, când dă să moară,
Să-te-mplineşti aşa cum ai visat.
Să vrei să uiţi de tot ce îţi e teamă,
De vântul rece, crud, necruţător,
Ce urlă când speranţa ta mă cheamă
Punându-ne-mpotriva tuturor.
Şi-ai să-mi arăţi trăirea-ţi în privire,
Lăsând să ştiu că tot mai mult mă vrei,
Şi vei fi drum spre marea-mi împlinire,
Şi lacrimă păstrată-n ochii mei!
joi, 21 octombrie 2010
Recursul viitor
Pe unde drumurile mele duc,
În zilele şi nopţile pustii,
Învăţ să ştiu pe unde o apuc
Să nu mă rătăcesc când ai să vii...
Şi bat la porţi ce nu se mai deschid
Şi se tot vor s-arate drum pustiu,
Dar nu mă tem, nici ochii nu-i închid,
Te văd aşa cum, ce urmează, ştiu!
Dar tot mai stau, chiar dacă-mi amintesc
Că vii deja dorindu-ţi să îmi fii,
Că îţi doreşti firescul cel firesc
Din miezul nopţii până-n zori târzii.
Şi rostuind un gând adolescent,
Îmi place să îţi văd grăbitul pas
Ce schimbă viitorul în prezent
Pentru întregul timp cât ne-a rămas.
În aşteptarea ta mă simt copil,
Dar şi trăiesc real tot ce-i real,
Sunt doar un nesupus ce-ţi e docil,
Redându-ţi rostul tău primordial.
În zilele şi nopţile pustii,
Învăţ să ştiu pe unde o apuc
Să nu mă rătăcesc când ai să vii...
Şi bat la porţi ce nu se mai deschid
Şi se tot vor s-arate drum pustiu,
Dar nu mă tem, nici ochii nu-i închid,
Te văd aşa cum, ce urmează, ştiu!
Dar tot mai stau, chiar dacă-mi amintesc
Că vii deja dorindu-ţi să îmi fii,
Că îţi doreşti firescul cel firesc
Din miezul nopţii până-n zori târzii.
Şi rostuind un gând adolescent,
Îmi place să îţi văd grăbitul pas
Ce schimbă viitorul în prezent
Pentru întregul timp cât ne-a rămas.
În aşteptarea ta mă simt copil,
Dar şi trăiesc real tot ce-i real,
Sunt doar un nesupus ce-ţi e docil,
Redându-ţi rostul tău primordial.
marți, 19 octombrie 2010
Boala beznei
Mi se face-atâta greaţă
Când privesc, fără de ţintă,
Noaptea-mi e, şi nu mi-e bine
Tot mai mult îmi este greaţă,
şi de lacrimi, şi de mine;
De atâta plâns, aiurea,
pe altare inventate,
Gheare se înfig, în carnea
sufletelelor, în ruine,
A fecioarelor naive,
ce sălbăticesc, prin noapte.
Când privesc, fără de ţintă,
sunt bolnav de bezna zilei
Şi-ntru-n fel, mă simt că bâjbâi,
mă preling pe lângă ziduri;
Mă întreb, de ce-mi e scârbă
şi sunt vânător al silei
Şi nu-s un infirm alcoolic,
cu ochii pierduţi în riduri?
Noaptea-mi e, şi nu mi-e bine
ca şi peştelui, în apă.
Timpul am la îndemână,
deşi, ştiu că îl voi pierde!
Ziua regăsesc coşmarul,
ce-a rămas, ascuns, sub pleoapă
De pe când, în zori, pe fugă,
nu vedeam că iarba-i verde.
Tot mai mult îmi este greaţă,
să bocesc, mai că îmi vine...
Deznădăjduit de ură,
simt frisoanele fardate.
Bâjbâi ziua şi mă umplu,
tot pe mine, de ruşine,
Ca şi un infirm alcoolic,
ce aşteapă încă-o noapte.
marți, 21 septembrie 2010
Eu, un simplu om
Eu nu bocesc nici viaţa, nici iubirea,
Pun câte-un punct, dar îmi cunosc menirea
Şi scriu…cum scriu, nu caut nici ideea,
Urăsc minciuna şi, iubesc femeia!
Orice va fi, ştiu, vremea-i schimbătoare,
Rostesc un gând şi-l scriu, şi poate doare!
Mă simt un pas ce poate da de veste,
Că a fi om, spun unii,-i o poveste.
Se schimbă vremea, vine altă vreme
Și-m învăţat să n-am de ce mă teme;
În Iad de-ar fi, mă duc, fără de frică,
Eu ştiu că suferinţa mă ridică!
Nu caut forma, recunosc valoarea,
Chiar dacă e-ntuneric, văd culoarea;
Refac întregul din bucăţi pierdute,
Când morile de vânt se vor redute.
Pe frunte, mi-au pus semne uragane,
Nu m-am ascuns sub false paravane!
Prin geruri, mari, fac paşii cu măsură
Şi-n urmă nu privesc, nicicând, cu ură.
Trăiesc în sensul faptelor, prezente,
Mă las sedus de praguri decadente
Şi ţin pe umeri tot ce mi se pune,
Când sunt eu tema, cred ce mi se spune.
La timpul viitor fac referire,
Când spun poveşti ce vin din amintire;
Accentuând, din pură întâmplare,
Punctul final, ce, brusc, e o-ntrebare.
Acesta-s azi şi ştiu că trec spre mâine,
Un simplu om, muncind pentru o pâine,
Dar am curaj să cred că, dimineaţă,
Începe-o altă zi, şi-o nouă viaţă.
Pun câte-un punct, dar îmi cunosc menirea
Şi scriu…cum scriu, nu caut nici ideea,
Urăsc minciuna şi, iubesc femeia!
Orice va fi, ştiu, vremea-i schimbătoare,
Rostesc un gând şi-l scriu, şi poate doare!
Mă simt un pas ce poate da de veste,
Că a fi om, spun unii,-i o poveste.
Se schimbă vremea, vine altă vreme
Și-m învăţat să n-am de ce mă teme;
În Iad de-ar fi, mă duc, fără de frică,
Eu ştiu că suferinţa mă ridică!
Nu caut forma, recunosc valoarea,
Chiar dacă e-ntuneric, văd culoarea;
Refac întregul din bucăţi pierdute,
Când morile de vânt se vor redute.
Pe frunte, mi-au pus semne uragane,
Nu m-am ascuns sub false paravane!
Prin geruri, mari, fac paşii cu măsură
Şi-n urmă nu privesc, nicicând, cu ură.
Trăiesc în sensul faptelor, prezente,
Mă las sedus de praguri decadente
Şi ţin pe umeri tot ce mi se pune,
Când sunt eu tema, cred ce mi se spune.
La timpul viitor fac referire,
Când spun poveşti ce vin din amintire;
Accentuând, din pură întâmplare,
Punctul final, ce, brusc, e o-ntrebare.
Acesta-s azi şi ştiu că trec spre mâine,
Un simplu om, muncind pentru o pâine,
Dar am curaj să cred că, dimineaţă,
Începe-o altă zi, şi-o nouă viaţă.
joi, 16 septembrie 2010
Revanşarda împlinire
Aş vrea să ştiu, de unde te-aş cunoaşte,
Când mi-aş dori, în ochi, să te privesc;
Când dorul, de speranţă-mi va renaşte
Şi-as vrea să ştiu că nu mai rătăcesc?
De unde până unde să bat calea,
Să nu se poată dusul preschimbat,
Ca-n mod firesc, să piară-ndepărtarea,
Tu să-mi aduci aminte ce-am uitat...
Să-mi vii, să-mi fii, să uiţi că timpul trece
Şi să-mi rămâi, să nu mai vrei să pleci,
Să simt în casă cald... că vremea rece
A pus amprenta gheţii, pe poteci...
În seara iernii ce de-acum începe,
Voi vrea să tac, s-aud cum îmi vorbeşti;
Şi doar să simt, fără să vreau pricepe,
Că ochii tăi îmi spun că mă doreşti.
Să fie bine şi să-ţi fie bine!
Privirii mele, înger, să poţi fi,
Iar luna nopţii, ţie să se-nchine,
Să pună piedici zorilor de zi.
Să fim un singur gând, fără de vină,
Revanşă şi îndemn fără hotar;
Al nopţii prag ce ţie ţi se-nchină,
Al vieţii zbor ce tu mi-l dai în dar.
Când mi-aş dori, în ochi, să te privesc;
Când dorul, de speranţă-mi va renaşte
Şi-as vrea să ştiu că nu mai rătăcesc?
De unde până unde să bat calea,
Să nu se poată dusul preschimbat,
Ca-n mod firesc, să piară-ndepărtarea,
Tu să-mi aduci aminte ce-am uitat...
Să-mi vii, să-mi fii, să uiţi că timpul trece
Şi să-mi rămâi, să nu mai vrei să pleci,
Să simt în casă cald... că vremea rece
A pus amprenta gheţii, pe poteci...
În seara iernii ce de-acum începe,
Voi vrea să tac, s-aud cum îmi vorbeşti;
Şi doar să simt, fără să vreau pricepe,
Că ochii tăi îmi spun că mă doreşti.
Să fie bine şi să-ţi fie bine!
Privirii mele, înger, să poţi fi,
Iar luna nopţii, ţie să se-nchine,
Să pună piedici zorilor de zi.
Să fim un singur gând, fără de vină,
Revanşă şi îndemn fără hotar;
Al nopţii prag ce ţie ţi se-nchină,
Al vieţii zbor ce tu mi-l dai în dar.
luni, 23 august 2010
Hăituitoarea libertate
Am tot simţit o puşcă, înspre tâmplă,
Am tot simţit o mână, pe trăgaci,
Am aşteptat să văd ce se întâmplă!?
Şi-n jur vedeam câmpiile cu maci...
Şi mi-au târât şi viata-n tribunale,
Pe când luptam, pe front, cu pieptul gol;
Şi n-am murit când gloanţe, în rafale,
În jurul meu, făceau mereu ocol!
Vedeam judecătorii, cum se-apleacă,
Să li se spună-al vorbei înţeles
Şi cineva vorbea, ca să nu tacă,
Manipulând realul interes!
Acolo-n lupte, cuceream redute;
Şi unii mă priveau ca pe-un erou,
Dar condamnat eram, pe neştiute,
S-aud povestea vieţii, în ecou.
Judecătorii, ca să-mi facă bine,
Au hotărât să nu fiu arestat,
Dar drept au dat oricui, ca orişicine
Să mă împuşte, fară-a fi somat.
Ştiam, cumva, că asta-mi este soarta,
Pe stradă-n miez de zi, să fiu lovit
Şi acuzat că mie-mi place cearta,
Deşi, nu-mi spune nimeni ce-am vorbit!
Făcând naveta între front şi viaţă,
Pe drumuri, prin păduri, mă mai opream
Să simt că vântul, înspre dimineaţă,
Îmi dă porunci să fiu cel ce eram.
În jurul meu dansau, căutătoare,
Lumini, în ritm confuz şi sacadat;
Vroiam să ştiu că sunt întâmplătoare,
Dar prea simţeam că sunt al lor vânat!
M-au hăituit, spre calea către moarte,
Voindu-mi drum impus şi sub control,
Să plec oriunde-ar fi, cât mai departe,
Şi-n jurul meu, mereu, să fie gol.
Am tot simţit o mână, pe trăgaci,
Am aşteptat să văd ce se întâmplă!?
Şi-n jur vedeam câmpiile cu maci...
Şi mi-au târât şi viata-n tribunale,
Pe când luptam, pe front, cu pieptul gol;
Şi n-am murit când gloanţe, în rafale,
În jurul meu, făceau mereu ocol!
Vedeam judecătorii, cum se-apleacă,
Să li se spună-al vorbei înţeles
Şi cineva vorbea, ca să nu tacă,
Manipulând realul interes!
Acolo-n lupte, cuceream redute;
Şi unii mă priveau ca pe-un erou,
Dar condamnat eram, pe neştiute,
S-aud povestea vieţii, în ecou.
Judecătorii, ca să-mi facă bine,
Au hotărât să nu fiu arestat,
Dar drept au dat oricui, ca orişicine
Să mă împuşte, fară-a fi somat.
Ştiam, cumva, că asta-mi este soarta,
Pe stradă-n miez de zi, să fiu lovit
Şi acuzat că mie-mi place cearta,
Deşi, nu-mi spune nimeni ce-am vorbit!
Făcând naveta între front şi viaţă,
Pe drumuri, prin păduri, mă mai opream
Să simt că vântul, înspre dimineaţă,
Îmi dă porunci să fiu cel ce eram.
În jurul meu dansau, căutătoare,
Lumini, în ritm confuz şi sacadat;
Vroiam să ştiu că sunt întâmplătoare,
Dar prea simţeam că sunt al lor vânat!
M-au hăituit, spre calea către moarte,
Voindu-mi drum impus şi sub control,
Să plec oriunde-ar fi, cât mai departe,
Şi-n jurul meu, mereu, să fie gol.
vineri, 20 august 2010
Gânduri de trubadur
Sunt trubadur... Şi vin, în miez de noapte,
S-arăt că drumul poate fi real,
Că timpul se măsoară şi în fapte,
Cu importanţa dată de final.
În conjucturi, aproape ideale,
Mai totul e privit ca apparent;
Prea mulţi nu cred, că o a doua cale
Aduce viitorul, în prezent!
Pun, printre lacrimi, gândul în balanţă,
Întrezărind al pragului trecut,
Pe care-l bat, cu-n fel de cutezanţă
Ce nu mă lasă să mai fiu tăcut.
Din două vorbe, fac povestea-ntreagă,
Fără să pot să uit vreun amănunt,
Şi o rostesc, ca unii să-nţeleagă
Că, şi un tânăr poate fi cărunt.
Sunt trubadur... Şi vin, în miez de noapte,
Să spun şi ce e vrut, şi ce-i nevrut;
Sunt admirat, ori înjurat şi-n şoapte,
Mereu, îmi fac nebunii un trecut.
Mă ştiu cum sunt, ştiu şi că am menirea,
De a lupta cu morile de vânt
Şi de-a-ncerca s-arăt că omenirea
Către absurd îşi ia, mereu, avânt.
Apoteotic, toate-s rostuite,
Se construiesc şosele în atom,
Dar în discursuri bine ticluite,
Uitat e faptul că, doar omu-i om.
Şi, încă, se consumă apa rece,
Se trag beţii, cu capul în noroi...
Eu plec la drum, că simt cum timpul trece;
Doar vă mai rog: să nu uitaţi de voi!
S-arăt că drumul poate fi real,
Că timpul se măsoară şi în fapte,
Cu importanţa dată de final.
În conjucturi, aproape ideale,
Mai totul e privit ca apparent;
Prea mulţi nu cred, că o a doua cale
Aduce viitorul, în prezent!
Pun, printre lacrimi, gândul în balanţă,
Întrezărind al pragului trecut,
Pe care-l bat, cu-n fel de cutezanţă
Ce nu mă lasă să mai fiu tăcut.
Din două vorbe, fac povestea-ntreagă,
Fără să pot să uit vreun amănunt,
Şi o rostesc, ca unii să-nţeleagă
Că, şi un tânăr poate fi cărunt.
Sunt trubadur... Şi vin, în miez de noapte,
Să spun şi ce e vrut, şi ce-i nevrut;
Sunt admirat, ori înjurat şi-n şoapte,
Mereu, îmi fac nebunii un trecut.
Mă ştiu cum sunt, ştiu şi că am menirea,
De a lupta cu morile de vânt
Şi de-a-ncerca s-arăt că omenirea
Către absurd îşi ia, mereu, avânt.
Apoteotic, toate-s rostuite,
Se construiesc şosele în atom,
Dar în discursuri bine ticluite,
Uitat e faptul că, doar omu-i om.
Şi, încă, se consumă apa rece,
Se trag beţii, cu capul în noroi...
Eu plec la drum, că simt cum timpul trece;
Doar vă mai rog: să nu uitaţi de voi!
vineri, 30 iulie 2010
Suflete în consignaţii
În consignaţii, suflete se vând
Cu preţ de amanet, mereu redus.
Din zori de zi şi, până la apus,
Se vântură mulți doritori, râzând.
Pe-o miză mica, unii pun pariu
Că, orice îşi doresc va fi al lor,
Că, din priviri, îl fac pe om dator,
Ca să plătească totul, cât e viu.
Se cumpără carcasele de om,
Tranşate-n gând, cu un cuţit subtil.
Un tată e bătut de-al său copil,
Un altu-şi leagă mama, de un pom.
Atâtea cupluri cad, sub un topor,
Din umbră, de o mască mânuit;
Sub scuza unui gest nesăbuit,
Redefinit e timpul viitor.
Sunt câte unii, ce se vor mai buni,
Şi licitează-n văzul tuturor
Expusul trup, ca piesă de decor,
Pentru desfăţul marilor nebuni.
Pe orice drum găseşti un magazin
Ce-ţi vinde, aşa-zisul, trai plăcut
Să poţi uita de orişice trecut,
Să crezi că numai vremuri bune vin.
Maternitatea e un sens absurd,
O naştere-i văzută ca blestem,
Iar eu curaj n-am nici să mă mai tem
Că sunt numit, rapid, şi orb, şi surd!
Şi totuşi, eu, punând un punct pe I,
Mi-asum vinovăţii, dar tot vorbesc
De haosul acestui timp, grotesc,
Ce în curând, prin foc, se va sfârşi.
Cu preţ de amanet, mereu redus.
Din zori de zi şi, până la apus,
Se vântură mulți doritori, râzând.
Pe-o miză mica, unii pun pariu
Că, orice îşi doresc va fi al lor,
Că, din priviri, îl fac pe om dator,
Ca să plătească totul, cât e viu.
Se cumpără carcasele de om,
Tranşate-n gând, cu un cuţit subtil.
Un tată e bătut de-al său copil,
Un altu-şi leagă mama, de un pom.
Atâtea cupluri cad, sub un topor,
Din umbră, de o mască mânuit;
Sub scuza unui gest nesăbuit,
Redefinit e timpul viitor.
Sunt câte unii, ce se vor mai buni,
Şi licitează-n văzul tuturor
Expusul trup, ca piesă de decor,
Pentru desfăţul marilor nebuni.
Pe orice drum găseşti un magazin
Ce-ţi vinde, aşa-zisul, trai plăcut
Să poţi uita de orişice trecut,
Să crezi că numai vremuri bune vin.
Maternitatea e un sens absurd,
O naştere-i văzută ca blestem,
Iar eu curaj n-am nici să mă mai tem
Că sunt numit, rapid, şi orb, şi surd!
Şi totuşi, eu, punând un punct pe I,
Mi-asum vinovăţii, dar tot vorbesc
De haosul acestui timp, grotesc,
Ce în curând, prin foc, se va sfârşi.
marți, 27 iulie 2010
Cântec de anti-depărtare
Şi plouă iar, iubita mea, şi plouă
Şi viaţa parcă-şi caută un drum;
Şi fulgerul se rupe, parcă-n două,
Şi zările sunt învelite-n fum.
Te caut pe o margine de lume,
Şi norii negri, încă, te ascund,
Dar jur, acum, pe tot ce am, pe nume,
Veni-voi, la chemare să-ţi răspund!
Şi dacă diguri vor cădea sub ape,
O punte de lumină am să fac
Şi am să vin, să fiu cât mai aproape;
Cu depărtarea, nu pot să mă-mpac.
Când valurile încerca-vor trece,
Pe dedesuptul porţilor fireşti,
Vei şti că voi veni, când noaptea-i rece,
Să poţi, în palma mea, să te-ncălzeşti.
Şi umbre trec, şi umbre or să treacă,
În fulgere mai bine se zăresc,
Nu te gândi că pot vreun rău să-ţi facă,
Reaminteşte-ţi, doar, că te iubesc!
Şi viaţa parcă-şi caută un drum;
Şi fulgerul se rupe, parcă-n două,
Şi zările sunt învelite-n fum.
Te caut pe o margine de lume,
Şi norii negri, încă, te ascund,
Dar jur, acum, pe tot ce am, pe nume,
Veni-voi, la chemare să-ţi răspund!
Şi dacă diguri vor cădea sub ape,
O punte de lumină am să fac
Şi am să vin, să fiu cât mai aproape;
Cu depărtarea, nu pot să mă-mpac.
Când valurile încerca-vor trece,
Pe dedesuptul porţilor fireşti,
Vei şti că voi veni, când noaptea-i rece,
Să poţi, în palma mea, să te-ncălzeşti.
Şi umbre trec, şi umbre or să treacă,
În fulgere mai bine se zăresc,
Nu te gândi că pot vreun rău să-ţi facă,
Reaminteşte-ţi, doar, că te iubesc!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)







