Ca-ntr-un extrem de timp deja trecut,
Dându-mi acum, cu grabă, spre vestire,
Povestea aventurii de-nceput.
Noapte va fi, cu urme de văpaie,
Motiv de-a mă lăsa a te privi
În umbra lunii ce va vrea să-ndoaie
Al vremii foc, urnit în miez de zi.
Lăsându-ţi trupul fără nici o mască
Şi sânii întâmplării de bun gust,
În tine adevăr o să se nască
Când palmele-mi vor fi căuş de bust.
Iar ochii vor ţinti, concret să vadă
Mijlocitorul coapselor contur
Găsind, în frumuseţea lor dovadă,
Că limitarea e un clar sperjur.
Îmi vei voi şi tu nelimitarea
În limita prescrisului destin,
Concretizând şi acceptând urmarea,
Şi jocul cu accentu-i clandestin.
Când dincolo fiind, de frontiere
Vei spune că erau fără de sens,
Şi, cu motiv, în clipa de plăcere,
Fapta în sine are rost imens.
Simţind concret măsuri de anvergură,
Din gând vei face amintiri de vis
Şi calapod de mare aventură,
În care miza e un drum deschis.
Avându-mă în carne şi în sânge
Şi-n tot ce va-nsemna firescul gând,
Mă vei tot vrea şi vei voi a-n-frânge
Furtuni ce se vor vrea un foc arzând.
Mă las, tăcerii, pradă uneori,
Dar las privirea-n lume să de ducă,
Şi chiar de văd orori printre erori,
Nu-mi pasă pe ce drumuri o apucă.
Nu mă-ncadrez, fireşte, în tipar,
Nici un tipar nu-mi e croit pe formă,
Că sunt un ins ciudat, mereu bizar,
Exonerat de-a clipelor reformă.
Scriu poezii, dar nu mă vreau poet,
Nu-s bun de nici o gaşcă socială,
Nu stau lipit de nici un epitet,
Dar nu mă mint, nu cad la învoială.
Nu pot mima cu aer optimist
Beţia unui duş cu apă rece
Când ştiu cât sunt, în fapte, realist,
Şi-n tot ce-n toiul nopţii se petrece.
Emoţiei nu-i sunt prizonier
Şi nu îi cer în vers să se prefacă,
Dar când privesc spre stele, înspre cer,
Uit că am vrut cuvântul scris să tacă.
Aşa ajung să las a fi ştiuţi
Paşii ce-i fac ca trăitor în fapte,
Când mă confund cu cei necunoscuţi,
La ceas de seară ori în miez de noapte.
N-am cum de adevăr să mă dezic,
Şi nici ideii să-i croiesc o mască,
Chiar dacă mulţi, venind în faţă-mi zic
Că sunt, ca alţii, mulţi, un gură-cască.
Nu sunt poet... Tot spun şi tot repet,
Nu-s demn de noua tagmă literară,
Că nu-s capabil de-a vorbi încet
Când demnitatea pare să dispară.
Nu ştiu, ca om, cum să accept, să mint,
Să laud şi principii inversate,
Şi-n faţa mea curat să mă prezint,
Ştiind că-mi am trăirile uitate.
Viaţa mi-a fost pe drumuri lunecoase,
Am tot luptat mereu să nu cobor,
Când frigul pătrunzându-mi până-n oase
Voia să uit că vieţii-i sunt dator.
Mi-a fost s-aud o ploaie de cuvinte
Ce-mi arătau că ceru-i plin de nori,
Că nu-i normal să merg doar înainte
Uitând de adormirile în zori.
Şi-am fost certat de mult prea mulţi, deodată,
Când tot negam extreme tălmăciri,
Pledând că viaţa nu e vinovată
De fuga celor mulţi în rătăciri.
M-au boicotat idei voit uitate
De cei ce se credeau conducători,
Când porţi ce se ştiau baricadate
N-aveau tăria marii opritori.
M-am învăţat să caut înspre stele
În zori de zi, ori seara, în amurg,
Simţindu-mă atras mereu de ele,
Văzând în ele clipele ce curg.
Şi înspre Ceruri mi-am avut privirea
Când presimţeam un orizont vetust,
Sau când mi se părea că amintirea
M-ar fi un plan ori spaţiu prea îngust.
Ideea mi-a rămas întipărită
Chiar şi în vise ori în rătăciri,
În lacrima ce se ştergea grăbită
Când rostul şi-l pierdea prin amintiri.
La ceas de seară ne e dat să fim,
Primordiali în umbre conturate,
Şi începutul clipei să-l grăbim
Redându-ne speranţele uitate.
Şi-aşa, atunci când gândurile dorm,
Când calendaru-i semnul de schimbare,
Clipa va fi şi timp și pas enorm
Şi martor de firească-mpreunare.
Sub umbrele pădurii, neştiuţi,
Uitând de vorbe mari, meşteşugite,
Uita-vom să ne fim necunoscuţi
Lăsând dorinţei drumuri definite.
Mâna-mi va fi căuş mângâietor
Coapsei zvâcnind în ritm deja fierbinte
Şi sânilor ce, tresăltând uşor,
Mă vor lăsă, un timp, fără cuvinte.
Chiar în decorul nopţii de-nceput,
Pădurea va-nvăţa să ne păzească
De umbrele prezentului trecut
Şi temerea, puţin prea mult, firească.
Dar fără temeri şi lipsiţi de trac,
Clar simţitori de mare cutezanţă,
Mă vei voi grăbit să te dezbrac
Fiindu-mi drept atu de circumstanţă.
Mă vei primi ca dar, fiindu-mi dar,
Fiind, fireşte, cum e dat să fie,
Uitând de vremea trecerii-n zadar,
Trăind a-mpreunării bucurie.
Pădurea-ţi va rămâne-n amintiri,
Dovadă ce nimic n-o va înfrânge,
Că ne-am avut motiv de cuceriri,
Păstrându-mă, cu-nsemn distinct, în sânge.
În trecere, văd veşti, ce-mi spun de tine,
Şi despre cum va fi să ne găsim
Ştiind că totul, nouă, ne revine,
Ca noi, ai nopţilor, mereu, să fim.
Mi te vestesc ideile fugare
Prin evidenţe ce trăiri extrag
Venite parcă dintr-o întâmplare
Ce ţintuieşte înţelesul vag.
Ideea ni-i, de mult de tot, vestită,
Dar am pierdut-o noi, printre uitări,
Când nu voiam să ne-o avem ispit
Şi nici prevestitoare de-ntrebări.
A devenit acum, de drept, acută,
Şi graba ei ne vrea tot mai grăbiţi,
Lăsând în urmă calea cunoscută
De toţi ce noi ziceam că-s fericiţi.
E timpul să devii o mărturie
A clipei de profund, extrem, însemn
Când vei dori urmarea datorie
A nopţii şi a pasului solemn.
Încep direct, şi tot direct îţi spun
Şi fapta va fi unica dovadă,
Că mă vei vrea grăbit, ba chiar nebun
În tine să mă ştii, fără tăgadă.
Al clipei rost deja îl înţelegi,
De multă vreme ştii că-mi eşti dorinţă,
Că încălcând tabuuri, sfaturi, legi,
Îmi eşti şi corolar, şi referinţă.
Să nu fim, aşadar, chiar ipocriţi,
Să ne ascundem viaţa-n falsitate,
Zicând că nu putem fi ispitiţi,
Că vorbele sunt, toate, inventate.
Tu ştii că n-ar fi bine să te-ascunzi,
Că nopţile îţi dau vestiri în vise,
Chiar sânii ce se văd că-s mai rotunzi
Îţi prevestesc idei necompromise.
Şi, bine ştii, că tot ce-i amânat
Te duce într-o luptă nesfârşită
Şi afli că nimic n-ai câştigat
Când fapta e, în toate împlinită.
Îţi spun, din nou, să nu fim ipocriţi,
Etichetând consensuale fapte,
Lăsându-ne de noi acoperiţi
Împreunaţi trecând prin miez de noapte.
Nu are rost, deloc nu-i nimerit
Să tot pui fard pe un contur de mască,
Spunând că nu-i momentul potrivit
Chiar dacă presimţirea te demască.
Nici replici, de găseşti, n-au înţeles,
Puţine spun din cât ar vrea să spună,
Cuvintele deja sunt în exces,
Ca norii ce dau veste de furtună.
E timpul să nu fim, iar, ipocriţi,
E vremea de firesca împăcare,
Să nu ne mai lăsăm de gând opriţi,
Fugind de omeneasca-mpreunare.
Ideea devenise transparentă,
Totul era, de-a dreptul, transparent,
Şi prin tăcerea ta prea evidentă
Firescul se voia şi evident.
Nimic nu îţi voisei să oprească
În ochi să-mi sară sânii-ţi prea rotunzi
Ce defineau dorinţa-mi omenească
În tine, pe de-ntregul să m-ascunzi.
Raza luminii îmi dădea doar semne,
Trupu-ţi era vederii mele-ntreg,
Întruchipând extremele solemne,
Misterul ce-ţi doreai să îl dezleg.
Conturul coapsei explica motive
De-a da privirii drumul definit
Spre forme întru tot explicative
Acelui pasul de vis ademenit.
Privirile-mi ţinteau cu mângâiere
Oprindu-se pe doritoriu-ţi pântec
Ce se-arăta, lipsit de-ntârziere,
Un leac izbăvitor ca un descântec.
Te-acoperea cămaşa transparentă
Ce nu îmi ascundea, de fapt, nimic,
Mi-era mai mult chemare evidentă
Şi-ndemn, spre sâni, încet să o ridic.
Aşa a fost... lipsindu-ţi întrebarea,
Ştiind ce vreau, ştiam şi eu ce vrei,
Urmând, fără-ndoială întâmplarea
Cu tot firescul ei, concret, temei.
Iar coapsele, în forma lor, rotundă,
Al dezrobirii drum îmi defineau,
Sânii-ţi striviţi uitau să se ascundă,
Şi gustul freneziei mi-arătau.
Tu mi te-ai dat, păstrându-mă în tine,
Se dovedea firescul, transparent,
Ca, peste vieţi, să ştim că ne-aparţine
Un adevăr firesc şi elocvent.
De-atâta dor şi gândurile dor,
Ideile încep să se-ngrădească,
Simţirile în taină, simt că mor,
Dorindu-şi întruparea lor lumească.
Iar nopţilor le este dor de vis,
Privirile se lasă-a fi vânate
De înălţimi ce urcă din abis
Părând a fi spre Ceruri avântate!
Nici amintirea nu mai stă pe loc,
Mi te arată lacrimă de soare,
Cu evidenţa zilelor de foc
Ce ne-au păstrat fireasca-mpreunare.
Timpul trecut, aş zice, ne-a-ngheţat
În urmele ce par a ni se pierde,
Lipsindu-se voit, deliberat,
De-al primăverii fir de iarbă verde.
Simţiri ce încă nu ştiu unde duc
De dorul tău se-arată suferinde,
Făcându-mă să vreau a fi haiduc
La ceas de seară drumul să-ţi pot prinde.
Şi-aş căuta cumva să te vestesc,
Să-ţi spun că timpul înţelege şi-aşteaptă
Treceri în taină peste prag lumesc
Acum, când lumea, e mereu nedreaptă.
Tăcerile sunt jocul mult prea dur
Ce-mi prinde gândul în idei banale
C-ajung să uit al faptelor contur
Ce, ştii prea bine, cum devin reale.
Resimt durerea... Gândurile dor,
Durerea lor devine tot mai mare,
Şi tot trecutul pare viitor
Încorsetat de-a vrerii întâmplare.
De tine-mi este dor ca de-o idee
Ce vine de demult înspre mai mult,
De tine, o minune de femeie,
Ce-mi pierde traiul zbaterii-n tumult.
Mi-e dor de fapte, îmi e dor de viaţă,
Cu tine timpul să-l mai las uitat,
Sub semn de zori de zi şi dimineaţă
Ori de amurg şi vreme de-nnoptat.
Din vremuri care vin îmi eşti lumina
Ce defineşte rostul de a fi,
Când tu mă vrei coroana şi tulpina
Prin rădăcini ce-n tine se vor şti.
Cuvintele puţine mai pot spune
Din cele ce prin tine prind contur,
Când zorii zilei noaptea vor supune
Lăsându-mă să văd ce am în jur.
Şi-mi este dor, un dor de totdeauna,
De tine şi de-al nopţilor firesc,
De-a fi noi doi, privind înspre furtuna
Şi norii ce, mereu, ne ocolesc.
Multe idei păreau deja pierdute,
Lăsate unui timp ce a trecut,
Păreau a fi în amintiri trecute,
Ca un reproş de pas neînceput.
Ideea de-a uita era ciudată,
Nu îi puteam găsi nicicum reper,
Mereu mi se-arăta ca refuzată
Ca orice gând fugar şi efemer.
Lumea-mi părea, în sens real, redusă
La rolul unui efemer decor,
Tentată de-a fi clipelor supusă,
Uitând de tot ce-nseamnă viitor.
Trecuse timpul dintr-o altă vreme,
Îmi tot spuneam fără să am dovezi,
Fără să simt că am de ce mă teme
Când cercetam apusuri ori amiezi.
Şi-mi căutam, întru dispreţ, motive
Să fiu, ca toată lumea, clar convins,
Că doar necesităţi imperative
Nu-s de ajuns, că sunt deja învins.
Găsind nepotriviri, cu îndoială
Mă regăseam în altfel oglindit,
Mă întorceam la viaţa mea reală,
Ştiind că nu-s, în turme, de găsit.
Mă ştiu cum sunt, şi ştiu că îmi e bine,
Chiar dacă-s uneori un ins suspect,
Chiar dacă vorbe curg mereu spre mine,
Văzut ca adjectiv ori ca subiect.
Că vieţii noastre ne suntem eroi
Eu tot ţi-am spus şi-ţi spun că or să fie
Mai multe nopţi fierbinţi între noi doi,
Fireşti în nota lor de nebunie.
Tăcerea vei păstra, cu înţeles
Că amănuntul se va vrea idee
De-a nu avea altceva de ales
Ca faptă de bărbat şi de femeie.
Mereu va fi să nu fie altfel,
Să mi te laşi cu totul la vedere,
Conturu-ţi devenind firesc model
Extazului ce drept real îşi cere.
Să stai aşa, şi-apoi, încet, mai mult,
Privirii mele să se dezgolească,
Lăsând împotrivirii rol ocult,
Dorinţe de întreg să definească.
Sub mână pântecul să-l simt arzând
Iar sânii să ţi-i gust fără oprire,
Uitând de al tăcerii mare-mi gând
Când coapsele-ţi sunt vad spre nemurire.
Şi, printre ele, drum să îmi găsesc,
Uitând de lumi ce-ar vrea să ne blameze,
Că tocmai eu, cu totul nefiresc,
S-ajung apoteoză de sinteze.
Dorinţelor va fi să ne fim leac
Şi născători de alte mari dorinţe,
Ce ne vor fi oriunde sfânt iatac
Îndatorat fireştilor cerinţe.
Eram grăbit... Spuneai să mai aştept,
Dar n-aveam grabei mele bariere,
Păreai a fi lipsită de putere
Găsind împotrivirea-n rol inept.
Nu îmi lăsasei chiar nimic ascuns,
Şi te vedeam aproape toată goală,
N-aveam dorinţei nici o îndoială,
Sânii-ţi erau un clar, firesc răspuns.
Eu te priveam, simţeam extrem de clar,
De ce păreai a fi nehotărâtă,
Şi îmi şopteai că viaţa-i prea urâtă
Pierdută într-o trecere-n zadar.
Ideea o trăiam prin înţeles
Şi-nţelegeam că nimeni nu ne vede,
Că nimeni, niciodată, nu va crede,
Ceva ce n-ar avea subînţeles.
Mi-erai motiv şi îţi eram motiv
De-a nu avea, în gânduri, bariere,
De-a trece înspre fapte în tăcere,
Dându-le sens şi scop imperativ.
Profund tăcut eram, dar n-aşteptam
Un minim gest ca semn de aprobare,
Simţeam că eşti şi tu fără răbdare,
Ştiam că nerăbdarea-mi ţi-e balsam.
Că n-aveam timp, de întrebări, ştiai,
Simţeai, accentuat, un foc fiebinte,
Ce-ţi ascundea vorbirea de cuvinte
Ca dar să-mi fii când dar ai să mă ai.
Ani au trecut dar tu la fel îmi eşti,
Femeia definită de poveşti
Şi-ntruchipată-n miezul unui vis,
Un fruct ascuns, cu totul interzis.
Privindu-te, mereu te regăsesc,
În visele eternului firesc,
Ca-n noaptea-n care tot ce s-a-ntâmplat
Era un vis lumeşte întrupat.
Privirea e aceaşi şi acum,
Plină de sensul unui unic drum,
Ce ideal ţi-a fost şi-ţi este-nsemn
Al dăruirii ca simbol şi-ndemn.
Acum nimic nu este cum a fost,
Au toate laitmotivul unui rost,
Iau forme pe al vieţii calapod,
În aşteptarea clipelor de rod.
Te tot privesc, mă las a fi tăcut,
Văd viitorul fostului trecut,
Şi-l văd la fel... unii-l numesc rebel,
Eu îl numesc firesc al unui ţel.
Altfel te văd în noul viitor,
De adevăruri plin, şi-nnoitor,
Păstrându-mă-ntr-al nopţii rol real
Ca rost de adevăr esenţial.
Un suflet există şi-n piatra inertă
Cât dor de-mplinire lăuntrică poartă,
Dar omul nu vede, ideea nu-i certă,
Când el nu îşi vede menirea ca soartă.
Cât el vede viaţa prin propria-i minte,
Şi-i dă ca valoare un şir de dorințe,
Se pierde pe sine, prin multe cuvinte,
În rugul trăirii cu false credinţe...
Când nu-şi înţelege nici drumul ce-l merge,
Şi crede departe mai tot ce-i aproape,
Nici urme nu lasă, mereu şi le şterge,
Sperând că se poate de moarte să scape.
Trăind tot cu frică, nicicând spre departe
Privirea nu poate real să mai vadă,
Că valul de ceaţă e pragul spre moarte,
Iar pragul îl face prea mic să se creadă.
Idei fără noimă ce par de valoare
Se pun ca repere, se văd ca jaloane,
Punând viaţa-n umbră, se vor de amploare,
Mimând definiţii, tipare, şabloane...
Iar fapta văzută ca rod de gândire
Nu dă înţelesuri ci doar judecată,
Văzută-n tragisme ori vis de mărire,
Blazon de culoare sau jalnică pată.
Păreri tot mai multe, speranţe puţine,
Apar ca dovadă de şanse extreme,
Când gândul nu poate consensuri obţine
Cu multele-i temeri fixate-n dileme!
Sunt vremi de pierzare, absurdul dă iama,
Simţirea-i ucisă şi pusă-n tipare,
Contează doar rolul, mărirea, reclama,
Ideea de suflet din toate dispare.
Dar faptele simple au rosturi perene,
Dovada e viaţa în forma ei certă,
Ce nu se ascunde sub măşti şi refrene,
Ca piatra ce pare de-a pururi inertă.
