miercuri, 11 octombrie 2017

Scrisori de post-restant

Din când în când mai scriu câte-o scrisoare
Şi o trimit, dar doar la post-restant,
Vreau să rămân mereu echidistant,
Poate va fi şi ceva nou sub soare.

Ca şi cândva, las totul la vedere,
Nu am de ce să ţin ceva ascuns,
Spun despre lumi în care am pătruns,
Ba chiar şi despre gânduri efemere.

Nici nu evit să scriu şi despre moarte,
De ceea ce în juru-mi a murit
Sau despre ceea ce văd, iar, dosit
În drumul ce mi-l merg spre mai departe.

În mod firesc, ca om ce nu se minte,
De dragoste, de fapte, amintesc,
De cum mi se întâmplă să trăiesc
Poveşti ce abia-ncap între cuvinte.

Îmi pot permite chiar, ca şi chemare,
Să povestesc din cele câte-au fost,
Găsindu-şi, peste vreme, adăpost
De trecerea, prea repede,-n uitare.

Mai scriu, cam rar, şi cum această lume
Se-ndreaptă, nonşalantă, spre prăpăd,
Şi nefirescul trai ce i-l prevăd,
Nici un principiu n-o s-o mai îndrume.

De viaţa mea nu scriu... De ce aş scrie?
Ar fi un gest total inoportun,
Ea nu e încă bun de drept comun,
Puţini sunt cei ce vor, de ea, să ştie.

Scrisorile le scriu... Şi necitite
Vor fi,cândva, în praf prea mult zăcând,
Dar, cineva, străfulgerat de gând
Se va-ntreba de cine-s părăsite...

Atunci vor fi, ideile uitate,
Ferite de prefacerea în scrum,
Voi fi citat ca anonim postum
Sedus de a tăcerii claritate.

marți, 10 octombrie 2017

Agale cale

E toamnă iar şi străzile sunt goale,
Aleile din parc surâd pustii,
Tristețea dă, necugetat, târcoale
Prea mult, fără de veste, tu-ntârzii...

La miezul nopţii totu-i alandala,
Luna privește, spre zenit, ciudat,
De parcă a cuprins-o îndoiala
Știind că orologiul vieții s-a stricat.

Și sunt flămând, mi-e dor și-mi este sete,
De gustul tău, cu totul, de alt fel,
Ce reușește bine să mă-mbete,
Și să îmi facă visul gând și țel.

Măsuri de timp, aș vrea să-mi cadă pradă,
Făcându-le pierdute într-un vers,
Ca, mai târziu, uitate, să decadă
Într-un, puțin știut, altfel, revers.

Altfel prea trece, e mereu pe fugă,
Legic firesc, dar mult prea mult nedrept,
Prin graba faptei, morții ne subjugă
Mimând ideea unui vag concept.

Fuga de el m-ar duce-n bătrânețe,
Precum se duce ziua în amurg,
Și-ntr-un sfârșit, un munte de tristețe,
M-ar obliga-n uitare să mă scurg.

Mai bine-o uit... Mă-ntorc să merg agale,
De mine, eu, într-un târziu, ascult,
Croindu-mi, cu răbdare, altă cale,
Ieșind dintr-al absurdului tumult.

luni, 9 octombrie 2017

Presimțire de plecare

Mai ai puțin acolo unde ești...
Drum vei avea de mers înspre departe,
E timpul unei noi și mari povești,
Și a miza pe cea mai mare carte.

În cumpeni stai, că-i noapte ori e zi,
Vii din trecut cu aripile frânte,
Oglinda tot mai greu o poți privi,
Îți ai idei ce-ncep să te frământe.

A fost cumva, întâmplător să știi
Că vorba veche-i plină de esențe,
Și chiar dacă mai vrei altfel să fii,
Vine momentul marilor scadențe.

Din regăsirea-ți ceasului târziu
Ca minimă și maximă idee,
Vei înțelege, simplu, că îți scriu,
Știind că-ți vrei firescul de femeie.

Acum doar vezi că ceva e schimbat,
Că în priviri vezi drum spre înainte,
Și gândul ți-l presimți deja plecat
Spre vise de aducere aminte.

În miezul nopții vezi că stai pe loc
Și fără de tăgadă-ți dai de știre
Că nu ai altă cale, de mijloc,
Că doar iubind avea-vei împlinire.

Și clipa veni... Fără motiv,
Scriindu-mi, vei voi a-mi da de veste
Că îți dorești, continuu, obsesiv,
Să vii să vezi trăirea-mi din poveste.

Vei hotărî să pleci, cu gândul clar,
Că vei veni să vezi cum mi-e acasă,
Dar vieții te vei face corolar,
Și-ai să rămâi, ca să-mi rămâi mireasă.

duminică, 8 octombrie 2017

Vremea regăsirii

Tu ştii că iarna nu mă va opri
Să te aştept pe-un prag de cer, când seara,
Este îndemn, al minții, de-a dormi,
Uitând să mai invoce primăvara.

Prin geamul ce-a ajuns, de ger, opac,
Văd candela ce pâlpâie timidă,
Iar umbra-mi agățată în copac
Mă face, viața-mi, s-o numesc aridă.

Setea de zbor, de care sunt cuprins,
Nu poate nici un viscol s-o oprească,
Prea mult mi-e sufletul încins,
Ajuns chiar la extrema omenească.

Privesc prin geamul alb, prin albu-i mat
Și frigu-l simt ca lanț legat de gleznă,
Plecarea-mi e un gest cu scop fixat,
Migrând spre cer să evadez din beznă.

Tu știi mai multe... Știi că nu mai spun
Despre privirea mea înspre departe...
Dar revenind, prin vreme, mă supun
Ideii de-a uita, de tot, de moarte!

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Prin labirint, pe drum

Nu mai cuprind în versuri depărtarea,
Mă simt având un labirint ca drum,
În care văd și-aud mereu chemarea,
Și pașii, spre grăbire, mi-i îndrum.

Din versuri scrise, câte unul doare
Când desenează amintiri, din zbor
Cu multele-i culori, mai mult amare,
Iar mori de vânt mă macină uşor.

Pasul mi-e-n gol, tristețea îmi ucide
Dorința de-nălțare în văzduh
Scrisul mi-e nud și rimele acide,
Versul ce-l scriu e prea sărac în duh.

Din tot ce-a fost, nimic nu mai rămâne
Doar lacrima pe orizontul mut,
Un pas pe loc și-un drum ce-o să-mi îngâne,
Privirea, peste umăr, spre trecut.

Mă recitesc, privindu-mă-n oglindă...
Ca și atunci, mi-e chipul încruntat
Și-mi e privirea foc, ce vrea să prindă,
Cuvântul dat, dar repede uitat.

Încep să scriu, cu gândul la erată,
Ceva ce pare-a fi un epilog,
Sedus de umbra care, mă arată,
De viață dependent ca de un drog.

Și scriu înțelegând îndepărtarea,
Cea născătoare pururi de păreri,
Că nu mă mai împacă azi eroare
De-a mai gândi, din nou, la fel ca ieri.

vineri, 6 octombrie 2017

Uitarea înspre simplu

Eu îți tot spun că dragostea e artă,
Cu oamenii reverberând din plin,
Cu cei ce n-au nevoie de o hartă
Ca drumul să și-l știe pe deplin.

Mă și trădează, veșnic, nerăbdarea
Când mă provoci să te sărut pe-un sân,
Și, cum prea bine știu continuarea,
Mă lepăd de credințe și-s păgân.

Și-mi e de-ajuns să-ți înțeleg dorința,
Te simt cum arzi, m-aprind și eu, încet,
Îmi uit, fără să-mi pese toată știința,
Sunt simplu om, uit titlul de poet.

Cum nu-ți mai văd, aprins fiind, privirea,
Văzând piciorul depărtat ușor,
Ca-ntotdeauna, mare-mi e uimirea,
Că sunt deja profund căutător.

Mă mai și las lipsit de-ndemânare,
Știindu-te că nu vrei să greșesc,
Și ca să-ți simt suava apăsare
Ca nu cumva prea mult să mă grăbesc.

Sălbatică devii, precum e marea,
De-mi vezi puțin îndemn de-a îndrăzni,
Chiar mi te dai exemplu-n așteptarea
Clipei ce poate vise zămisli.

Și între coapse, maluri de tandreţe,
Ajung să nu mai știu ce pot să fac,
Să mă declar sedus de-a ta suplețe
Sau tot nepriceput să mă prefac.

Atât cât pot, în limita umană,
Căci greu se face timpul, așteptând,
Și cad într-a firescului capcană,
În cartea vieții, mai scriind un rând.

joi, 5 octombrie 2017

Divina vină

Îți ard obrajii... Mă privești tăcută,
Ochii îți sunt ca jarul unui foc
Aprins de o-ntâmplare absolută
Ce-ai vrut-o s-o trăiești ca simplu joc.

Și mă întrebi de-a fost așa să fie,
Sau un blestem așa s-a împlinit,
Sedusă de-a plăcerii fantezie,
Femeie, pe deplin, te-ai regăsit.
Dar tot arunci asupră-mi toată vina,
Îmi spui că, totuși, sunt un piroman,
De n-ar fi fost să uiți să stingi lumina,
S-ar fi văzut că-s trăznet sau vulcan.

N-a fost mult timp, dar parcă peste viață,
Prin tinereți trecute te-ai găsit,
Și-ai înțeles că viața te răsfață
Când dar te știi, așa cum ți-e menit.

Mi-ai fost, atâta timp ademenire,
Și mă temeam să nu-i devin ostatic,
Ori să numesc speranța amăgire,
Fixându-mi gândul într-un țel dogmatic.

Sânii ți-i simt cum îmi freamătă sub buze
Îți miști piciorul să îmi faci iar loc,
Atâtea fantezii ni-s călăuze
Spre clar lumescul împlinirii joc.

Dacă ar fi, ce facem, să se vadă,
Ar crede lumea că suntem damnați,
Pedepsei mele tu ai fi dovadă,
Urmei adânci ce-o port pe omoplați.

Dar vei purta și tu mereu o vină,
De care am să țin să-ți amintești,
Ca totdeauna să te simt divină,
Și să te văd mereu că înflorești.

miercuri, 4 octombrie 2017

Noi, cu vântul și avântul

Noi suntem două trupuri
ce fac mereu dovada,
Că nu se pierd, ambiguu
lovite de tăgada
Acestei lumi corupte
de demoni şi iluzii,
Ce-şi vrea mereu puterea
de-a născoci confuzii.

Dar unul pentru altul
am fost dovada vie
Că nici prin raţiune,
nici prin anatomie
Trăirea nu îşi pierde
nici forma, nici avântul,
Cum trestia se-apleacă
aşa cum o vrea vântul.

Ne-am aşezat pe calea
destinelor pereche
Într-o poveste nouă,
şi, totuşi, mult mai veche
De necrezut, spun unii
că încă e posibil
Că visul ne e ţelul,
continuu, infailibil.

Suntem numiţi nebunii
ce-şi tot doresc dreptatea,
Ce dau mereu exemple
sfidând realitatea
Acestei lumi obscure
ce nu mai ştie sensul
Iubirii ce-i în stare
să schimbe universul.

Suntem dovada clară
că ştim ce-i datoria
De a sfida chiar Iadul,
absurdul, teoria,
Şi de atâta vreme
uităm mereu trecutul
Dând viaţă provocării
de-a nu-i plăti tributul.

Iar veşnicia-i mare,
şi fără bariere,
Ne vom trăi-o paşnic,
fiindu-i noi repere...
Trăiesc profund anarhic,
gândind ireversibil,
Ţi-s donator de vise
perpetuu compatibil.

marți, 3 octombrie 2017

Tentanta fascinanță

Ce fascinant e să privesc spre tine
Atunci când ochii mei îţi sunt oglindă,
Şi-mi spui că vrei să simţi că-mi este bine
Făptura ta, de vreau, să mă cuprindă.

Zâmbeşti şi chipul, luminat de soare,
Îmi dă motiv să cred că dimineaţa,
Când geana orizontului tresare,
E clipa când se defineşte viața.

Când treci desculţă-n zori, atât de calmă,
Şi-mi spui să nu am gânduri interzise,
Te vreau minune care-mi creşti în palmă
Ca să îmi fii femeie şi în vise.

Pui una peste alta, la-ntâmplare,
Idei ce-mi dau îndemn spre mult mai bine,
De-a-i face zilei altă aşezare,
Spre a grăbi întoarcerea la tine.

Şi mă săruţi pe tâmplă printre vise,
Ce le porneşti de vezi că nu există,
Dintr-un noiam cu amintiri ucise
De trecerea-mi absurd de eseistă.

Contrar fiind, mintea-mi devine trează,
Nemaiavând noiane de probleme,
Având motiv să ştiu că te tentează
Venirea-mi, lângă tine, mai devreme.

Şi am să spun, din nou, că-i fascinantă
Privirea-ţi ce devine oglindire
A clipei ce, de-a pururi, e tentantă,
Pornită din simţire, cu iubire.

luni, 2 octombrie 2017

Tulburare de dorire

Picioru-i gol, şi ţi-l străbat uşor
Simt palmele arzânde, mă-ncălzesc
Şi-ţi simt, pe coapse, tremurul de dor
De nici nu pot gândi să mă opresc.

Sânii-ţi tresar în palme când îi prind,
Iar pântecul, uşor, e arcuit,
Sedus de vis, fireşte, mă aprind,
Şi-mi dau motiv să fiu, normal, grăbit.

Petalele-ţi deschizi, le simt, încet,
Şi rezonezi cu fiecare gest,
Dorinţa-i, clar, de un profund complet,
Desăvârşită formă de protest.

De jos în sus te tulburi ca un lac
Când îţi străbat tot trupul, ascendent,
Ai vrea să strigi... însă mă vezi că tac...
Ceea ce simţi nu are precedent.

Şi-apoi devii esenţă de mister,
Ce-i iar, şi iar, mirific, chemător,
Să iau dorinţa ta un sfânt reper
Ca să devin, pe loc, nemuritor.

Atât de scurte-s clipele în doi,
Pe faţă rar se dau, doar în trăiri
Se definesc cu sens de vremuri noi,
Înaripând dorinţe şi simţiri.

Mi se lipesc iar buzele pe sâni,
Şi-ţi văd piciorul care-mi face loc
Ca nici n-ai timp porniri să-ţi tot amâni,
Şi nici să vezi, că ard, degeaba-n foc.

Mă simţi, te simt, îţi sunt şi-mi eşti motiv,
De a ne fi-ntrebare şi răspuns,
De-a ne dori mereu imperativ,
Fără-a ne fi o faptă de ajuns.

duminică, 1 octombrie 2017

Vânătoare la hotare

Prin mine trec noian de amintiri,
Atâtea clipe pline de iubire,
Cum m-ai dorit în marea mea pornire,
Vânând speranţa primei nemuriri.

Un vers cu rima dură, amărui,
Ţi-am dăruit pe-o margine de seară,
Când dat a fost, a nu ştiu câta oară,
Să-mi am oglindă ochii tăi căprui.

Zvoneam atunci porniri de pas în doi,
De regăsiri ca suflete pereche,
Ce cândva, într-o lume foarte veche,
S-au dăruit, spre vremuri de apoi.

Şi-n noua zi, în prag de răsărit,
Când umbra noapţii devenea ascetă
Spre orizont, suavă şi discretă,
Luna mergea, şi ea, spre asfințit.

Şi-mi amintesc... deja eram avar
Frenetic exploram, cu bucurie,
Şi sete, un crâmpei de fantezie,
Că trecem de al lumilor hotar.

Nici tu n-aveai, în gând, să mă opresc,
Îmi aminteai de mersul înainte,
Şi îmi şopteai că e de luat aminte,
Cât de real e simţul omenesc.

De-atunci şi timpul stă încremenit,
Şi ţine chiar şi visul la răscruce,
Când vrea pe alte drumuri a mă duce
Ori când mă las în gânduri poticnit.

sâmbătă, 30 septembrie 2017

Versul la-ndemână

Versul îmi este mult la îndemână
Când lumii am ceva, orice, de spus,
Şi-o melodie-n suflet mi-ngână,
Iar ochii, mult, prea mult, privesc în sus.

L-am adoptat, în felul meu, ca formă,
Nici nu e scurt, şi-n nici un fel prea lung,
Cu firea mea cadenţa fiind conformă,
Când drum îmi fac spre stele să ajung.

Spun tot ce pot, dar şi mai las în urmă
Destul din câte înţeleg şi ştiu,
Fixa mărime deseori îmi curmă
Ideea că de toate pot să scriu.

Îmi e părtaş, iar uneori complice
Dorinţelor ce prind, în timp, contur,
Tăcând îi dau puteri să mă explice
Celor ce spun că încă-s imatur.

Când am destule gânduri, vin motive
Să nu mă las de cursa lor sedus,
În el găsesc idei explicative
În chiar simbolul Crucii lui Iisus.

De simt că-i rău, ori simt că este bine,
Spun mai uşor, deşi e chiar succint,
De vremea care, vrem sau nu, tot vine,
Ca zbucium, ca durere, sau alint.

Cuvinte multe am, cu prisosinţă,
De-ar fi să-mi fac o vreme să vorbesc,
Dar versu-mi dă, cu multă-ngăduinţă,
Dreptul de-a spune cum, şi cât, iubesc.

Cu versu-mi este grabnic la-ndemână
În urma mea să las ce-i de lăsat,
Şi-aşa şi fac, în limba mea, română,
Cu oltenescul grai accentuat...

vineri, 29 septembrie 2017

Zbor în vânt de valuri

Valuri privesc... Îmi fac un drum spre tine,
Crestele lor îmi sunt, spre mersu-mi, pod,
Spre cel firesc, al vieţii episod,
Ultimul pas, nemuritor în sine.

Se tot aruncă înspre mal, cu grabă
Şi despre drumul lung îi povestesc,
Chiar despre cum din zări se tot grăbesc,
Cum de motivul grabei nu se-ntreabă...

Vântul mi-aduce doar frânturi de şoapte,
Dar nu mi-e greu deloc să înţeleg,
Că vrei şi tu, un adevăr întreg,
Şi regăsirea viselor de noapte.

Gândul, cu el, spre depărtări, mi-aleargă
Dus se tot vrea, mereu căutător,
Şi-mi spune că motiv îmi am de dor
De mine, nepăsarea-mi, vrea să spargă.

Doi pescăruşi conturu-ţi creionează
Şi cerul, brusc, devine luminat,
Simţindu-se şi el învăpăiat
În aşteptarea vieţii ce urmează.

Nu-şi văd de piedici, către ceruri zboară,
Nici nu se tem de zbor, că le-ar fi greu,
Par doi nebuni ce nu cred în rateu,
Ci doar că viaţa-i urcă şi coboară.

Nici nu mai simt că eşti, acum, departe,
Picuri de ploaie, strâng în pumn, cu drag,
Cu tine-n palmă trec deja un prag,
Şi uit să cred că-mi am un drum spre moarte.

N-am întrebări de ce am încă forţă
Să-ţi spun să vii uitând că poţi să pleci,
Când drumurile vieţii sunt poteci,
Să-mi fii luminătoarea vieţii torţă.

joi, 28 septembrie 2017

Iertare de gând

Mă iartă... Gându-mi ştiu ştrengar,
De-atâtea ori îl văd fugind la tine,
Să-l stăpânesc e luptă în zadar,
Nu vrea, în nici un chip, să stea cu mine.

În zori de zi, cum nu prea fac un rost,
Nu-l pun ceva, în mod direct, să facă,
Îmi spune, mai târziu, cum că a fost
La tine... timpul să-şi petreacă.

Tu poate-l simţi... te mângâie pe sâni
Sau ochii, cu iubire, vrea să-ţi spele,
Şi uneori te face să-l îngâni
Lăsându-ţi ţie, lacrimile mele.

Sau poate-l simţi pe pântec, jucăuş,
Sau între coapte stând, cu îndrăzneală...
Dorinţelor se face cărăuş,
Însă tot mie-mi cere socoteală.

În miez de zi, cu greu mai dau de el,
Mă crede prin în fel şi fel de fapte,
Şi tainic hotărât, dar şi rebel
Vine la tine să-ți vorbească-n şoapte.

Mereu pornit, cu timpul în război,
Şi nevoind o clipă să cedeze,
Îţi spune o poveste cu noi doi,
Sigur fiind că ea o să urmeze.

Şi nu-i nici ruşinat, deloc timid,
Când se arată plin de cutezanţă
Când zice că destule coincid
Nimic nu vede-a fi în discordanţă.

Spre seară-l prind, uşor se dă de gol,
Atunci am timp să-l cert, însă mă minte
Îmi spune că el face, benevol,
Simţirilor lumească-mbrăcăminte.

Dar nici atunci nu stă ascultător,
Face ce face, caută o cale,
Vine la tine şi, seducător,
Îţi spune cum trec clipele-mi banale.

Se şi dedă uşor la fantezii,
Dând vina pe ideea prea succintă,
Că de o viaţă te aştept să vii,
Când, adormită, trupul îţi alintă.

Mă iartă dar, că e aşa grăbit
Şi clandestin ajunge pân' la tine,
Nu-l denigrez, nu sunt un ipocrit,
Ce-ţi spune el există şi în mine.

Îi spun, de multe ori, că nu-i normal,
Să-ţi spună tot, ba chiar să îţi arate
Că nu-s străin de tot ce e real
Şi mi te-aş vrea pe veci, dacă se poate.

Ştiut să-ţi fie, rar de tot accept,
Dar mă întreb de nu e o greşeală,
Dacă e drept sau mai deloc nu-i drept
Să am această mare îndrăzneală.

Dar e firesc, cumva, să mă feresc,
Făcând prejudecata nouă lege,
Şi să mă tem să-ţi spun că te iubesc
Din teama unei lumi ce nu-nţelege?

luni, 25 septembrie 2017

Fără plecarea-ți plecare

Ai gând să pleci şi crezi că ai şi unde,
Ba chiar şi planuri te visezi că faci,
Însă îţi este greu să te împaci
Cu adevărul care-l vrei ascunde.

Mizezi pe doar un petic de idee,
Născut din simpla umbră de ecou,
Al unui pas ce, dându-se ca nou,
Îţi confiinţeşte rolul de femeie.

Pui cap la cap, motivele, în grabă
Voind nehotărârea să-ţi convingi,
Dar simţi că-n focul luptelor te-ncingi,
Că tot mereu te iei cu altă treabă.

Şi iarăși uiţi, şi iar ţi-aduci aminte,
Şi iar încerci să te gândeşti că pleci,
Vezi roua cum se-ngheaţă pe poteci,
Când cauţi să pui scopul înainte.

Te văd visând, te văd că-ţi este teamă,
Şi tocmai teama-ţi spune să rămâi,
Să vezi că-nţepătura din călcâi,
Spre amăgire încă te mai cheamă.

Te tot privesc, nu vreau nimic a-ţi spune,
Ştiu, te grăbeşti, dar tot mai vrei să stai,
Îţi este clar că vrei să mi te dai
Într-un normal al viselor comune.

Ascult, fără convingeri, cum dai veste,
Şi spui că îţi e gândul pregătit,
Dar îţi urez, în taină, bun venit,
În lumea mea şi într-a ta poveste.

Ai gând să pleci dar ştiu că nu ai unde,
Visele-ţi spun, real, ce vrei să faci,
Direct, sau indirect, îţi spun că-mi placi
Şi-ţi simt, deja, dorinţele profunde...

sâmbătă, 23 septembrie 2017

Complicități printre tădări

Înfipt adânc, rămas de undeva,
Din multul văz sau din din preamultu-mi umblet,
Ori altceva, uitat, din viața mea,
Ceva mă doare, ca un spin în suflet.

Când, iarna, ştiu devreme înserarea,
Mă rătăcesc prin timp şi amintiri,
Aflând, mirat, că am trăit trădarea
Cuprins de febra marii ispitiri.

Cu fiecare frunză ce sfârşeşte
Pe caldarâmul ce, şi el, e trist,
Concretizez că timpul o opreşte
Din optimismul ei prea fantezist.

Pe-un ţărm de cer, o rază de lumină,
Se conturează vag şi incomod,
Şi-n umbra ei mă văd, împins de vină,
Ratând mereu urcări pe eşafod.

Vântul îmi fură, neştiut, răbdarea
Şi gându-mi face pasul înapoi,
N-aş vrea să ştiu ce gust are trădarea,
Nici bălăcirea într-al ei noroi.

Mi-e dor de-o toamnă ca s-o am complice,
Când fructu-i vreau, oricât mi-ar fi oprit,
Şi să devin, aşa cum mi se zice,
Nebunul ce trăieşte fericit.

În frunze moi, păstrând parfum de vară,
Găsesc esenţa primelor chemări
Ce le-am purtat ca pe o grea povară
În preumblări spre-ndepărtate zări.

Dar clar nu-mi e ce-nseamnă separarea,
Când adevărul nu e de ascuns,
Aşa cum nu mi-e clar de ce trădarea
E, faptei bune, un absurd răspuns.

E toamna caldă, parcă-i încă vară,
În vii puţini sunt strugurii necopţi,
Durerii-i spun că-i timpul să dispară
Lăsând cortina ploii peste nopţi.

vineri, 22 septembrie 2017

Filozofala sminteală

Se spune clar că mâine vom muri,
Dovezile sunt clare, elevate,
Pământul a-nceput a se sminti,
Mai mult decât atât nu se mai poate.

Nici nu e greu, destul de mult vorbim
Ca să ne ştim priviţi cu importanţă,
Accentuând ce ştim, când nu gândim
Că un accent nu are relevanţă.

Iar dacă e nevoie, un război,
Îl declanşăm din câteva cuvinte,
Şi-abia când încleştarea e în toi
Vremuri de pace ne revin în minte.

Nici nu e greu să n-avem ceva sfânt,
Sminteala e, că vrem, ori nu, în toate,
E greu să fii altfel pe-acest pământ,
Iar, uneori, chiar cred că nu se poate.

De voie, de nevoie, mulţi zoresc
Ieşirea la vedere, ori în faţă,
Mizând pe obiceiul omenesc
Al celor ce din auzite-nvaţă.

Şi, să se-audă, strigă peste tot
Orice cred ei că are importanţă,
De ceea ce, în cer, ei cred complot,
Pornit de-a noastră mare ignoranţă.

În decadenţă mult prea mulţi se duc,
Şi mulţi, de unde vin, nu vor s-audă,
Doar prind idei şi dau apoi buluc
În lumea, ce cred ei, vrea să-i excludă.

Aşa se face că ni-i dat să ştim
Că viaţa nu-i ce-a fost odinioară,
Însă putem în cer să ne suim,
Dar ne urcat putem numai pe scară.

Nu mai avem bun-simţului hotar,
Mândria e o boală generală,
Filozofăm, crezând că totu-i clar,
Însă e clar că totu-i o sminteală.

miercuri, 20 septembrie 2017

E toamna primăvară...

Îmi trec, din nou, prin minte
noian de fantezii,
Ce m-au trezit la viaţă
în nopţile-mi pustii,
E seara de mătase
şi totul e altfel,
Cu tine-ncepe noaptea
şi nu mai sunt rebel.

Sub umbra înnoptării
ne-ascundem amândoi
Dar luna mi te-arată
din nou cu sânii goi
Tresar sub mângâiere
şi parcă iau şi foc,
Când mâna-mi se coboară
prinzându-te în joc.

Se va-ntâmpla ca noaptea
să vină-n lume ploi,
Dar n-o să ne mai pese,
trăi-vom clipe noi,
Sub trupurile nude,
covoare de smarald
Ne fi-vor, spre-mplinire,
al dragostei pat cald.

Ne şti-va răsăritul
unindu-ne cu el,
Din versuri, cu iubire
ne şti-vom un ţel,
Tu-mi eşti o-ntreagă lume
cu forme şi idei,
Ce-mi dă mereu pornire
spre fapte cu temei.

E primăvară toamna
şi noaptea-i ca o zi,
Ca-n felu-i să se ştie
că nu se va sfârşi.
Redefinirea vieţii
deja s-a întâmplat,
Nu mai contează spaţiul,
iar timpul ne-a uitat.

marți, 19 septembrie 2017

Certa toamnă de vestire

Această toamnă scrie o poveste,
Pe frunze smulse de-un oftat de vânt...
De-atâţia ani visam această veste
Care să-mi dea, speranţei, iar, avânt.

O tot vroiam venind pe vreme rece,
Călcând pe bruma ninsă de curând
Dar tot văzând, mereu, că vremea trece,
Dorinţa-mi rămăsese doar un gând.

Gândeam că toamna-i scurtă dar alungă
Puţin rămaşii zilei vestitori,
Iar noaptea, hotărând să fie lungă,
Şi-aduce-n ajutor ai ploii nori.

Toate veneau ştiindu-se că pleacă,
Şi-nspre plecare îşi luau avânt,
Ştiam că poşta n-are cum să treacă,
N-ajunge poşta-n margini de pământ.

Treceau în zbor cocorii, multă vreme
I-am tot văzut plecând spre alt tărâm,
Dar eu fixat doar pe idei extreme,
Paşii-mi opream pe-al vieţii caldarâm.

Adun fărâme... Toamna fi-va lungă,
Cerul se va zbate-n agonii,
Mă-ntreb de timpul dat e să-mi ajungă
Să uit de-atâtea-mi foste nebunii.

Venită-i vestea, nici nu ştiu de unde,
Şi nici nu ştiu cum a putut veni,
Dar ştiu că n-a putut să mă confunde,
Că cineva m-ar vrea, cumva, minţi.

Ştiu, clar, că toamna asta e deplină,
Cu roua ce-ngheţa-va pe poteci,
Cu vântul ce, în adierea-i, lină,
Va da de veste lumii că nu pleci.

Şi cum, de cumpeni, nimeni nu mai ştie
Nu se va şti de ce te-ai vrut venind,
Cu dragoste, de dor, din simpatie,
Sau adevărul vieţii intuind.

Clipa-i incertă, însă-i cert, e toamnă,
Va fi să fie toamna vestitor
Că tu-mi vei fi, spre nemurire, doamnă,
Făcându-mă, de drept, nemuritor.

duminică, 17 septembrie 2017

Hoție de leac

În miez de noapte tot am să te fur,
Chiar dacă n-ai să ştii de ce o fac,
Prea multa aşteptare dă contur
Absurdului în care încă zac.

Clipa să treacă... n-am să pot să-ndur,
Simţindu-te, cu-nflăcărare, leac...
Cum nimeni nu va fi, nicicum, în jur,
N-am să aştept prea mult să te dezbrac.

Mireasă n-ai să-mi fii... E prea puţin,
E doar un gest ce poate fi văzut,
Că nu pot coborî un dar divin
Spre pragul unui minus absolut.

Ar fi prea greu dorinţa să-mi abţin,
Oricât m-aş vrea din drepturi decăzut,
Şi-am să te gust, puţin câte puţin,
Spunându-ţi că, de-atâta timp, te-am vrut.

Vei vrea şi tu, fireşte, să te fur,
Ştiind că adevăru-i maniac
Deşi nu se arată prematur,
Ci doar când, prin urmare, e pe plac.

Îţi vei dori, firesc, fără cusur,
A şti sfinţit acel ad-hoc iatac,
Când zori de zi, cu raze de azur
Mă vor zori în roşu să te-mbrac.

Mi-e hotărârea clară... O menţin,
Şi n-am s-o uit... voi fi, însă, tăcut,
Ca întâmplarea s-o trăim deplin
Uitând de alte, multe, din trecut.

Tăcut voi fi... şi n-am să te previn,
Oricât va fi cu tine să discut,
Dar într-o noapte, când va fi senin,
Ne vom primi al faptelor tribut.

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Hotar și prag

Pe unde sunteţi, dragii mei, pe unde,
Pe unde drumul vieţii v-a ascuns,
Ce întâmplare încă vă ascunde,
Cât timp de rătăciri vă e de-ajuns?

Într-un demult, când vă dădeaţi dreptate,
Când lumii vă credeaţi nemărginiri,
Crezându-mă deja pierdut de toate,
Mă şi vedeţi pierdut din amintiri.

Acum vă ştiu din simpla amintire
Al unui timp ce mie-mi este clar
Sedus de a greşelii amăgire
Ce prag v-a fost, iar azi vă e hotar.

De mine nu mai ştiţi, de multă vreme,
Decât că nu merg drumuri înapoi,
Şi nici de moarte n-am a mă mai teme,
Încrezător în viaţa de apoi.

Am adunat, cu voi, învăţătură
Şi chiar şi după voi, precum aţi spus,
Când, fără de motiv, vedeaţi cu ură,
Mereu, privirea-mi, îndreptată-n sus.

N-am vrut să văd că voi v-aţi pus pe fugă,
Temându-vă, prea mult, de propriul gând,
Ştiind că timpul poate să distrugă
Pe cei ce urii sufletul şi-l vând.

Sunteţi acum de adevăr departe,
Într-un altfel aşa mă simt şi eu,
Eu însă ştiu că drumul mi-e spre moarte,
Şi-aşa îl regăsesc pe Dumnezeu.

vineri, 15 septembrie 2017

Momentul potrivit...

Deloc nu-mi este greu să am idei,
De-ar fi să nu îţi spun direct, pe faţă,
Aş căuta scăpări prin copci de gheaţă
Ca să nu vezi că drumu-i cu polei.

N-am timp deloc, ştiind că nici tu n-ai,
De paşi pe loc, fireşti în tatonare,
Nici chiar de simplul semn de întrebare
Ce-n aşteptare te-ar lăsa să stai.

Nu mai aştept, nici vorba n-o lungesc,
Las vorbele, în mod direct, să curgă,
Ca drumul înspre tine să-l parcurgă
Cu-ncărcătura-ntreagă de firesc.

Nu poţi dorinţa, toată, să ţi-o negi,
Negării, întru tot, nu-ţi ai motive,
Te ţin în loc priviri retrospective
De care viaţa încă îţi mai legi.

Răbdare am, dar timpul e grăbit,
Tu nu îl crezi, dar el îţi dă de veste,
Cum nu-ţi doreşti menirea să-ţi conteste,
Acceptă că-i momentul potrivit.

Nimic nu pierzi, nimic nu e absurd,
În faţa mea să stai, pe patu-ţi, goală,
Dorindu-mi-te clipă de răscoală
Spre împăcarea-ţi plânsetului surd.

Nici prea devreme nu-i, nici prea târziu
Să mi te laşi, acelui timp, risipă,
Ca să nu pierzi, cumva, a sorţii clipă
Ce mă va face vestitor să-ţi fiu.

De adevăr n-ai cum să te fereşti,
Poţi doar să fugi, sperând că fugi de mine,
Dar, mai târziu, vei şti că porţi în tine,
Povara neizbândei omeneşti.

Acum ţi-am spus, nu spun nimic în plus,
Mereu lăsa-voi dreptul de-a alege,
Poţi pune-n joc doar omeneasca lege
Sau ceea ce-i simţit şi presupus.

joi, 14 septembrie 2017

Întoarceri de departe

Distanţele ne ţin prea mult departe,
De fapte spui că n-au avut nici rost,
Dar nu te miri că viaţa nu ne-mparte
Între ce astăzi e şi tot ce-a fost...

Tu ştii ce-a fost... Pornire dintr-o dată,
Imbold născut şi fără de motiv,
Cumva ca amintirea dezlegată
Şi reluată-n sens evolutiv.

N-a fost doar gând ce a trăit o clipă,
Nici nu s-a vrut, în timp, lăsa uitat,
Chiar când credeam că viaţa ni-i risipă
În tine m-a lăsat, în veci, purtat.

Nu mă simţeai străin, nici tu străină
Nu a fost dat o clipă-a te simţi,
Trăiam o taină, întru tot divină,
Şi-n noi vroia ceva a consimţi.

N-a fost o faptă, ci un şir de fapte
În care aşteptarea s-a topit,
Şi s-a aprins ca foc pe prag de noapte,
Şi-n zori, să ardă aprig, s-a pornit.

Într-un altfel, sub umbră de secure,
Când gânduri, cu săgeţi, ne-a fost trimis,
Cerul ne-a luat durerea să o-ndure
Ca rostul faptei să ni-l ştim promis.

A fost apoi, un timp, destul să treacă
Tu căutând, ba chiar mergând, un drum,
Eu apă căutând în piatră seacă
Şi încercând răbdarea să-mi consum.

Cu dus şi-ntors au fost să fie toate,
În cale nu-ţi mai stă acum nimic,
Din obicei mai spui că nu se poate,
Dar visele de gând ţi se dezic.

Drumul va fi aducerea-ţi aminte
A ceea ce m-ai vrut şi-ai vrut să știu,
A zilei reci în care tu, fierbinte,
În tine, pe vecii, m-ai vrut să fiu.

Uitând astfel că astăzi sunt departe,
Departele va fi apoi uitat,
Că, pagini lipsă, dintr-a vieţii carte
Le-avem de scris, le-avem de îndreptat.

luni, 11 septembrie 2017

Destin, pereche sau blestem

Iubito, vin castanii să ne certe
Că toamnei, iată, ne lăsăm pe noi,
Şi gândurile parcă-s prea inerte,
Mult meditând la mersul înapoi.

Miroase chiar a iarnă înserarea
Când orele, cu neglijenţă, curg,
Şi ne privim, forţându-ne mirarea,
Că noapte-ncepe printr-un lung amurg.

Miraţi, pe drept, de marea amăgire
Pe care, ignoranţi, o construim,
Ne-arată cât de grea e o-mpărţire
Când sufletul e tot ce împărţim.

Şi dă cu rest această socoteală
Iar anii trec, oricât i-am ignorat,
Tot căutând cu aprigă-ndrăzneală
Ceva ce, mai mereu, lăsam uitat.

În toamna-aceasta, gri, cu nori de piatră,
Şi nopţi plângând pe-aleile pustii,
Când abia se aud cum câinii latră,
Doar tu mai ştii pe unde întârzii.

Ai porţi închise, geamuri ferecate,
Şi drumuri ce-şi au umbre prin noroi,
Nici zorii nu-i prea vezi să se arate,
Dar vezi în juru-ţi groapa de gunoi.

E loc, acum, de orice întâmplare,
În nici un fel nu ştiu să mă mai tem,
Sunt gata, cu deplină acceptare,
Să-ţi fiu destin, pereche sau blestem.

duminică, 10 septembrie 2017

Fapta ca răspuns

Răspunsuri vieţii cauţi... Nu-ţi sunt clare,
Cum clar nu-ţi e nici unde ai greşit,
Te tot întrebi ce fapte au urmare
Şi-ţi definesc, azi, drumul rătăcit...

Din vorbă-n vorbă, nespunând de toate,
Însă lăsând mai multe spre-nţeles,
Încerc să-ți spun că încă se mai poate
Rod de menire să îţi ai cules.

Întâmplător ne-a fost ca întâlnire,
Pasul ce-l baţi şi drumul ce-l tot merg,
Ca eu să mă întorc din risipire,
Şi urme din trecutul tău să şterg.

Eşti parcă tot mereu în căutare,
Ce drum să ai nu ştii, ca să găseşti
Răspunsul la eterna-ţi întrebare
Încorsetată de mai vechi poveşti.

Răspunsul însă nu îţi e departe,
Simplu, direct, dar prea nemotivat,
Şi care joacă dur, pe-a vieții carte,
Păcătuind spre scoateri din păcat.

Nu e un drum de lungă preumblare,
Şi nu e faptă-n văzul tuturor,
Doar nu se vrea sub semn de întrebare,
În nici un caz un pas şovăitor.

Voieşte doar să pleci cu mine-n lume,
O noapte-n care vieţii să ne dăm,
Uitând de omeneştile cutume
Nouă, prin noi, pe noi să ne redăm.

Timp prea puţin vei spune... însă viaţa,
În timpul ce rămas va fi de vis,
Va risipi, din drumu-ţi toată ceaţa
Lăsând să vezi pe unde-l ai deschis.

O simplă faptă, zisă omenească,
Va fi atunci, spre mers, întâiul pas,
Când viaţa se va vrea să se renască
Redându-ţi, ţie, timpul ei rămas.

E drept, va fi, voind, să se repete,
Ştiind că e firesc a fi-ntreit,
Ca să îţi ai ideile complete
Şi să-mplineşti tot ce îţi e sortit.

sâmbătă, 9 septembrie 2017

O noapte de veșnicie

Te-ai strecurat, prin noapte, lângă mine
Simţindu-mă că nu prea pot să dorm,
Mi-ai spus că eşti a mea şi se cuvine
Să împărţim al clipei rost, enorm.

Şi m-ai voit aprins, o vâlvătaie,
Lăsându-te, să fii, sub mine, jar,
Chiar de-ar fi dat să vină nori cu ploaie,
Căderea ei să fie în zadar.

De parcă te ştiam de-o veşnicie,
M-am regăsit în tine, brusc, profund,
Lăsându-mă să fiu, cu totul, ţie
Cel ce dorinţei, hotărât, răspund.

Desculţă, despletită, doritoare,
N-aveam nici un motiv să te opresc,
Nici mâna n-am oprit-o să-mi coboare
Spre coapsele-ţi cu tremur nebunesc.

Mâna-mi simţea mătăsuri şi dantele,
Amestecând trăirea cu-n miraj
Ce pântecu-l făcea un cer cu stele
Făcându-mă să am mai mult curaj.

Mă îndeamnai s-ating cu nerăbdare
Cât mai înaltu-i splendid opalin,
Dând relevanţă pragului divin,
Cu dor de adevăr şi de urmare.

Simţiri te învăţau, şi-n tresărire
Gurii-mi flămânde sânii îi dădeai
Mizând pe adevăr şi pe iubire.
Când veşniciei gândul ţi-l lăsai.

Timpul trecuse... lângă mine, goală,
Privindu-mă, încet ai adormit,
Nemaiştiind că viaţa-mi, în răscoală,
Vroia să-şi aibă rostul regăsit.

În zori abia, simţind îmbrăţişarea,
Având trăiri de vis înaripat
Ţi-ai dat răspuns, ştiindu-mi întrebarea,
Ce rost îşi are-al zilei înnoptat.

vineri, 8 septembrie 2017

Perspectivă de concret

Mi te doreşti... Îţi spui că n-ai motive,
Dar nu îţi poţi opri al tainei gând,
Ai vrea să ştii că fi-va în curând,
Dar cauţi şi idei alternative.

Imbold firesc te mână înainte,
Ai vrea să simţi, să ştii în fapt real,
Să faci din ideal un pas normal,
Descris, fără nuanţe, prin cuvinte.

Dar tot îți vrei, pornirea, judecată
De ceea ce tu zici c-ai învăţat
A fi real, corect, justificat,
Lăsând să vezi cum fi-va altădată.

Mi te doreşti să-mi fii... Ţi-e teamă-a-mi spune,
A-mi spune ţi se pare nefiresc,
Temându-te de visul, omenesc,
Când, între judecăţi, se interpune.

Ai argumente multe împotrivă
Chiar dacă simţi că n-au nici un folos,
Dar tot le-ntorci pe faţă şi pe dos
Voindu-le a-ţi fi de perspectivă.

Nu-bine, spui... dar nu ca o negare,
Vrei gândul să devină convergent,
Dar nicidecum nu-ţi pare o-ntâmplare
Că, în imbold, îţi sunt mereu prezent.

Mi te doreşti să-mi fii reală faptă
Şi adevăr de-a pururea concret,
Chiar că acum, cu teama de regret,
Vorbeşti, cu tine, de dorinţă-n şoaptă.

joi, 7 septembrie 2017

Visare din îndoială

Gândurile îndoielii
vin când nu vreau să le-aştept,
Chiar din simpla căutare
a banalului concept,
Amintiri ce par uitate
mă cuprind ca într-un ştreang,
Sau m-ajung, lovesc prin spate,
prin efect de bumerang.

Chiar îmbrăţişarea morții
şi privirea lui Typhon
Mi se-arată cu detalii,
nu mai stă în simplul zvon,
Tot încerc, cu multă trudă,
decăderea s-o previn,
Însă n-am nici o putere,
strigătul mi-e lung suspin.

Ajung toate fără formă,
în decorul sideral,
Nici timpul n-are măsură
e deja concept banal,
Orice fel de întrebare
îşi dă-n sine un răspuns,
Ce încearcă să se ştie
ori absurd, ori de ajuns.

Greu, pierdut, cumva cu vină,
caut ochii să-i deschid,
Regăsind alte detalii,
care nu mai coincid,
Curios, totuşi cu teamă,
ies, încet, încet din vis,
Mă târăsc să ies din iadul
care mi se-arăta promis.

Regăsesc, privind, lumina,
ca pe-o bornă de hotar,
Răscolită de furtuna
unui timp imaginar,
Evadarea din fantasme
greu îşi face gânduri noi,
Amintindu-și de de prea multul
întuneric şi noroi...

marți, 5 septembrie 2017

Versul ca sentință

Versul, scriindu-l, mi-ai păşit în gând
Venind, încet, încet, de nu ştiu unde,
Când lumea mea părea sǎ se scufunde,
Ideea nemuririi omorând.

Şi, cum uita, să-şi aibă ceva sfânt,
A fost cuvântul lacrima fierbinte
Prin care tu i-ai luat-o înainte,
Punându-l să îşi aibă iar avânt.

Azi, chiar de-aş vrea, nu pot sǎ te separ,
Scriind, a fost să îmi devii o lume,
Iar versul s-a făcut a fi anume
Spre a uita de-al anilor hotar.

Albei hârtii îi las ce ţin secret,
Tot scriu pe ea ce-aş vrea să-ţi spun doar ţie,
Chiar îndrăznesc să-ţi spun, prin poezie,
Că timpu-aş vrea să treacă mai încet.

Departe par că-ţi sunt, dar ştii că-n gând,
Sunt lângă tine clipă după clipă,
Şi zbor, de dor, pe-a visului aripă,
Ca să mă simt, în palma ta căzând.

De când te ştiu, ceva s-a întâmplat,
Mă-ntreb de-i vina ta... sau vina mea,
Că nu mai ştiu ce rost ar mai avea
Să scriu de-mpotrivire dominat.

Îmi este greu, de-aceea te tot chem,
În vers cu rimă, clară, şi mǎsurǎ
Ce-i una cu-a dorinţei anvergură,
Ca binecuvântare, ori blestem.

Mai stau, cumva, la margine de cer
Atunci când taci, şi sufletul tău plânge,
Durerea, fără milă, mă constrânge
Să-nvăţ că sunt, al vieţii, efemer.

Scriindu-ţi ţie, viaţa-mi s-a schimbat
Poemul vieții mele-ţi aparţine,
Să mă întreb de ce, nici nu îmi vine,
Prea clar îmi e că astfel ne e dat.

Îndemnul îmi e clar, îl simt mereu,
Nici nu conteazǎ de-i a cuiva vina,
Cuvântului doat tu îi eşti Lumina,
Ce simt, cum simt... cunoaşte Dumnezeu...

Îţi dau, dovada, prin cuvântul scris
Că trupul tău îmi este sfântǎ carte
Şi-mi fi-va cale-n viaţa, până-n moarte,
Şi, mai departe, drum spre paradis.

Nu-de mirare... Vreau să te citesc,
De cât mai multe ori şi fără grabă,
De câte ori simt viaţa că mă-ntreabă
Cum, în real, normalul definesc?

Păşesc uşor să nu îţi facă rău
Ideea că-mi vei fi, pe totdeauna,
Ceea ce nopţii-i este, dată, Luna,
Şi, trăitor, mereu, în gândul tău.

Aşa voi fi luminii vestitor,
Exonerând de orice vină clipa
Când se îndeamnă să-mi alunge pripa
De-a căuta esenţe în decor.

Iar din silabe de-am să fac poem,
Se vor găsi împerecheate-n rime,
Scrisul de vers, în forma din vechime,
Mi-e binecuvântare şi blestem.

luni, 4 septembrie 2017

Cântec de vânt

Vântul e rece... cântă prin în zăvoi,
Cerul îşi varsă lacrimi triste-n iarbă,
Pământul nu mai poate să absoarbă,
Deja e plin de plânsetul din noi.

Din patru zări vin norii în convoi,
Tunând şi fulgerând încep să fiarbă,
Preschimbă ziua-n noapte surdă, oarbă,
Iar noi abia mai ştim ce e cu noi.

Ne căutăm feriri de-aceste ploi,
Dar lacrima ni se prelinge-n barbă,
Şi gândul reîncepe să ne fiarbă,
Iar noi uităm, din nou, de tot, de noi.

Dar noi, în plină larmă de război,
Sorbim iubiri în noaptea lungă, oarbă,
Şoptim, fără motiv, sudalme-n barbă,
Până uităm, încet, încet, de noi...

Vântul e rece... cântă în zăvoi,
Deja e plin de plânsetul din noi.

duminică, 3 septembrie 2017

Neputințe-n nepăsare

N-am cum să fac să stau fără să-mi pese,
Când te privesc prin faţa mea cum treci,
Să îmi înfrâng un gând care se ţese,
Voind, ca să tot vii, să nu mai pleci.

Nu pot să iau, din jur, nimic în seamă,
Şi nici să văd altceva, orice-ar fi,
Instinctualul dor spre vis mă cheamă
Reînvăţând ce-neamnă a iubi.

Încerc mereu, dar nu mă pot abţine
Să-mi duc privirea cât mai mult în jos,
Dar umbra-ţi văd, şi-mi amintesc de tine,
Şi gândul se întoarce, brusc, pe dos.

Tremur de umbră văd, dar nu mă miră,
Dorinţe-n tine simt, şi sunt fireşti...
Tu ochii-mi vezi, şi vezi că te admiră,
Dându-mi îndemn spre fapte omeneşti...

Ştiu cum privirea ta, orice ai face,
Pasul îmi bate, tot mereu, pe loc,
Şi noaptea nu îmi lasă somnu-n pace,
Mă face să resimt arsuri de foc.

Te-ntreb pe tine, cum să nu îmi pese,
Cum să privesc cât mai departe-n zări
Şi să aleg meschine interese
Uitând de-ale spreranţelor chemări?

Iubirii nu-i pot pune bariere,
Nici tu, în vis fiind, nu poţi opri
Dorinţa care, tot mai mult, ne cere,
Măcar, din când în când, a ne uni.

N-am ce să fac să stau fără să-mi pese,
Când în priviri mi-apari de nicăieri,
Simt că mi-e greu şi-ncep să mă apese,
Ştiutele-ţi, deja, învăpăieri.

vineri, 1 septembrie 2017

Șoaptă de vânt

Mă striga aseară vântul,
Arătându-mi înspre vară,
Şi cum duce el cuvântul,
Ca să-i facă forma clară.

Pustiind, în zbor, pământul,
Ars de-a zilei grea arşiţă,
Tot îşi căuta avântul
Într-a zilei rămăşiţă.

Tremura în braţe-mi cerul
Parcă prins în copci de gheţă
Învelind cu nori misterul
Zorilor iviţi din ceaţă.

Mă ştia că sunt străjerul
Orelor de peste noapte
Ce-mi dădeau, ziua, reperul
Disonanţei multor şoapte.

Vântul îmi găsise dorul,
Într-al ierbii dor de coasă,
Când, schimbându-se decorul,
A văzut că-i generoasă.

El, privindu-mi viitorul,
Şi pe mine drept în faţă,
Îmi şoptea, dându-mi onorul,
Mă gonea, din nou, spre viaţă.

miercuri, 30 august 2017

Dor de tine, dor de viață

Îmi e dor, mi-e dor de viaţă
Şi, fireşte, şi de tine,
Văd în juru-mi nori de ceaţă,
De-abia mă mai văd pe mine...

Aflu, fără să îmi pese,
Că-mi stau praguri mari în cale,
Şi idei, şi interese,
Şi prezumţii radicale.

Mari şi multe amănunte,
Mi se vor luate-n seamă
Când se pun să mă înfrunte,
Să le am motiv de teamă.

Îmi e dor, şi dor de ducă
Înspre tine mă goneşte,
Drum, să-mi facă, se apucă,
Fără teamă că greşeşte.

Într-un fel de căutare
Prin idei zorit uitate,
Trec, tot timpul, de hotare
Pe cărări puţin umblate.

Şi, mereu, spre mai departe,
Mă trimit zvoniri de fapte,
Înspre viaţă, dinspre moarte,
Înspre vorbe, dinspre şoapte.

Îmi e dor, dor mult, de toate,
Însă, şi mai mult, de tine,
Visu-n cale mi te scoate,
Şi mă-ntreb de unde vine...

marți, 29 august 2017

Iertarea prudențială

De sus în jos prudenţa face semne,
Se simte peste tot, se vede-n tot,
Întâmplător, sunt mulți ce vor să-ndemne
Omul de rând s-ajungă idiot.

Pământu-i românesc... dar cui îi pasă,
Câţi sunt cei fericiţi că sunt români?
Ne vin străinii şi ne intră-n casă
Şi, legi, îi fac, chiar nefiresc, stăpâni.

De parcă totul este nou sub soare
Şi rânduiala vieţii-i ceva nou,
Dreptatea e trimisă la-nchisoare,
Uitată doar prin umbre de ecou.

În ţară-i iar durere mare, jale,
Fardată cu idei de zile mari,
Că nu mai curg nici apele la vale
De teama neciopliților flecari.

Nu se mai vrea văzută umilinţa
Ce ne-o impun prea marii democraţi,
Când ne îndeamnă să ne dăm silinţa
De-a ne simți călăii rude, frați...

Ne vor acum să ne cerem iertare
Că ne-amintim de ceea ce a fost,
De cei veniţi cu hoardele barbare
Şi nu ne-am vrut impus al fugii rost...

Ni-s morţii de la Ip doar amintire,
Dacă vorbim de ei suntem certaţi,
Ba chiar suntem trimişi, cu nesimţire,
Pe lista celor proşti, necugetaţi.

Eroii noştrii nu mai au morminte,
Şi am uitat de toţi, nici nu-i mai ştim,
Însă avem grămada de cuvinte
Când e, vreun străin, să preamărim.

De mercenari n-avem de rău a spune,
Că ei ne sunt acum viteji eroi,
De parcă ei n-au altă opţiune
Şi luptă în războaie pentru noi.

Istoria, prin cărţi, deja-i defunctă,
Şi îngropată-n Trăznea şi Moisei,
Iar ce-a rămas din ea e prea disjunctă,
De parcă-am fi urmaşi de mari mişei.

Ne pun din nou a scrie şi rescrie,
Atenţi la sensul simplului cuvânt,
Istorie, ba chiar şi geografie,
Ca nu cumva să vrem mai mult pământ.

Tot de prin cărţi s-a scos şi Mioriţa,
L-au pus la zid, din nou, pe Mareşal,
De prin picturi dispare cobiliţa,
Şi chiar, din hărţi, o parte din Ardeal.

Când se făceau lui Stalin temenele,
Se spune că eram conduşi de laşi,
Azi însă-l pun pe Iancu-ntre zăbrele
Cei ce se ştiu, celor de-atunci, urmaşi.

La noi se bat ideile în cuie
Ne obligăm să nici nu pomenim
Că Horty are-n ţara lui statuie,
Şi, prin tăcere, crimele-i cinstim.

Mereu suntem sub monitorizare,
Ca să-nvăţăm să ne lăsăm prostiţi,
Dând unor retardaţi, deplin, crezare,
Chiar dacă ştim că suntem doar minţiţi.

Decretul de-a fi ţară-n amnezie,
E vechi, dar este azi reînnoit,
Ca şi urgenţă care să ne-mbie
A ne lăsa pământul părăsit.

Am vrut mereu o viaţă-n libertate,
Că-i moştenirea noastră, de la daci,
Dar tot trădaţi de rânduieli strâmbate
Am tot ajuns, nu liberi, ci săraci.

Şi-am tot făcut, pentru export, de toate,
Sperând că vindem bine, în câştig,
Acasă am trăit din surogate,
Ba chiar fără lumină şi în frig.

De-a fost sau nu a fost a noastră vina,
În ochii lumii nu a prea contat,
Ne arătau, că-n alte ţări, vitrina
E semn că tot poporul e bogat.

Mai marii noştri ne-au ucis credinţa,
De dragul unui ban, al lor, în plus,
Şi-am importat, plătind-o, neputinţa,
Ochii uitând să-i ridicăm şi-n sus.

Cei tineri azi sunt buni doar de tăgadă,
Şi parcă-s dirijaţi de venetici,
Nimic, din ce-i de-aici, nu vor să vadă,
Făcându-se, cu voie, cozi de bici.

Trăim cu ştiri mânjite-n repezeală
Şi răsucite doar pe calapod,
De-o tagmă ce, cu mare socoteală
Ne duce, ca popor, pe eşafod.

Doamna de fier, ori domnul plin de minte,
Pe dedesubt de legi, ne fac ei legi,
Călcând peste cadavre şi morminte,
Ca noi, tăcând, să-i credem zei şi regi.
Suntem seduşi de lupte inutile,
Că am ajuns să ne trădăm pe noi,
Privim prin ochelari fără lentile
Şi facem, din nimicuri, tărăboi.

Seduşi suntem şi de absurda frică
De-a nu avea cu alţii țel comun,
De-al supăra pe cel ce ne explică
Patriotismismul nou şi oportun.

Prudenţa e, din nou, fără măsură
De parcă mai e ceva de pierdut,
Şi prinde prin consensuri anvergură,
Numită chiar cu titluri de-mprumut.

Unii ne spun că ea-i o primă lege
A lumii ce trăieşte democrat,
Fiind cea care-mparte, nu alege,
Şi calea ei e bună de urmat.

Ca să le fim pe plac, voim iertare
De la călăi şi strâmbi judecători,
De la mai tot ce spus e că e mare,
Ori cei înspre desfrâu convingători.

Suntem dispuşi la orice decădere,
Şi la cedări prea pline de absurd,
De-a ne lipsi de orişice părere,
De a ne da, ca stat, şi mut, şi surd.

Suntem în stare să iertăm hoţia,
Dar mai ales hoţia de acum,
Sau chiar să vindem toată România
Sau foc să-i dăm, să fie, toată, scrum.

Mai este, oare, ceva de mirare?
Mai este, oare, ceva de făcut?
Iertarea ni-i cerută ca uitare?
Uita-vom tot ce ne mai e ştiut?

duminică, 27 august 2017

Hoinara căutare

Sunt hoinarul ce-şi caută casă
Printre locuri ce case au fost,
Şi puţin de găsesc, îmi mai pasă,
Îmi e visul firesc adăpost.

Încă umblu şi nu ştiu pe unde
Voi avea un motiv de popas,
Că doar umbra de arşiţi m-ascunde
Şi nici ea, nu ştiu cât, a rămas.

Bat la porţi ce mereu sunt închise,
Însă încă răbdare mai am,
Şi mă-ncred cu tărie în vise,
Nu-mi e teamă, de-al unora, blam.

Astăzi n-am nici ce pune pe masă,
De-aş avea unde masa s-o pun,
Dar tot cred că mi-e viaţa frumoasă
Şi doar ei, prin efect, mă supun.

Am motive să merg înainte,
Să nu fiu, nicidecum, obosit,
Învăţând să pun preţ pe cuvinte,
Acceptând că-şi au sensul menit.

Toamna-mi vine, îmi bate la uşă,
Din orgoliu, ar vrea să-i deschid,
Chiar îmi spune, că pot, în cenuşă,
Amintiri de trăiri să-mi închid.

Nu-i convine, şi n-o iau în seamă,
Nici n-am timp s-a ascult, să-i vorbesc,
Căutări, înspre drumuri mă cheamă,
Casă-mi caut şi nu îmi găsesc.

Ştiu că iarna, pe drumuri, m-aşteaptă,
Cu ninsori, și cu ger, va veni,
Înspre ea, zi de zi, urc o treaptă,
Ca să ştiu că o pot întâlni.

Sunt pe drumuri şi caut o casă,
Ca să-mi fie, cu dor, adăpost,
Cât de mult am s-o caut nu-mi pasă,
Căutarea în sine-i un rost.

sâmbătă, 26 august 2017

Paranteze între ipoteze

Între cumva devreme şi târziu,
De veşnicii nu vreau să fac risipă,
Nici să-mi rezum iubirea la o clipă
Mimând că vreau, că pot, sau chiar că ştiu...

Cunosc prea bine graniţa de jos
A lumii, pusă între paranteze,
Şi nu plec de la false ipoteze
Când mă închin realului frumos.

Cu manieri de gând prescris amabil
Nu declanşez idei de pasiune
Vorbind de o posibilă minune,
Scuzându-mă meschin, impardonabil.

Urma-mi semnez, e chiar autograf,
Ferind-o de prefaceri ori minciună,
Motiv de a stârni în jur furtună
În cei ce-şi cred gândirea poligraf.

Aşa nici nu m-ascund, nicicând, că vreau,
Clipa s-o ştiu cu totul împlinită,
Şi să se vrea de alta-nlocuită,
Când cumpenei de drum străjer îi stau.

De fac altfel, altfel decât sunt eu,
De mă cobor, prin lipsa de voinţă,
Într-a minciunii mare neputinţă,
Vieţii îmi cer verdictul cel mai greu.

vineri, 25 august 2017

Impudic, fără cenzură

Mă recunosc un om cu îndrăzneală,
Numit am fost: absurd, nebun, sau ludic,
Chiar eu, ţinând de-această socoteală,
Am spus că nu mă vreau, numit, nici pudic.

Chiar dacă-am spus că lumea e absurdă,
Nicicând nu m-am ascuns, nu m-am jucat
De-a baba oarba-n viaţa asta surdă,
Ce uită tot ce nu e de uitat.

N-am nici un rost de spun că ştiu de toate,
Însă nu tac de-i dat ceva să ştiu,
N-am cum să spun că ceva nu se poate,
Oricât mi s-ar părea că-i prea târziu.

N-am depăşit prea multe bariere
Însă de praguri multe am trecut,
Cuvântul mi-a fost leac de grea durere,
Numindu-l panaceul absolut.

Am spus că-i trupul operă de artă
Altfel mereu, dar tot original,
Menit ca-n grija ce şi-o vrea, ori poartă,
Să fie simplu val, sau trainic mal.

Şi-am pus în versuri toată pasiunea,
Gândul erotic nu l-am cenzurat,
Echivalând iubirea cu minunea
Ce scoate păcătosul din păcat.

Din zori de zi până în prag de seară,
Nici o idee nu mi-am interzis,
Lăsând-o, chiar, de-ar fi voit, să-mi ceară,
Să-mi fie laitmotivul unui vis.

joi, 24 august 2017

Chemare de-mpăcare

De te-aş chema la mine, ce ai zice...?
O noapte s-o petrecem amândoi,
Să-mi fii părtaşe sau măcar complice
Redefinirii noastre chiar prin noi...

Tăcerea vrea puţine să îmi spună,
Cuvântul tău e tot ce e normal,
Doar el ne poate-aduce împreună,
Şi învăţa cu viaţa-n mod real.

Îţi spun să vii... Şi chiar de e, cu grabă,
De tine am ajuns la doar un pas,
Poate auzi cum gându-mi te întreabă
Cât timp al vieţii crezi că ni-i rămas?...

Cuvinte am... dar vreau să-ţi spun puține,
E timpul şi spre ceruri să priveşti,
Să vezi că-nfurtunarea, dacă vine,
Poţi s-o eviţi doar dacă te grăbeşti.

Mai mult de-atât, uitând de mici probleme,
Uitând să ne mai fim motiv de gând,
Să uiţi de ceva, cumva, a te teme,
Şi că îţi trece vremea alergând.

Motive-ţi vei găsi, mai totdeauna,
Să-mi spui, să-ţi spui, că nu-i aşa firesc,
Dându-mi exemplu soarele şi luna
Ce doar, prin despărţire, strălucesc.

Gândind aşa nu poţi nicicum învinge
Visul ce-l ai, de multe ori, în zori,
Când simţi că-nflăcărarea-i te convinge
Să uiţi de toate şi să-ncerci să zbori.

Acum te chem, nemairostind cuvinte,
Ci doar privind spre paşi, ce poți să-i faci,
Când cauţi înspre drumul înainte
Ca tu, cu tine, iarăşi să te-mpaci.

miercuri, 23 august 2017

Păcatul relativ

Aseară uşa iarăşi mi-ai deschis,
N-ai spus nimic, ştiam că pot intra,
Şi-am stat destul, cât să îţi poţi păstra
Simţirea de trăire-n paradis.

Cuvintele de mult au spus mai tot,
De-aceea le-am lăsat să odihnească...
Se vor trezi cândva să povestească
Cum îmi erai plecării antidot.

Fi-vor urmări, mi-ai spus, m-ai întrebat,
Privind, cu ochi mijiţi, spre depărtare
Ca să-ţi ascunzi o altă întrebare
Despre iertări căzute în păcat.

Vroiai să tac, să n-am nici un răspuns,
Să las să vină, după zi, o noapte,
Şi-n liniște, doar tu să-mi spui, în şoapte,
Că faptele-s, un tot, îndeajuns.

Numindu-ne aşa cum unii zic,
Doi păcătoşi, în formă relativă,
Ne-a regăsit ideea instinctivă
A celor ce trăiri nu-şi interzic.

Şi noaptea s-a lăsat şi s-a trecut,
Lăsându-se, de mari idei, sedusă,
Făcându-te să-mi fii, voit, supusă
Fiindu-ţi cel ce nu se dă bătut.

A doua noapte nu mai ştiu ce-a fost,
Ştiu doar că era cald, frumos, şi bine,
Parcă uitasem, întru tot de mine,
Şi toate-aveau, fără excepţii, rost...

marți, 22 august 2017

Venirea-ți de vindecare

Din depărtări ce nu se pot cuprinde,
Sau poate chiar dintr-un tărâm din vis,
Venirea ta deloc nu mă surprinde,
De multe ori în versuri te-am descris.

Ştiam că vii, ştiam că orice clipă
Ne poate fi însemn de început,
Şi vei goni, cu totul, spre risipă
Ceea ce-a fost, în viaţa mea, trecut.

Nu m-a surprins motivul de venire,
Când mai nimic nu se vroia motiv,
Surprins am fost de-a formei întâlnire,
În timp, fără de dubii, evaziv.

Din depărtări, şi zic, din altă lume,
A fost să vii când îţi ieşeam în drum
Admonestat de mult prea simplu-mi nume
Ce mă tot vrea, real, aici, acum.

Din vis ieşeai, de paşi făcând risipă,
Lăsând în urmă fapte şi trăiri,
Făcându-mă să-ţi spun, cumva în pripă,
Ideea unor multe amintiri...

Încearcă să mă vindeci şi pe mine
De gândul ce îmi e căutător,
De aşteptare şi de dor de tine,
De visele, ce-n taină, dor şi dor...

Vii de departe şi plecăm departe,
Pe un tărâm ce-l ştim, deja, din vis,
În viaţa care ne va trece peste moarte,
Spre nemurirea ce ni-i dar promis.

luni, 21 august 2017

Demers de mers

Mă tot împinge gândul, de la spate,
De amintiri să uit, dar nu să uit
Că visele-mi se vor reîmpăcate
În felu-n care lor le e sortit.

Dându-mi motive dorului de ducă
Nu mă întreb de ce tot vreau să plec,
Nici dacă vrea cu totul să-mi reducă
Ideea că prin vremuri trec, tot trec.

Unde-am s-ajung nu are importanţă,
De dor nimic nu pare relevant,
Firescul e de maximă pregnanţă,
Atuul lui e cel mai important.

Nici faptele, cum fi-vor să se facă
Nu-mi sunt motiv de alte-ngândurări,
Bune vor fi, chiar dacă n-or să-mi placă,
Ca drum să bat şi nu, mereu, cărări.

Aşa e dat, oricât n-aş vrea a crede,
Când sunt, de dorul mare, revoltat,
Şi prea puţin mai vreau a mă încrede
În spaţiul ce îmi pare limitat.

Mă tot împinge gândul, nu mă iartă
Drumul să-l merg, ştiind că-l am de mers,
Până acolo unde-i dat de soartă
Să înţeleg al gândului demers.

duminică, 20 august 2017

Cuvântul ca dovadă

Am mereu încredere-n cuvinte,
Nu le caut, nici le potrivesc,
Drum îşi au şi singure-l găsesc,
Dacă stau puţină vreme-n minte.

Fără vrerea-mi vin când vor să-mi spună
Că sunt prea grăbit ori prea aştept,
Şi că nu e totuşi înţelept
Să încerc, tot timpul, vorba bună.

Le vorbesc, îmi vin ca amintire
Dintr-un timp cu iz de viitor,
Ori din visul ce, tulburător,
Mă confundă cu a lui trăire.

Cred în rostul lor fără-ndoială,
Nu mă ştiu în stare să le neg,
Nodul gordian nu-l mai dezleg,
Dacă-l văd ţesut deja-n urzeală.

Las ideea fără de tăgadă,
Ca să îşi găsească rost mereu,
Şi, prin ea, să mă exprim şi eu,
Că trăiesc să-mi fie ea dovadă.

sâmbătă, 19 august 2017

Diluție paradoxală

Doar poza de ţi-o văd, deja-mi revine
Neliniştea de care-ți spun şi spun,
Şi motivată-ţi spun că e de tine,
Că vreau sau nu, de-o viaţă-i mă supun.

Chiar aş pleca la drum, în miez de noapte,
Şi să ajung, grăbindu-mă, în zori,
Ca să avem, o zi, motiv de fapte,
Simţindu-ţi ai plăcerilor fiori.

S-o-ncepem bând cafeaua împreună,
Uitând de întrebări şi de tăceri,
Lăsând să înţeleg, când spui că-i bună,
La care dintre fapte te referi.

Iar vorbă să se prindă, cu tărie,
De al cafelei, ideal, bun gust,
Să fie lungă cum îţi place ţie,
Eu confirmând că ai motivul just.

Acelaşi vis, mi-apare, se repetă,
Devine adevăr universal,
În care tu, iluzie concretă,
Te-ai diluat în mod paradoxal.

Dar nu-i de-ajuns în vis să pot ajunge,
Visul se uită chiar la primii zori,
Nu poate dorul faptei să-l alunge,
Ci doar se face a ne da fiori.

Îmi e uşor să simt că-ţi sunt toride
Acele nopţi în care mi-eşti în gând
Şi că dorinţa liniştea-ţi ucide
Un început de noapte aşteptând.

Ştiindu-te reală fantezie,
Eu mi-aş dori, când mintea îmi colinzi,
Dându-mi îndemn de ritm şi poezie,
Să simt că între coapse mă cuprinzi.

Apoi să fie zi, urmând o noapte,
Ce s-a sfârşit, în mod raţional,
Când îmi spuneai, fără să vrei, în şoapte
Că doar aşa te simţi trăind real.

vineri, 18 august 2017

Retorice nelămuriri

Ce simte oare mama care ştie
Că fiica ei o viaţă s-a vândut,
Pentru a ei meschină bucurie,
Ca ea să aibă tot ce n-a avut?

Seara când stă în zisa-i rugăciune,
Gândeşte, oare, la martirii sfinţi,
Şi, despre ea, le poate oare spune,
Că asta a-nvăţat de la părinţi?

Lumea de azi, se ştie, e nebună,
Constat, întreb, nu ştiu ce să mai cred,
Când văd rudenii care se-mpreună
Urlând că în tradiţii se încred.

Însă când văd că vorba se tot plimbă
Făcându-şi din plăcere drept reper,
Tradiţia, mi-e clar că se preschimbă,
Cei mai absurzi schimbarea ei o cer.

În ce simţiri trăieşte acea mamă
Ce-a vrut sub preş gunoiul adunat,
Minţindu-se că nimeni nu ia-n seamă
Decât ce spune ea că-i trai curat?

Când vede că mai trece altă noapte,
Ce adevăr îşi are înţeles,
Dacă mereu se jură că, în fapte,
Doar binele, de-a pururi, l-a ales?

De când ştiută-i lumea a fi lume,
S-au tot găsit nebuni să-i pună foc,
Sau pe copii în faşă să-i sugrume
Găsind că viaţa e un fel de joc.

Că au urmaşi, nu-i loc de îndoială,
Dar niciodată n-am avut în gând,
O mamă ce se vrea chiar specială
Desfrâul fiicei sale susţinând.

Cum oare-şi vrea respect de mamă
Văzând în jur pustiul de noroi
Singurătate, sărăcie, teamă,
Şi deznădejdea marilor nevoi?

Ochii-i spre cer sunt semn de pocăinţă,
Sau um blestem că nu îi e pe plac
Că cei din juru-i caută-n credinţă
Motiv trăirii să-şi găsească leac?

Timpul se duce, trece şi tot trece,
Faptele-şi au, mereu, alte urmări,
Se trag, din nou, beţii cu apă rece
Prin tainice iatace şi cămări.

Orice, ştiam că-i dat ca să se poată,
Dar niciodată răul cel mai rău,
Ca să se-arate-o mamă împăcată
Ştiindu-şi decăzut copilul său...

marți, 15 august 2017

Joc de balans

Îmi place să mă joc... Şi jocu-mi place,
Nu ştiu cum bine-ar fi să îl numesc,
Nici n-aş putea uşor să-l definesc,
E un balans între război şi pace.

Chiar jocul, cu accente, creionează
Ideea că mergem pe-acelaşi drum,
Nici nu contează unde şi nici cum,
De fapt puţine ştim că mai contează.

Printre contrarii şi direcţii clare,
Te văd venind din umbre de trecut
Să-mi fii nu doar un simplu împrumut,
Să-mi fii mai mult decât o întâmplare.

Nici noi nu ştim cum de-am căzut la pace,
Urcând pe munţi ori dealuri coborând,
Eu însă cred că-ţi pui mereu în gând
Să redevin şi tânăr, şi tenace.

Venind, predestinaţi, din alte ere,
Ni s-ar fi spus să ne lăsăm ştiuţi
Când, condamnaţi să fim necunoscuţi,
Ne pretindeam fireasca graţiere.

Şi te închid, ca-n joc, în fortăreţe,
Punând pecete lacătelor porţii,
Ca trăitor ce las în voia sorţii
Drumul, târziu, spre zări de bătrâneţe.

Jocul îmi place... Uit cumva de mine,
Uit să mai fiu extrem raţional,
Jucându-mă trăiesc în mod real,
În mod real, iubito, sunt cu tine.

luni, 14 august 2017

Zvâcnirea tainei

Eu te-aş iubi, de-aş fi pe malul mării,
Să ne simţim pe val, cuprinşi de ape,
Ca undeva, în clipa înserării,
Nimic din ce suntem să nu ne scape.

Noi doi, priviţi de umbrele din Cer,
Şi mângâiaţi de apa înspumată,
Păsându-ţi doar că timpul efemer
Nu mi te dă, cu totul, dintr-odată.

Să ştiu că nu mai ţii la nici un gând,
La nici o veche, tristă, amintire,
Trăind cu tine, chiar reînvăţând,
Cum e împreunarea cu iubire.

Privindu-te cum urci, încet, pe val,
Să mă cobor spre tine dintr-odată,
Fiind, cum e firesc, cum e normal,
Motiv de împlinire minunată.

Piciorul gol să lase pe nisip
O umbră încontinuu mişcătoare,
Ducând în nemuriri simplul tertip
Ce clipei dă mereu altă culoare.

Şi sânii să ţi-i văd că nu se vor
Ademeniţi de liniştirea-n şoapte,
Ci doar de gestul tainic, zvâcnitor,
Când se ajunge ziua plină noapte.

Până în zori, visând pe malul mării,
Voind să mergem, vieţii, mai departe,
Să hotărâm, contrariul depărtării,
Să ne iubim şi dincolo de moarte.

duminică, 13 august 2017

Grăbire fără grabă

Am învăţat să am, oricât, răbdare,
Să nu-mi doresc gândindu-mă grăbit,
Să iau în seamă simpla întâmplare
Şi să aştept momentul potrivit.

Nici drumul nu-l mai fac acum în grabă,
Grăbit nici nu-l pornesc, nici nu-l opresc,
Graba o ştiu, a fost şi este snoabă,
Evit mereu cu ea să mă-ntâlnesc.

Mă mai condamni, iubito, că sunt moale,
Şi prea mă las de aşteptări sedus,
Şi simţi că nepăsarea-mi dă târcoale,
Chiar mă complac a-i fi, tăcut, supus.

Tot ai idei... Sunt chiar esenţiale,
Se vor cu un efect răscolitor,
Însă le văd de-a dreptul radicale,
Nu mă mai pun acum la mintea lor.

Dor ştiu că-ţi e, şi dor îmi e, de viaţă,
De judecata-mi numai zic nimic,
O deznădejde-mi pare, te agaţă,
Iar adevărul pare tot mai mic.

Grăbeşte-mă, dar fă-o fără grabă,
În grabă toate trec şi nu au sens,
Iar trecerea-i pe noi nu ne întreabă
Dacă ne vrem, cu fuga-i, în consens.

Avem acum de tras învăţăminte,
Sau doar un prag, mai mare, de trecut,
Ca să se poată mersul spre-nainte
În contra risipirii-n absolut.

Eu am răbdare, ştiu să am răbdare,
Nu sunt, în nici un fel, risipitor,
Ştiu că nimic nu este la-ntâmplare
Nici chiar un gând nu e întâmplător.

sâmbătă, 12 august 2017

Între risipă și risc

Viața-i un risc, eu știu, şi mi-l asum,
Sunt sinonim cu ea, nu stau cu teamă,
Însă când simt dorinţa ta că mă tot cheamă,
Mă vreau trăi acum şi nu postum.

Timpul, se pare, e cumva năuc,
Se vrea când înapoi, când înainte,
L-am prins, de multe ori, că ne mai minte,
Îţi spune că, prin gânduri, îl seduc.

E-adevărat, eu uit mereu de el,
De ani trecuţi mereu îmi aminteşte,
Şi uneori mă-ndeamnă, mă zoreşte
Să-i fiu supus, numindu-mă rebel.

Dar şi iubirea e un risc, şi ştii
Că sunt flămând şi noaptea nu-i chiar lungă,
Nu cred că va putea să ne ajungă,
N-ai cum să vrei cuminte să mai fii.

Mă simt cuprins de tine mai de mult,
Din vis te ştiu în fapte-a-mi fi pereche,
Suntem cei mai moderni din moda veche,
Nopţi ne riscăm, trăindu-le-n tumult.

Ai vrea în braţe veşnic să te ţin,
Iar noaptea să se-nceapă la amiază
Ca-mpreunarea să se ştie trează
Când zorii zilei semne dau că vin.

Mereu riscăm, riscând putem iubi
O viaţă-ntreagă sau măcar o clipă,
Vegheaţi de risc, firesc putem trăi,
Rostul de om, ferindu-l de risipă.

miercuri, 9 august 2017

Arsuri de torțe

Sânii tăi, arzând ca două torţe,
M-au făcut să nu mă pot opri,
Să-mi găsesc nebănuite forţe
Noaptea-întreagă, până-n zori.

Le simţeam, cu totul, zvârcolirea
Când, doriţi, mi se dădeau, să-i gust,
Şi, în pântec, se zvonea zvâcnirea
Trecerii pe-al vieţi prag îngust.

Ca şi val al mării în furtună
Mă pornisem să m-avânt, în mal,
Clipei dând îndemn să ne repună
Pe-al trăirii vad, sortit, real.

Îmi spunea a coapselor căldură,
Să nu fiu nici leneş, nici grăbit,
Să pun jar pe-a trupului arsură,
Focul să nu-l las prea mult mocnit.

Dar, oricât mă-nţelegeam pe mine,
Nu ştiam ce aş putea să-mi fac,
Mă vroiam trăind cu totu-n tine,
Şi, aşa trăind, să-ţi pot fi leac.

Nu-mi trecea prin gând nici o oprire,
Te simţeam voindu-mă profund,
Să mă readun din risipire
Definind lumescul rol fecund.

N-aveam timp să spun că nu se poate,
Ar fi fost dovada că mă mint,
Amândoi eram făptaşi la toate,
Adevărul clar era succint.

Noaptea ne-a rămas puţin dormită,
Tot în tine mă găseam atras,
Te simțeam fierbinte, dezgolită,
Nu puteam să stau, absurd, retras.

Spre târziu, în plină dimineaţă,
S-au lăsat şi sânii-ţi adormiţi,
Pântecul, trezit, din plin, la viaţă,
I-a convins că-s, şi așa, doriţi.

Ne-au rămas cuvintele puţine,
Ne eram, deja, un singur tot,
Mă ştiai rămas cu totu-n tine,
Morţii-n veşnicie antidot.

duminică, 6 august 2017

Cărarea spre drum

Dacă mai crezi n-am eu puteri să ştiu,
Tot ce mai ştiu îmi este în credinţă...
E-aproape noaptea când va fi să-ţi fiu
Alături, pe un drum, de biruinţă.

Devin, pe zi ce trece, mai tăcut,
De parcă mă afund în rătăcire,
Uitând că nu există absolut,
Şi nu-i trăirea doar o amintire.

Mă arde aşteptarea ca un foc
Ce peste orizonturi se întinde,
Şi simt că neodihna-şi face loc,
Neliniştea ideii mă cuprinde.

Dar ştiu că-mi eşti un pas şi îmi vei fi,
Clipă de vis şi clipă de urmare,
Şi cea care, o viaţă, va vorbi
De rostul ce îl are o-ntâmplare.

Dacă mai crezi, nu pot nicicum să ştiu,
Eu însă nu am urme de-ndoială,
E-aproape noaptea când va fi să-ţi fiu
Motiv de faptă fără de sfială.

Poţi să îmi spui că sunt un visător
Ce lasă timpul mult prea mult să treacă,
Eu voi răspunde însă că mi-e dor,
Iar dorul în tăcere mă îmbracă.

Tăcerea, tu, în vise mi-o prefaci,
Aşa rezist, şi cred, şi am putere,
Te văd, în viitor, cum te dezbraci
Făcându-mă să cred în re'nviere.

Dar ştiu că pas mi-ai fost şi iar vei fi,
Clipă de vis şi clipă de urmare,
Şi nici nu e departe acea zi
În care drum vom face o cărare...

marți, 1 august 2017

Cutezanță de noapte

Lumina lămpii se prelinge,
E miezul nopţii şi-mi doresc,
Când în firescul ei se stinge,
Sânii-ţi arzând să îi găsesc.

Aş vrea o gură de speranţă,
Încredinţat de-al nopţii rost,
Lăsând ştiuta-mi cutezanţă
Să fie vieţii avanpost.

Şi mâna când mi se coboară
Mângâietoare, înspre şold,
Să-ţi amintești că vrea să-ţi ceară
Doar voie pentru-al ei imbold.

Iar când, fireşte hotărâtă,
Bătătoreşte cu avânt,
Drum spre o poartă zăvorâtă,
Ţi-e dat să ştii că nu-s de-nfrânt.

Te lasă, dar, apropiată
Şi-ncearcă ochii să-mi priveşti,
Pe coapse mâna-mi este toată,
Nu-ţi fă motiv să o opreşti.

Spre ceruri ochii ţi-i ridică,
În tine sunt şi regăsesc,
Trăirea vieţii fără frică,
Dusă pe vadul ei firesc.

Opreşte-mă de sunt cu grabă,
Sau du-mă iar la început,
Las la o parte orice treabă,
Al faptei rost e absolut.

Păstrează-mă cât vrei, în tine,
Chiar altă viaţă poţi să-mi dai,
Ştii clar că poți găsite la mine
Cheia la poarta dinspre Rai.

Să n-ai visarea interzisă,
Schimb-o de vrei în fantezii,
Doar lasă uşa larg deschisă
Să scriu pe pragu-i poezii.

Şi dacă versul vrea să tacă
Iar mâna-mi e căuş pe sân,
Să intru, căutând, în joacă
Cât pot ieşirea să-mi amân...

sâmbătă, 29 iulie 2017

Denominare de drum

Drumul îl merg... e când mai bun ori rău...
Mi-e dor, un dor nebun de trupul tău,
Să te privesc cum stai când mă doreşti,
Cum mă primeşti şi-apoi mă-nebuneşti...

Aş vrea să fiu în tine tot, un tot,
Denominând al darului complot,
Și sânii să ţi-i gust, şi să-i tot gust,
Să-i simt ca vin ce-l beau, găsindu-l must.

Să-mi ştiu odihnă trupu-ţi tresărind,
Când stelele-n înalturi se aprind,
Că-n pântecu-ţi de dor învăpăiat,
Mistereul se voieşte dezlegat.

Iar coapsele, cu tremurul prelung,
Să fie semn c-ajungi şi că ajung,
Pe pragul unui vis perfect real
Denominat mereu accidental.

Şi drumu-i lung, şi-mi pare a fi greu
Când tot aştept şi tot aştept mereu,
Să-ţi las pe sânu-ţi gândul că-s grăbit,
Fiind, de fapte, clar, ademenit.

Ştiindu-te motiv de mare dor,
Venind, din lumea mea, rătăcitor,
M-aş tot lăsa, atât cât vrei, să-ţi fiu,
Atât cum pot să fiu ceea ce ştiu.

Şi îmi e dor, prea dor, de trupul tău,
De nici nu ştiu când drumu-i bun sau rău,
Îi poruncesc să nu mai fie lung,
Măcar la miez de noapte să ajung.

sâmbătă, 22 iulie 2017

Dor de ochi

Mă dor, iubito, ochii,
atât de rău mă dor,
Privesc, fără de ţintă
şi caut ajutor,
Îmi caut o speranţă,
îmi caut un reper,
Mă rog, cu gând spre Ceruri,
mă rog şi lor te cer.

Simt clar că prea departe
nu pot să văd un drum,
În jur văd multă ceaţă,
sau poate că e fum,
Cu vorbe în chirie
vorbesc de-al nopţii cer,
Şi-mi este dor de stele
s-ajung la ele sper.

De soarele amiezii,
prea multe nu mai spun,
Mi-e greu să văd detalii,
mi-e greu să mă adun,
Doar simt că arde focul,
şi văd că multul foc
Plecarea-mi tot opreşte,
stau mult prea mult pe loc.

Mă dor, iubito, ochii,
mă dor de-atâta dor,
Îmi este dor de tine,
cu greu sunt răbdător,
Mă dor de întuneric,
de-al vie ţii aspru trai,
De mult ce-mi e dorinţa
să-mi fii şi să mă ai.

vineri, 21 iulie 2017

Îndemn spre noapte

Simţindu-mă chemat, mă tot îndemn
Să plec la drum pe urmă de cărare,
În căutarea unicului semn
Al vieţii dusă doar la întâmplare.

Încerc, mereu, să nu ajung târziu,
Să nu se-ntâmple soarele s-apună,
Timp să îţi ai, grăbit să vrei să-ţi fiu,
Trăire de o noapte împreună.

Să fie clar, aşa cum ai să vrei,
La trecerea din ziua înspre noapte,
Că dăm, firesc, speranţelor temei,
Trecând, cu mult curaj, direct la fapte.

Doar eu şi tu... şi cerul înstelat,
Într-o lumina-a lacrimii de lună,
Mărturisind, mult zgâlţâitul pat,
Se va jura că suntem împreună...

Şi am să scriu ce-i dat să fie scris,
Că fi-va-ntâia noapte ca o carte,
Tu fiindu-mi poartă înspre paradis,
Fiindu-ţi eu reper spre mai departe.

O vei citi-o tu... cu patos mult,
Va fi completă, chiar adăugită,
Când şoapta-ţi voi putea să o ascult,
Simţindu-te femeie dăruită!

Şi sânii tăi, în val tresăltător,
Vor fi însemn că-n linişte e marea,
Că ceru-n ochii tăi se vede zbor,
În suflet aducând înseninarea.

Ce-i spus e spus, e zis şi e promis,
Şi toate sunt aşa, firesc, sa fie,
O noapte cu un drum în paradis
Şi-ntoarcere, din ea, cu bucurie.

joi, 20 iulie 2017

Motivație de seară

Azi vreau să-ţi scriu doar câteva cuvinte,
Pe sângeriul cer înnourat,
Chiar dacă pare-a fi un mod ciudat,
Vreau cerul, pururi, să le ţină minte.

Privindu-te acum, ca altă dată,
Văd în porniri acelaşi tainic jar
Ce te îndeamnă iar să-mi dai în dar
O viitoare viaţă înfocată.

Această seară mi-o aduc aminte,
Priveam acelaşi cer incandescent....
Cândva, am mai trăit acest moment,
Cândva... cu multe secole-nainte...

Jocul cel vechi, cu valuri şi epave,
Cu zişii îngeri ce trăiau ascuns,
Lasă-l pierdut pe veci că-i de ajuns
Cât porţi în tine resimţiri bolnave.

Îţi spun să fii, pe cât de mult, cuminte
În a-ţi aduce-aminte că-n trecut
Din drum, de-atâtea ori te-ai abătut,
Şi-ai încălcat porunci şi legăminte.

Firescului dă-i azi contur de lege,
Şi nu-i mai căuta echivalent,
Că, singur, adevăru-i consecvent
Şi-un singur argument ce nu-l alege.

Lasă apusul să ne ţină minte,
Fiindu-ţi vis, mereu reamintit,
Lăsându-te a ţi-l avea trăit,
Ca drum, spre totdeauna, înainte.