Prevestita clipă

Mă ştiu venit cândva, în lumea-aceasta,
Printr-un firesc al firii omeneşti,
Când nu căzuse peste noi năpasta
Trăirii după reguli nebuneşti.

Încet, încet, venind dinspre departe,
Făcându-mi drum mereu spre nicăieri,
Mă-ndrept, ireversibil, înspre moarte,
Aşa cum cum azi se trece înspre ieri.

Zâmbind, privi-voi cerul într-o seară,
Şi ochii-mi vor fugi spre răsărit,
Să văd dacă voi trece-n primăvară,
Ori iarnă îmi va fi la nesfârşit.

E prea târziu să îmi întorc privirea,
E necesar să cred în viitor,
E necesar să spun că doar iubirea,
Trăind-o, îmi dă dreptul să nu mor...

În iarna-aceasta, fi-vei mai săracă,
Îţi spun acum, dar ştiu că nu mă crezi...
Pe cel ce-a fost şi ti-a tot spus că pleacă...
Ţi-l vei dori... vei vrea să-mbrăţişezi...

Atunci vei şti că te-ai perdut pe tine
Fugind gonită spre un rai minţit,
Spre ceea ce-ţi ziceau că e mai bine
Acei ce ani şi ani te-au hăituit.

E prima noastră toamnă...

E prima noastră toamnă... ne-a găsit
Înfricoşaţi, nevindecați de toate...
Să ne îmbrățişăm definitiv
Ne spune... Şi şopteşte: Pân’ la moarte!

Am mers pe-atâtea căi demonizate,
Şi împotrivă ni-i întreaga lume...
Acum ne suntem actualitate,
Şi-avem deja,-ntr-un fel, acelaşi nume.

Aşa a fost să fie... prin cuvânt,
Să desluşim ce va urma în fapte,
Şi chiar banal de-a fost, ni-i legământ,
Pecetluit de noi în prima noapte.

Ţie mă-nchin de-acum întru vecie,
Şi-mi este dor de toamna următoare,
Ce va putea depune mărturie
Că doar iubirea e nemuritoare.

N-ai să te-ntorci, vei merge acest drum,
Te vei schimba şi ştiu cum o să fie,
Şi că această toamnă de acum
E semn real de nevinovătie.

E prima noastră toamnă împreună,
Ne-a adunat din drumurile noastre,
Spunându-ne că vine vremea bună,
Sfârşit fiind timpul marilor dezastre.

Ni-i cerul martor, martor ne va fi,
Şi călăuză înspre mai departe,
Prin ceea ce-mpreună noi vom fi,
Trăind aici şi dincolo de moarte.

Rugă zorilor de zi

Din tot ce am, din ceea ce mi-e viaţa,
Cu zorii care vin deja vorbesc,
Fără s-aştept să vină dimineaţa,
Lor, numai lor, le spun că te iubesc.

Şi nu le cer să ducă vorba-n lume,
Nici nu-i întreb de-i bine sau e rău,
Doar ei te ştiu, cu nume şi prenume,
Că-i rog să-ţi lumineze drumul tău.

Şi-i rog să spele urma de tristeţe
Dacă îţi dă târcoale uneori,
Când ea întâia vrea să-ţi dea bineţe,
Ca s-o urmezi şi ochii să-ţi cobori.

Prin tot ce sunt, prin tot ce îmi e viaţa,
Simt zorii vieţii, care se ivesc,
Şi văd că-ncet se risipeşte ceaţa,
Şi ştiu că e firesc să te iubesc.

Simţitu-mi simţ

Mă simt ciudat fără să-mi am motiv,
Mă simt absurd fără să ştiu şi cum,
Şi simt că un butoi cu exploziv
De cineva e pus, din nou, in drum.

Mă simt, simţind, pornind un uragan
Care să rupă ultimul catarg,
Care să pună piedică, un an,
Ieşirii fastuoase, iar, în larg.

Mă simt ştiind, cu nume de-mprumut,
Sortit a fi un fulger orbitor,
Pe cel ce m-ar ucide c-am văzut
Cum vrea să fie timpul viitor.

Mă simt fiind câteodată scut,
Iar alteori un simplu gând intrus,
Prea cunoscut dar şi necunoscut,
Când adevărul e o vorba-n plus.

Mă simt dorit un biet nevăzător
Şi surd, şi mut, şi prea puţin gândind
Când trec prin foc şi nu mă las să mor,
Şi nu trăiesc doar să mă ştiu trăind.

Mă simt ciudat, fără să am motiv,
Mă simt absurd fără să ştiu şi cum,
Că simt acel butoi cu exploziv
Deja-i aprins... Şi spusa mi-o asum!

Înţelesul înainte

Ca să-nţelegi, nu trebuiesc cuvinte,
E doar firescul ce va fi firesc,
Prin care muritorii nemuresc,
Mergând pe totdeauna înainte!

Ca să-nţelegi nu trebuiesc cuvinte,
Nici ceasul să uite lung la ceas
De nu cumva în urmă a rămas,
Ci doar să vrea sa meargă înainte!

Ca să-nţelegi nu trebuiesc cuvinte,
E necesar doar ţie să îţi fii,
Să vrei să vin pe drumul care vii
Ca amândoi să mergem înainte!

Ca să-nţelegi nu trebuiesc cuvinte,
Nici gândul că sunt unii ce privesc
Şi, în absurdul lor, se tot gândesc
De ce am vrea să mergem înainte!

Ca să-nţelegi nu trebuiesc cuvinte,
Nici nu-i nevoie cineva a şti
Că ne-am ştiut în ochi a ne privi
Şi ne-am unit un drum spre înainte!

Până în zori, ne va fi timp destul...
Să nu ne mai gândim la moarte,
Să ne gândim spre mai departe,
Pe drumul drept, nicicum printr-un recul...

În consens cu azi

Eu nu mă mint, nu mă întreb nimic,
Las viaţa în reperele-i concrete,
Deşi mi-ar fi uşor să o complic
De-aş da putere apei să mă-mbete.

Iluziei pierdute îi dau sens
Şi-o văd ca fiind răspuns, nu provocare,
Ştiind că timpul nu îmi e-ndeajuns,
Să-l ţin ascuns în altă căutare.

Accent acut dau simţului acum,
Chiar dacă îi stă gândul împotrivă,
Chiar dacă-mi ies cărările în drum
Spunându-mi despre mersul în derivă.

Ciudat cumva, deşi chiar e normal
Am şi puterea ultimei dorinţe,
Chiar şi atunci când ea, paradoxal,
Lasă urmari şi are consecinţe.

Când spun că nu-i nimic întâmplător
Întâmplător mă şi gândesc departe,
Că, într-un fel, va trebui să mor,
Ca să termin de scris încă o carte.

Eu, cel de ieri, sunt trist şi tot mai trist,
Dar cel ce sunt acum nu se-ntristează,
Tristeţea-mi dă puterea să rezist
Pentru-a trăi şi ceea ce urmează.

Cunosc mai multe decât tot ce ştiu,
Mă simt bătrân în haina-mi omenească,
Dar nu-mi e gândul că e prea târziu
Pentru o viaţă nouă şi firească.

Tu lumină, lumină

Ai plecat spre lumină şi revii ca lumină,
într-o noapte senină.

Îţi spun vorba simţirii,

nu îmi eşti o nălucă,

ce te doare mă doare, şi-mi e dorul de ducă...

Când ţi-e bine, mi-e bine...

Şi mereu sunt cu tine, tot mereu lângă tine,
Şi te simt parcă-s eu, şi eşti toată în mine.

Tot mai clar se văd toate,
mai aproape-i urmarea,
dorul meu îmi dă veste
că-i a-proape schimbarea,
de a fi cea de pururi, întru tot, totdeauna,
de a-ţi fi cel ce sunt, tot mereu şi într-una.

Îţi privesc adormirea,

la trezire-s de faţă

peste zi, peste noapte,

de pe-acum pentru-o viaţă...

Şi-am plecat pe lumină, şi te-aştept mai senină,
să ieşim la lumină.

Portret de lume

Minciuna azi e rege, stă la masă,
Toţi oamenii în jurul ei roiesc,
Mulţi uită să mai meargă pe acasă,
Iar alţii cred că doar aşa-i firesc.

Despre cei sfinţi vorbesc cei cu păcate,
În faţa celor mulţi să pară sfinţi,
Voindu-şi lor să-şi poată da dreptate
Că sunt părinţi pentru ai lor părinţi.

Sunt judecaţi cei ce-şi cunosc greşeala
Lăsaţi în pace sunt cei vinovaţi,
Şi chiar când e absurdă socoteala,
La întrebări chiar şi cei morţi sunt luaţi.

Ne luminează cei ce văd lumina
Doar dacă-n nori e soarele ascuns,
Cei ce găsesc apusurilor vina
Că se grăbesc şi ei n-au timp de-ajuns!

Acei ce-s mulţi şi spun că ştiu de toate,
Pe cei ce ştiu ce spun îi fugăresc,
Valoare dând doar datului din coate,
Cumva, înnobilat, de-un ras grotesc.

Sunt tot mai mulţi ce se doresc la masă,
Nici nu le pasă că sunt doar lachei,
Şi nici de viaţa lor nu le mai pasă
Crezându-se ei înşişi dumnezei.

Se tot rostesc şi se tot scriu cuvinte
Despre ceea ce ar putea fi sfânt
Şi scrie cu nesaţ cel care minte
Pentru a fi un “ceva” pe Pământ.

Pe la biserici, unii, vindecarea
Şi-o vor, prezenţa zi de zi făcând,
De parcă totul îşi doresc urmarea
A tot ce-i pun, lui Dumnezeu, în gand.

Firescul nu mai poate să se-ntâmple
Pus sub consemn de cei ce văd firesc
Să îşi ascundă albul de la tâmple
Ca să se-ntâmple ceea ce-şi doresc.

Şi-aşa minciuna ia în stapânire
Întregul neam, ce-şi zice, omenesc,
Lăsându-l chiar pe om în părăsire,
De-a dreptul rob acestui trai prostesc.

Tăcând, văzându-te

Toată lumea vede... Şi se vede...
Mi-este mie dat să văd mai mult,
Îţi şi spun... Şi poate mă vei crede
Că te văd şi-n vorbe când te-ascult.

Nu găsesc cuvinte... N-au valore,
Nu pot spune cum te văd că eşti,
Dar, tăcând, te văd înfloritoare,
Tu poate nu crezi că înfloreşti.

Toată lumea spune: “Timpul trece!”,
Tu o crezi şi te şi vezi trecând,
Te şi vezi trecând prin toamna rece,
Şi te vezi precum îţi eşti în gând.

Dar te văd în zi, te văd în noapte,
Spusele, când dormi, ţi le aud,
Şi-ndrăznesc să-ţi spun, tot timpu-n şoapte,
Că ţi-e trupul mlădios şi crud.

Poti să-ţi ai o mie de motive,
Poţi să-ncerci să mă convingi, oricum,
Văd realităţi definitive,
Şi te vad pe tine, cea de-acum.

Îţi mai spun, în treacăt, “Eşti frumoasă!”,
Altceva nu cred a fi-ndeajuns
Orişicum cuvintele m-apasă,
Se rostesc prin fapte, pe ascuns.

Trece timpul, da, se schimbă toate,
Încă te gândeşti că-mbătrâneşti,
Pentru cei mai mulţi aşa e, poate,
Însă tu, tot mai frumoasă eşti.

Te privesc şi văd ce nu se vede,
Văd în tine timpul viitor,
În ceea ce cred mă pot încrede,
Şi în tine cred până-am să mor.

Şi văd timpul timpurilor noastre,
Şi te văd pe tine înflorind,
Văd seninul zărilor albastre
Şi, firesc, viaţa ta rodind.

Neştiută, întrebarea

Dacă-aş şti ce-i întrebarea,
I-aş găsi oricând răspuns...
Azi răspunsul e-ncercarea
De-a-i da vorbe îndeajuns.

Dincolo de nori, de soare,

Nu există mic şi mare,

Nici bogatul nu-i bogat,

Nici dorinţa nu-i păcat.

Dacă-aş şti că întrebarea
Are numai un răspuns,
Nu m-ar mai mira mirarea
Că nu-l ştiu îndeajuns.

Dincolo de nori, de soare,

Timpul stă în aşteptare,

Nici ce-a fost nu-i cum a fost,

Ce-i acum îşi are rost.

Dacă-aş şti când întrebarea
Se vrea fără de răspuns,
Aş lua, cumva, urmarea
Ca firească şi de-ajuns.

Dincolo de cer, de soare,

Omul, om fiind, nu moare,

Nici ce-i mic, nu este mic,

Totu-i tot, restu-i nimic.

Dovada de mărturisire

Iau adevărul drept dovadă... Nu-s cuminte
De-ar fi să-l pun pe-al vorbei calapod,
Nu-mi judec fapta, spun ce-mi vine-n minte
Şi trec direct prin ape, pe sub pod.

Când haina hotărârii-mi vine bine
Mă-mbrac în ea fără să zăbovesc,
Prea bine ştiu că mie-mi aparţine,
Şi nu mă tem de datu-mi omenesc.

De am un gând în vorbă-l pun degrabă,
Nu-mi caut timp spre a mă răzgândi
Aşa cum tac, să nu mă aflu-n treabă
Crezând că e firesc şi a minţi.

În fapte mă privesc, îmi sunt oglindă,
Nu pot să le privesc fiind altfel,
Ştiu bine, date sunt să reaprindă
Lumina ce m-arată-a-mi fi model.

Şi-mi pun dovada, simplu, la vedere,
Şi nu m-ascund, n-am timp să mă complic,
E indirect verdict, deşi-i părere,
Nici eu în faţa ei nu zic nimic!

Spre-ntors de dus

Mă tot întorc, în viaţa mea, umil,
Cuprins de ne’nţeleasa-mi indecenţă,
Tratată cu un fel de somnolenţă,
De a mă şti, cumva, copil.

Pretenţii n-am, nu cer sa fiu plătit
Pentru că lupt şi vreau să fie bine
Să nu văd omul decăzut în sine
Trăind altfel decât îi e sortit.

Nu mă abţin, nu-ncerc să mă conving,
Am argumente şi-mi găsesc motive,
Credinţei mele, ce-i definitive,
Că adevăru-nvinge, şi-am să-nving!

Prin legea lumii, mulţi mă văd sărac
Şi-i tot aud vorbind de-o bogăţie,
Uitând trecutul care, chiar se ştie,
N-a vrut să facă orişicui pe plac.

Eu ştiu ce sunt, şi ştiu de unde vin,
Şi unde merg, şi unde pot ajunge,
Şi ştiu că munţii tot îi voi străpunge
Pentru-a aduce drumul în destin.

În lumea mea sunt mare şi sunt mic
Fără să-mi pese că, sub carul mare,
Mă pun chiar dacă din îndepărtare
Unii îmi spun că singur mă complic.

Şi-aici la fel, văzut ori nevăzut,
Mă lupt cu mori de vânt pierdute-n ceaţă,
Pentru a orişicui firească viaţă
De-şi simte drumul, altfel, abătut.

În mine mă întorc şi sunt cum sunt,
Ca orice om, simţind că orice rană,
Redefinind condiţia umană,
Dă bucuria vieţii pe Pământ.

Dacă încă, încă...

Dacă încă mai există

cei ce cred că doi e doi

Ca întreg firesc al vieţii

până chiar spre cea de-apoi,

Încă mai avem o şansă

de-a trăi în mod real

Adevărul ce dă forţa

de-a fi val şi de-a fi mal.

Dacă încă mai există,

cei ce dau clipei temei,

Regăsind în fapta firii,

ca urmare şi pe trei,

Încă poate, omenirea,

să privească-n viitor,

Acceptând, fără tăgadă,

că iubirile nu mor.

Dacă încă mai există

cei ce merg, în doi, la pas,

Prin deşertăciunea vieţii,

când doar ea le-a mai rămas,

Încă se mai poate spune

că prezentul e etern

Şi dezmăţul fără margini

are un picior de lemn.

Dacă încă mai există

cei ce albul îl văd pur

Doar când nu-i atins de negrul

ce-i stă totuşi împrejur,

Încă vom găsi puterea

de-a vrea a ne curăţi,

De-a trăi şi restul vieţii,

fără-a ne mai murdări.

Dacă încă mai există

cei ce-n urmă nu privesc

Şi de “doi” nu le e temă,

pe “unu” nu-l prea-măresc,

Încă viaţa-şi are dreptul

de a nu-şi dori muri,

Încă-şi are omul sensul,

de-a trăi şi de-a iubi.

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Că să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând din drumul drept o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi stiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-as putea vorbi cu moartea
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.