Firescul radical

Îţi ai un drept, de viaţă şi de moarte,
Îţi este-n drept să spui ori da, ori nu,
Şi prin urmare mersul mai departe
Îl ai, contradictoriu, numai tu.

Nu-ncape nici un fel de îndoială
Că dreptul tău e unu-ncercător,
Şi drept va fi să dai o socoteală
Când rănile trăirilor te dor.

Poţi să ucizi, de la-nceput, ideea,
Că timpul se măsoară prin urmări,
Punând accent pe dreptul ca femeia
Să vadă doar fireştile chemări.

Fără motiv, doar că voieşti a crede
Că nu te poţi din căutări opri,
Oprelişti pui, sperând că nu se vede,
La ceva ce ţi-e dat a te-mplini.

Şi ai ucis... Şi porţi mereu amprenta
Celei ce dă istoria-napoi,
Mizând că repetând, continuu, fenta
Veni-vor vremuri noi, cu sensuri noi.

Alegerea-ţi, uitând mereu de tine,
Te-a angrenat într-al mândriei joc,
Şi-ţi defineai, altfel, un rău şi-un bine,
Punându-ţi viaţa într-un cerc de foc.

Azi însă vezi o trecere deşartă,
Vezi ce-i pierdut şi vezi ce-i câştigat,
Dar tu preferi o nebunească ceartă,
Lăsând ascuns gunoiul adunat.

Dreptul îl ai, de moarte, ori de viaţă,
Poţi să alegi tot ceea ce vrei tu,
Poţi sta în spate sau ieşi în faţă,
Poţi spune da, poţi spune, altfel, nu!

Etichete şi faţete

Am multe întrebări fără răspuns
Ce ştiu că-mi vin din viaţa viitoare,
Lipsindu-mă de-a temerii eroare
Ce-mi spune uneori că-i de ajuns.

Adun dovezi ce simt că-mi contrazic
Principii, de la lume adunate,
Ce-mi spun că e absurd, că nu se poate,
Din ceea ce trăiesc să mă ridic.

Încerc să fiu o vreme ponderat,
Să fiu la fel cu cei ce mă acuză,
Că nebuniei îi găsesc o scuză,
Spunând că fac doar ceea ce mi-i dat.

Chiar fac ceva ce nu am mai făcut,
Las totul să se piardă din vedere
Spunând că sunt ispite efemere
Ce vin din vieţi prin care am trecut.

Dar mult prea multe n-am să pot să las
În pierderea ce n-are regăsire
Decât într-un regret, ca amăgire,
Sau nepuntiţa unui timp rămas.

Orice ar fi, eu caut întrebări
Ce prin esenţa lor să îmi răspundă
Tăcerii ce o simt că-i muribundă
Deşi mă vrea opus unei schimbări.

Şi-n limita fireştilor chemări,
Ce-o văd mereu de-a dreptul infinită,
Mintea o las a-mi fi ca o ispită
Prin multele răspunsuri şi-ntrebări.

Şi cad mereu în lista de proscrişi,
A celor ce sunt plini de etichete,
A celor ce sunt fără de faţete,
Fiind acestei lumi clar compromişi.

Primplanul de paravan

Mult prea multe sunt acum de spus,
Timpul prea-i ajuns doar amânare,
Faptele sunt simplă replicare
Ale unui gând doar presupus.

Acum par toate puse în tipar,
Departe-n nici un fel nu se mai vede,
Iar trecerea-n zadar se întrevede
Prinsă-n tandem cu vise de coşmar.

Iar limita devine un reper
Ce pare existenţei o dovadă
Că poate dintr-o dată să decadă
Din rolu-i de firesc ori de mister.

Nimic nu se-ntrevede a fi leac
Acestei stări complet denaturate
Cu drumuri mai tot timpul perturbate
De ceva ce, normal, e simplu fleac.

Multe-s de spus și puse în primplan,
Tergiversarea dă bogate roade
Ilustrelor finale calapoade
Ce duc trăiri sub fald de paravan.

Meschinăria pare joc frumos,
De multe ori, hoțește, ne înşeală,
Făcându-ne să credem în greşeală,
Negându-i rostul prea periculos.

Iar peste toate, rangul cel înalt
Îl are excelenţa sa, mincuuna,
Cu orizontu-i larg ce, totdeauna,
Face din pas de melc un amplu salt.

Abisu-i orizontul dominant,
Plăcerea e extremă în furtună,
Dând proştilor motiv de-a fi-mpreună
Trăind extazul antirezonant.

Motiv, scânteie şi făclie

Am auzit cândva de nunta ta,
Când tu priveai un drum înspre departe,
Şi chiar doreai uşor să poţi uita
Că numai timpul nu îşi are moarte.

A fost mai greu să dau un înţeles
Mirării ce venea cu-mpotrivire
La prea firescul drum ce l-ai ales
Să-ţi fie port-drapel şi împlinire.

În amintiri, mult timp, te-am rătăcit,
Nici tu n-aveai idei ce e cu mine,
Iluzii şi-ntâmplări ne-au tot dosit
Prin umbre dărâmate de ruine.

Erai acolo, undeva-n trecut,
Aluzie de vis prevestitoare,
Pe care să îl negi nicum n-ai vrut,
Dar nici n-ai pus voinţa la-ncercare.

Ai fost plecată, nu ai stat pe loc,
Ca nu cumva greşeli să mai pot face,
Iar drumul meu, de lacrimi şi de foc
Te-a ocolit, să poţi trăi în pace.

Aseară te-am văzut că mă priveşti,
De parcă vremea veche revenise,
Uitând c-ar trebui să-ţi aminteşti
Că m-ai pierdut pe undeva, prin vise.

Luase pasul gândului avânt
Înspre privirea-mi plină de dorinţă,
Şi te-ai lipsit de-al timpului cuvânt
Spre al avea motiv de dăruinţă.

Toate s-au vrut aşa cum ţi-ai dorit,
Sau poate cum şi eu doream să fie,
În locul şi momentul potrivit
Ca să devii scânteie şi făclie.

Ştiai de mult, deşi ai vrut să uiţi
Că n-ai să poţi mai mult mizând pe luptă
Ca-n vise să tot fim substituiţi,
Viaţa lăsând-o, de păreri, coruptă.

Gust de seducţie

M-aş vrea ştiut sedus, de mult, de tine,
Ca să te pot, în tihnă, să te gust
Sub umbra nopţii care-n loc m-ar ţine
Prin gândul realist, firesc şi just.

Nimic n-ar fi în stare să reziste
Dorinţelor ce timpul ne-ar răpi,
Lăsând urmări ca fapta să existe
În alte fapte ce la fel vor fi.

Ni s-ar preface clipa o furtună
De-ar fi să o mai vrem întârzia
Voindu-ne, cu totul, împreună
Deloc atenţi la ce va mai urma.

M-ai defini prin tot ce-ar fi urmarea
Firescului însemn definitiv
Prin care s-ar redenumi-ntâmplarea
De a mă şti sedus intempestiv.

Şi toate-ar fi numite întâmplare
De cei ce azi, că te cunosc, îşi spun
Făcându-i să se-ntrebe, cu mirare,
De ce nu toate stelele apun?

Lipsindu-ne de multe amănunte
Ce n-ar putea concretul a schimba,
Şi chiar ştiind că mulţi or să se-ncrunte,
Ne vom dori mereu a ne avea.

Tu-ţi vei dori să fii mereu dorinţă,
Fiindu-ţi eu cel ce mereu doresc
În tine să rămân cu bună ştiinţă
Al nopţii prag prin fapte să-l zdrobesc.

Şi cum nimic nu este nou sub soare,
Ceea ce-aş vrea va fi un mod firesc
De-a ne-mplini o clipă trecătoare
Prin ceea ce ni-i datul omenesc.

Aparţinători de mâine

Sidoniei

Azi nu mă ştii dar ştii c-ai să mă ştii
La ceas de zi cu iz de primăvară,
Când timpului supusă n-ai să fii
Şi vei lăsa prejudecăţi să moară.

Te vei lăsa firescului distinct,
Denominat de gânduri creative
Ivite dintr-un concludent instict
Şi simţuri elocvente, instinctive.

Ceru senin va fi un corolar
Al gândului ce trece-va-n dorinţă
Şi fugă de a pierde în zadar
Tot ce ar fi, speranţei, consecinţă.

Din întrebări te vei găsi răspuns
Uitând de-o altă cale, abătută,
Uitând a mai păstra ceva ascuns,
Lăsându-te, cu totul cunoscută.

Din tot ce azi îţi este neştiut
Rămâne-vei cu simpla amintire
A nopţii ce te-a rupt de un trecut
Ce te fura de dreptul la iubire.

Noaptea va fi concretul corolar
Al unui şir de fapte limpezite
De gândul ce trecând un alt hotar
Va fi desprins de sensuri cu ispite.

În jurul tău un alb imaculat
Îţi va păstra amprentele de forme
Redâdu-te prin gând mereu furat
De adevăruri noi şi zări enorme.

Ce azi nu ştii atunci va fi să ştii,
Mă vei simţi mereu fiind cu tine,
În miez de zi, în nopţile târzii,
În vise ce vor şti a-ţi aparţine.

Prin culori, tu

Sidoniei

Să nu te-mbraci în negru niciodată
Şi, dacă poţi, tot niciodată-n gri,
Le lasă unor vremuri de-altădată
Şi lasă-te, pe tine, ţie-a-ţi fi.

Nu îţi ascunde chipul de lumina
Ce dă chiar umbrei definit contur,
Uitând să crezi că-ţi e întreagă vina
Privirilor ce le tot vezi în jur.

Culori de foc adună, potriveşte,
Şi fă, din alb, un prag mângâietor
Al visului ce ziua se porneşte,
În zori de zi fiind biruitor.

Te-mbracă-n roşu, fii fără de teamă,
Trecutul e în urmă mult rămas,
Idei de-atunci nu sunt de luat în seamă,
De mult sunt chiar şi ele în impas.

Privirea-ţi e, se vede, la-nălţime,
Şi chiar mă face să mă simt dator,
Să te privesc şi eu în profunzime,
Când stelele din jur îți sunt decor.

Şi albul să ţi-l iei drept mărturie
În nopţile cu ceru-nourat,
Ca să te-nveţi că evidenţă vie
Vei fi când totu-n urmă e lăsat.

Noaptea să fie umbră luminoasă
A tot ce poate fi, în mod firesc,
Extremul ce te-arată mai frumoasă
Şi corolar al visului lumesc.

Presimţiri de avangardă

Corinei

Şi într-o zi, fugând de amănunte,
Uitând de-al lumii timp şi calendar,
Am să te duc departe, într-un munte
Dar să îmi fii şi să mă ai ca dar.

Într-o cabană, cândva luminată,
Furtună fiind de juru-ne-mprejur,
Să simţi că viaţa-i, totuşi, minunată
Cu limite-ntr-al viselor contur.

Spre seară când vom căuta spre stele,
Sperând că până-n zori se vor ivi,
Să ne seducă presimţiri rebele,
Că vom avea mult timp de-a ne iubi.

Un foc de lemne temeri o să ardă
Pănă ce fi-va totul curăţit,
Sub mâna-mi ce, extremă avangardă,
Vei resimţi al clipei pas grăbit.

Şi-n pântec focuri mari or să se-aprindă,
Când coapsele vor da contur rotund
Acelui drum menit să ne cuprindă
În adevăru-i evident, profund.

Ştiind să fii, alternativ, ispită
Şi evidenţa rostului firesc,
Te vei simţi femeia mult dorită
Trăind iubirea-n sens dumnezeiesc.

Şi vei fi dar, cu rost şi cu menire,
Contrând idei ce azi îţi trec prin gând,
Simţindu-te motiv de nemurire,
Întinerind sub semn de timp arzând.

Acolo, sus, ascunşi de marea lume,
Ne vom o noapte din destin
În care ne vom spune doar pe nume,
Fiindu-ne, ca daruri, pe deplin.

Vestire prin viitor

Spre viitor privesc şi te găsesc
În clipa ce de-acum e dat să vină
Şi-n noaptea-n care am să te privesc
Simţindu-te-mplinită şi-n lumină.

N-am cum să-ţi povestesc ceea ce ştiu
Din ceea ce îmi este la vedere,
Dar, totuşi, pot acum să scriu,
Iar tu să crezi că-i simpla mea părere.

Din amănuntul unui vis pierdut
Ne vom găsi idei şi argumente
De-a recicla al umbrelor trecut
Pierzând-le sub noile amprente.

În ziua-aceea vei zâmbi din nou
Spre a reda trăirilor nuanţă,
Fiind a nopţii viitoare un ecou
Ce-o vei voi concretă circumstanţă.

Şi-ai să-ţi redai un drept, crezut uitat,
De-a fi un rug aprins şi o scânteie
Ce-aprinde foc, mereu învăpăiat,
Simţindu-te, trăind, fiind, femeie.

Acelei nopţi vei fi concretul crez
Al gândului pornit din dăruire,
Când mă vei vrea în tine să migrez
Subtil să-ţi fiu de-a pururi amintire.

Ideea lor o vei avea motiv
Când vei voi, normal, să se repete,
Sub clauze de rol imperativ,
Noaptea dintâi şi faptele concrete.

Spre viitor privesc şi-acolo eşti
În clipa ce de-acum e dat să vină,
În noapte-n care ca în vechi poveşti,
Te vei simţi în graţie divină.

Accent spre punct final

Atât de multe par întâmplătoare
Şi uneori uitând să aibă sens,
Că raţiunea sugrumată moare,
Nemaifiind, cu sine, în consens.

Voind mereu să aibă toate nume,
Orice idee-n grabă o numim,
Şi-o arătăm, ca ceva nou, la lume,
Convinşi fiind că asta ne dorim.

Accentele sunt puse cu migală
Pe ceea ce-i mereu din interes,
Trasând cumva o margine legală
La tot ce e normal, chiar din exces.

Şi chiar de-ar fi o cale mult mai dreaptă,
Un drum ce-ar merge mult prea rar cotit,
Din temeri ies doar cei ce nu aşteaptă
Să fie totul cum şi l-au dorit.

Aşa merg multe cât se merge-n grabă,
Prea rar ajung spre punctul de final
Căci tocmai el, văzându-le, întreabă
Cât de egal devine un egal.

Dar când ajunge limita firească
La observarea firului de păr,
Singura cale, pururi omenească,
E adevărul spus prin adevăr.

Foc de foc

Ţi-am spus că focul e deja aprins,
Fără de fapte nu se lasă stins,
Că e pornit de-al vieţii lait-motiv,
Şi nicidecum gândit demonstrativ.

Şi în tandem cu flăcările-i mari,
Te văd din miezul lui cum îmi apari,
Punându-mi în dorinţă clar îndemn
Vieţii de-a da, prin faptă, rost solemn.

Te-aş dezbraca oricând, miez de zi,
Să pot, de neoprit, în toate-a fi,
Şi mai apoi, la fel, pe înserat,
Să fie ziua zi cu rod bogat.

Iar mai târziu, în noapte, ai să-ţi faci,
Motive, întru tot să te dezbraci,
Intrând în rolul tainic şi sublim
A ceea ce-i firesc când ne dorim.

Şi miezului de noapte îi vei fi
Dorinţă de privirea a-mi privi,
Eu să nu pot, iar tu nicicum să vrei
Nopţii să dam un altfel de temei.

Vei fi grăbită şi voi fi grăbit
Să împlinim ce-avem de împlinit,
Împreunării să ne fim motiv
În sensu-i definit, imperativ.

Îţi este clar că şoaptele vorbesc,
Şi plan de întâmplări deja urzesc,
Verbul firesc al faptelor conjug,
Focu-i aprins, şi nu-i un simplu rug.

Se stinge doar de e să fie stins,
Dar orice-ai face azi e clar aprins...
Să-l domolesc... mă iartă, mi-este greu,
Nu-mi pot permite asta tocmai eu...

Consum de încercare

Vorbim mereu de simpla întâmplare,
De confruntarea simplelor idei
Și încercăm să le găsim temei
Punându-ne, cu mintea, la-ncercare.

Punem în joc doar fapte consumate,
Sperând că relevante explicații
Vor sta în calea unor complicații
Ce nu se vor de fapte separate.

Ideile tot definesc repere,
Când cazul evident nu-i un model,
Și chiar când adevărul e rebel
Și dreptul de-a fi, concret și-l cere,

Prin limitări mimate ca-mplinire,
Mereu luând nimicuri ca-mprumut,
Dându-le rolul de idol absolut,
Convigerea ajunge definire.

Și tot vorbim de simpla întâmplare,
Când nu găsim reperelor motiv
Când voia are rost imperativ
De-a dovedi că nouă ni se pare.

De multe ori, sub norii de furtună,
Fulgerul vrea a fi luminător
Și umbrele converg, înșelător,
Înspre abisuri ce le tot adună.

Apoi, când vremea pare-nseninată
Din amintiri se-ajunge în război,
Lăsând în urmă lașii drept eroi
Ai luptei de minciună dominată.

Tot acceptăm urmarea indecentă
A ceea ce am refuzat să fim
Când totul era-n formă de sublim
Pierdută de trăirea remanent.

Încă vorbim de simpla întâmplare
Că doar atât putință mai avem,
Credința n-o vedem cu rol suprem,
Și ne trezim uciși de disperare.

Decor de risipire

Viața nu-i un formular stupid
Predispus la termeni și condiții,
Care, nesemnat e invalid,
Pus pe calpod de mari ambiții.

Cu idei turnate în tipar
Cei mai mulți o vor a fi-mbâcsită,
Măsurată cu un calendar
Ce o vrea, de multe ori, grăbită.

Alții, căutând a fi altfel,
O tot dau pe a plăcerii clipă,
Definind-o drept fidel model
Al trăirii fără de risipă.

Unii și-o gândesc prin încercări,
Acceptând-o tot mereu pe fugă,
Sub noian de veșnice-ntrebări
Ce același verb, fugar, conjugă.

În teribilismul obturant
Mulți ajung să cadă la-nvoială
Cu absurdul cel mai aberant
Care cere sorții socoteală.

Libertăți luate cu-mprumut
Pun pe viață cea mai grea dobândă,
Dându-i definiri de rost trecut
Pervertit prin lipsa de izbândă.

Plus și minus infinit se vor
Faptele croite după minte
Căutând ieșirea în decor
Când transpuse-s vorbei prin cuvinte.

Restul e rămas într-un nimic,
Prea puțini mai cred în demnitate,
Alții spun că omul e prea mic
Și prea mulți se tem de libertate!

Nevăzutele văzute

De multe ori în ochii tăi privesc,
Privind atent ce vrei să nu se vadă,
Şi uit că prin firescu-mi mă grăbesc,
Trecând de a cuvintelor faţadă.

Nu încadrez nimic într-un tipar,
Şi nici nu caut rotunjimi de formă,
Doar am un simţământ mult prea bizar
Ce-mi pierde-a judecăţii simplă normă.

În sensuri clare văd că tu lipseşti,
Dar lipsa ta deloc nu-i concludentă,
Imaginii motiv tot tu îi eşti,
Ea devenind idee evidentă.

Un orizont ce-l ţii mereu ascuns
Dă un imbold atâtor amănunte
Ce simţului se-arată-ndeajuns
De-a-ncepe, prin consens, să se confrunte.

Printre imagini ce tot nasc idei,
Concluzia-i reală, consistentă,
Că definind al viselor temei,
Cu tine eşti, de-a dreptul, exigentă.

Chiar dacă vreau, e greu să te exclud,
Să nu te văd, cu totul, şi pe tine,
Şi chiar să simt sub palmă trupul, nud,
Cu bogăţia clipei ce-l susţine.

Nu mi te-arăţi, crezând că nu te văd,
Că, prin iluzii, pui un val de ceaţă,
Prin care nu am cum să întrevăd
Dorinţa de-a fi sâmbure de viaţă.