sâmbătă, 12 august 2017

Între risipă și risc

Viața-i un risc, eu știu, şi mi-l asum,
Sunt sinonim cu ea, nu stau cu teamă,
Însă când simt dorinţa ta că mă tot cheamă,
Mă vreau trăi acum şi nu postum.

Timpul, se pare, e cumva năuc,
Se vrea când înapoi, când înainte,
L-am prins, de multe ori, că ne mai minte,
Îţi spune că, prin gânduri, îl seduc.

E-adevărat, eu uit mereu de el,
De ani trecuţi mereu îmi aminteşte,
Şi uneori mă-ndeamnă, mă zoreşte
Să-i fiu supus, numindu-mă rebel.

Dar şi iubirea e un risc, şi ştii
Că sunt flămând şi noaptea nu-i chiar lungă,
Nu cred că va putea să ne ajungă,
N-ai cum să vrei cuminte să mai fii.

Mă simt cuprins de tine mai de mult,
Din vis te ştiu în fapte-a-mi fi pereche,
Suntem cei mai moderni din moda veche,
Nopţi ne riscăm, trăindu-le-n tumult.

Ai vrea în braţe veşnic să te ţin,
Iar noaptea să se-nceapă la amiază
Ca-mpreunarea să se ştie trează
Când zorii zilei semne dau că vin.

Mereu riscăm, riscând putem iubi
O viaţă-ntreagă sau măcar o clipă,
Vegheaţi de risc, firesc putem trăi,
Rostul de om, ferindu-l de risipă.

miercuri, 9 august 2017

Arsuri de torțe

Sânii tăi, arzând ca două torţe,
M-au făcut să nu mă pot opri,
Să-mi găsesc nebănuite forţe
Noaptea-întreagă, până-n zori.

Le simţeam, cu totul, zvârcolirea
Când, doriţi, mi se dădeau, să-i gust,
Şi, în pântec, se zvonea zvâcnirea
Trecerii pe-al vieţi prag îngust.

Ca şi val al mării în furtună
Mă pornisem să m-avânt, în mal,
Clipei dând îndemn să ne repună
Pe-al trăirii vad, sortit, real.

Îmi spunea a coapselor căldură,
Să nu fiu nici leneş, nici grăbit,
Să pun jar pe-a trupului arsură,
Focul să nu-l las prea mult mocnit.

Dar, oricât mă-nţelegeam pe mine,
Nu ştiam ce aş putea să-mi fac,
Mă vroiam trăind cu totu-n tine,
Şi, aşa trăind, să-ţi pot fi leac.

Nu-mi trecea prin gând nici o oprire,
Te simţeam voindu-mă profund,
Să mă readun din risipire
Definind lumescul rol fecund.

N-aveam timp să spun că nu se poate,
Ar fi fost dovada că mă mint,
Amândoi eram făptaşi la toate,
Adevărul clar era succint.

Noaptea ne-a rămas puţin dormită,
Tot în tine mă găseam atras,
Te simțeam fierbinte, dezgolită,
Nu puteam să stau, absurd, retras.

Spre târziu, în plină dimineaţă,
S-au lăsat şi sânii-ţi adormiţi,
Pântecul, trezit, din plin, la viaţă,
I-a convins că-s, şi așa, doriţi.

Ne-au rămas cuvintele puţine,
Ne eram, deja, un singur tot,
Mă ştiai rămas cu totu-n tine,
Morţii-n veşnicie antidot.

duminică, 6 august 2017

Cărarea spre drum

Dacă mai crezi n-am eu puteri să ştiu,
Tot ce mai ştiu îmi este în credinţă...
E-aproape noaptea când va fi să-ţi fiu
Alături, pe un drum, de biruinţă.

Devin, pe zi ce trece, mai tăcut,
De parcă mă afund în rătăcire,
Uitând că nu există absolut,
Şi nu-i trăirea doar o amintire.

Mă arde aşteptarea ca un foc
Ce peste orizonturi se întinde,
Şi simt că neodihna-şi face loc,
Neliniştea ideii mă cuprinde.

Dar ştiu că-mi eşti un pas şi îmi vei fi,
Clipă de vis şi clipă de urmare,
Şi cea care, o viaţă, va vorbi
De rostul ce îl are o-ntâmplare.

Dacă mai crezi, nu pot nicicum să ştiu,
Eu însă nu am urme de-ndoială,
E-aproape noaptea când va fi să-ţi fiu
Motiv de faptă fără de sfială.

Poţi să îmi spui că sunt un visător
Ce lasă timpul mult prea mult să treacă,
Eu voi răspunde însă că mi-e dor,
Iar dorul în tăcere mă îmbracă.

Tăcerea, tu, în vise mi-o prefaci,
Aşa rezist, şi cred, şi am putere,
Te văd, în viitor, cum te dezbraci
Făcându-mă să cred în re'nviere.

Dar ştiu că pas mi-ai fost şi iar vei fi,
Clipă de vis şi clipă de urmare,
Şi nici nu e departe acea zi
În care drum vom face o cărare...

marți, 1 august 2017

Cutezanță de noapte

Lumina lămpii se prelinge,
E miezul nopţii şi-mi doresc,
Când în firescul ei se stinge,
Sânii-ţi arzând să îi găsesc.

Aş vrea o gură de speranţă,
Încredinţat de-al nopţii rost,
Lăsând ştiuta-mi cutezanţă
Să fie vieţii avanpost.

Şi mâna când mi se coboară
Mângâietoare, înspre şold,
Să-ţi amintești că vrea să-ţi ceară
Doar voie pentru-al ei imbold.

Iar când, fireşte hotărâtă,
Bătătoreşte cu avânt,
Drum spre o poartă zăvorâtă,
Ţi-e dat să ştii că nu-s de-nfrânt.

Te lasă, dar, apropiată
Şi-ncearcă ochii să-mi priveşti,
Pe coapse mâna-mi este toată,
Nu-ţi fă motiv să o opreşti.

Spre ceruri ochii ţi-i ridică,
În tine sunt şi regăsesc,
Trăirea vieţii fără frică,
Dusă pe vadul ei firesc.

Opreşte-mă de sunt cu grabă,
Sau du-mă iar la început,
Las la o parte orice treabă,
Al faptei rost e absolut.

Păstrează-mă cât vrei, în tine,
Chiar altă viaţă poţi să-mi dai,
Ştii clar că poți găsite la mine
Cheia la poarta dinspre Rai.

Să n-ai visarea interzisă,
Schimb-o de vrei în fantezii,
Doar lasă uşa larg deschisă
Să scriu pe pragu-i poezii.

Şi dacă versul vrea să tacă
Iar mâna-mi e căuş pe sân,
Să intru, căutând, în joacă
Cât pot ieşirea să-mi amân...

sâmbătă, 29 iulie 2017

Denominare de drum

Drumul îl merg... e când mai bun ori rău...
Mi-e dor, un dor nebun de trupul tău,
Să te privesc cum stai când mă doreşti,
Cum mă primeşti şi-apoi mă-nebuneşti...

Aş vrea să fiu în tine tot, un tot,
Denominând al darului complot,
Și sânii să ţi-i gust, şi să-i tot gust,
Să-i simt ca vin ce-l beau, găsindu-l must.

Să-mi ştiu odihnă trupu-ţi tresărind,
Când stelele-n înalturi se aprind,
Că-n pântecu-ţi de dor învăpăiat,
Mistereul se voieşte dezlegat.

Iar coapsele, cu tremurul prelung,
Să fie semn c-ajungi şi că ajung,
Pe pragul unui vis perfect real
Denominat mereu accidental.

Şi drumu-i lung, şi-mi pare a fi greu
Când tot aştept şi tot aştept mereu,
Să-ţi las pe sânu-ţi gândul că-s grăbit,
Fiind, de fapte, clar, ademenit.

Ştiindu-te motiv de mare dor,
Venind, din lumea mea, rătăcitor,
M-aş tot lăsa, atât cât vrei, să-ţi fiu,
Atât cum pot să fiu ceea ce ştiu.

Şi îmi e dor, prea dor, de trupul tău,
De nici nu ştiu când drumu-i bun sau rău,
Îi poruncesc să nu mai fie lung,
Măcar la miez de noapte să ajung.

sâmbătă, 22 iulie 2017

Dor de ochi

Mă dor, iubito, ochii,
atât de rău mă dor,
Privesc, fără de ţintă
şi caut ajutor,
Îmi caut o speranţă,
îmi caut un reper,
Mă rog, cu gând spre Ceruri,
mă rog şi lor te cer.

Simt clar că prea departe
nu pot să văd un drum,
În jur văd multă ceaţă,
sau poate că e fum,
Cu vorbe în chirie
vorbesc de-al nopţii cer,
Şi-mi este dor de stele
s-ajung la ele sper.

De soarele amiezii,
prea multe nu mai spun,
Mi-e greu să văd detalii,
mi-e greu să mă adun,
Doar simt că arde focul,
şi văd că multul foc
Plecarea-mi tot opreşte,
stau mult prea mult pe loc.

Mă dor, iubito, ochii,
mă dor de-atâta dor,
Îmi este dor de tine,
cu greu sunt răbdător,
Mă dor de întuneric,
de-al vie ţii aspru trai,
De mult ce-mi e dorinţa
să-mi fii şi să mă ai.

vineri, 21 iulie 2017

Îndemn spre noapte

Simţindu-mă chemat, mă tot îndemn
Să plec la drum pe urmă de cărare,
În căutarea unicului semn
Al vieţii dusă doar la întâmplare.

Încerc, mereu, să nu ajung târziu,
Să nu se-ntâmple soarele s-apună,
Timp să îţi ai, grăbit să vrei să-ţi fiu,
Trăire de o noapte împreună.

Să fie clar, aşa cum ai să vrei,
La trecerea din ziua înspre noapte,
Că dăm, firesc, speranţelor temei,
Trecând, cu mult curaj, direct la fapte.

Doar eu şi tu... şi cerul înstelat,
Într-o lumina-a lacrimii de lună,
Mărturisind, mult zgâlţâitul pat,
Se va jura că suntem împreună...

Şi am să scriu ce-i dat să fie scris,
Că fi-va-ntâia noapte ca o carte,
Tu fiindu-mi poartă înspre paradis,
Fiindu-ţi eu reper spre mai departe.

O vei citi-o tu... cu patos mult,
Va fi completă, chiar adăugită,
Când şoapta-ţi voi putea să o ascult,
Simţindu-te femeie dăruită!

Şi sânii tăi, în val tresăltător,
Vor fi însemn că-n linişte e marea,
Că ceru-n ochii tăi se vede zbor,
În suflet aducând înseninarea.

Ce-i spus e spus, e zis şi e promis,
Şi toate sunt aşa, firesc, sa fie,
O noapte cu un drum în paradis
Şi-ntoarcere, din ea, cu bucurie.

miercuri, 19 iulie 2017

Teme de tristețe

Atât de tristă... Cât ai adunat,
În vieţi de-acum sau vieţi de mult trecute,
Idei ce bat la porţi necunoscute
Şi sunt fărădelegilor păcat?...

Întreb, cumva, şi nu cer un răspuns,
Aşa cum spun că tu eşti minunată,
Venită dintr-o lume de-altădată,
Ce azi nu are loc îndeajuns!

Chipul ţi-l văd, nu văd nimic mai mult,
Dorinţa însă creşte şi tot creşte,
Şi parcă nicidecum nu se opreşte,
Gândul tristeţii tale de-l ascult!

Devin aşa mai mult întrebător,
Cu mult mai multă râvnă-n căutare,
Ţintind spre nevăzutele hotare,
Simţindu-mă trecutului dator.

De unde mai adui şi unde-o ţii,
Aş vrea să fii cea care vrei răspunde,
Sau eu, în viaţa ta să pot pătrunde,
Când înspre zori, s-adormi, tot întârzii.

Acum rămas îmi este să constat
Că te găsesc în rândurile-mi scrise,
Deşi n-au fost din viaţa mea transcrise,
În viaţa ta sunt teme, pe curat.

Atât de tristă... Sufletului bun
Cenuşa îi e dată, să renască,
Şi tot din ea ca floare să-nflorească,
Când însuşi timpul pare-a fi nebun.

marți, 18 iulie 2017

Mirare cu nerăbdare

Cât de frumoasă eşti... nu îţi mai spun
Şi nu-ţi mai spun că vis mereu îmi eşti,
Să tac puterea toată mi-o adun,
Dar tot aştept s-aud, de tine, veşti!

În aşteptare gândul greu îmi las,
Mi-l chiar oblig să fie răbdător,
Chiar dacă el mi-arată înspre ceas
Spunându-mi că de timp sunt pierzător.

Mi te aduce clipa unui vis
În omeneşti, nerăbdătoare, fapte
Şi tot mai greu mi-e să îţi spun concis
Că zi întreagă mi-e un miez de noapte.

Nu doar când vreau, privirile-mi găsesc
În căutarea ta, mustind dorinţe,
Pline de tot firescul omenesc
Şi de speranţa marii biruințe.

Eu nu-ţi mai spun, dar nici nu ţin ascuns
Că mi te-arăţi când noaptea e senină
Într-un înalt, ce greu e de pătruns,
Cu trupu-ţi îmbrăcat doar de lumină.

Haina-ţi lumească eu o văd cu greu,
De-aceea-ţi spun că eşti aşa frumoasă,
Că, toată goală, eşti în gândul meu,
Şi gândul doar în voia ta se lasă.

Nu prea mă vreau în stare să descriu
De ce te văd a fi ca o minune,
Îmi e de-ajuns să cred într-un târziu
Ce-l vom trăi răpiţi de pasiune.

Departe eşti, însă mi-e greu să tac,
De multe ori rămân ca o mirare,
Cuvinte n-am şi nu ştiu ce să fac,
Că nu mai am, în nici un fel, răbdare.

luni, 17 iulie 2017

Neliniște de vers

În vers îţi spun că eşti aşa frumoasă...
Aşa îmi este mai uşor să-ţi spun,
Să tac... nu pot, ceva nu mă mai lasă,
Şi caut către tine drumul bun...

Nu mă ascund... ades îmi duc privirea
Spre chipul tău ce-l am ştiut din vis,
Luându-mă la ceartă cu simţirea
Ce-mi vrea, fără oprire, drum deschis.

Iar trupul tău, ascuns de vrea să fie
Nu-şi are cum să-şi aibă, cumva, loc
Să nu mi se arate, noaptea, mie,
Cuprins de al dorinţei, mare, foc.

În vers îţi spun şi nu îmi caut scuze,
Aproape eşti chiar tu un mare vers,
Cuvintele mi se opresc pe buze,
Privind al vieţii tale univers.

Cuvintele-ţi se văd în grabă scrise,
Păstrând uşoare urme de-ndoieli,
Dar, în esenţe, totuşi, circumscrise
Fugii de mari şi crase târguieli.

Eu tot păstrez, chiar şi aşa, tăcerea,
Nu judec, nici nu vreau să mă gândesc
La clipa când, uitând ce e durerea,
Trăi-vei, iar, firescul omenesc.

În vers îţi spun puține ori mai multe,
Mai mult sau mai puţin esenţial,
Multe idei le las a fi oculte,
Deşi tot vin ca valul înspre mal.

Şi val mă simt, ce înspre tine vine,
Lăsându-se, în mal intrând, topit...
Îţi spun prin vers... Nu mă mai pot abţine,
Tăcând, deja, mă simt neliniştit.

duminică, 16 iulie 2017

Semnătura de pe manuscris

Ţi-aș scrie poezii direct pe sâni
Şi-n pântec semnătura mi-aş lăsa,
Să te aud cum şoapta ţi-o îngâni
Când nu mă laşi, o clipă, a pleca.

Să fac mereu un drum de-ntors şi dus,
Să pot adâncuri, tainc, explora,
Fiindu-ţi şi stăpân dar şi supus,
Mereu în tine şi în carnea ta.

Cu ritmul, orişicât ar fi schimbat,
Te-ai învăţa mereu a-l repeta,
Voindu-l şi profund şi apăsat
Ca niciodată să nu-l vrei uita.

Şi, pe-ntuneric chiar, aş şti să scriu,
Cu litere, în trupu-ţi dăltuite,
La vremea când zic unii că-i târziu
Idei ce par absurd revizuite.

Descris aşa, nici timpul viitor,
Ca piedică nu s-ar putea lăsa,
Să nu îţi fiu, menit, zămislitor,
Să nu rămân, pe veci, în carnea ta.

Şi sânii-ţi se vor fi un manuscris,
În care, cu nădejde, vei păstra
Eternitatea unui rezonabil vis
Ce l-ai iubit, voind a-l tot avea.

Iar ca urmare, pântecu-ţi rotund,
Vieţii de veci voindu-se-a se da,
Mă va lăsa mereu să mă confund
Cu tot ce va rămâne-n urma mea.

sâmbătă, 15 iulie 2017

Contrabalanță

De-ar fi să dormi, ce vise ţi-ai avea?
În care timp vei şti a mă găsi,
Mergând pe-aceeaşi cale ca a ta,
Ştiind că este vremea de-a iubi?

Putea-vei să te laşi, măcar cândva,
Voind să ai încredere în vis,
Să nu te-ntrebi de ce m-ai accepta,
Uitând de-al târguielii compromis?

Pe unde ţi-ai dori un drum a face,
Ştiind că drumul meu e clar, bătut,
Dar, şi așa, n-am linişte, n-am pace,
Şi doru-mi e un prag de netrecut?

De-ar fi să dormi, ce ţi-ai voi a-mi spune,
Văzând că zorii vin, şi vin grăbit,
Iar eu, spre împăcare ţi-aş propune
A ne gusta ca pe un fruct oprit?

Cum vei putea să uiţi că, în balanţă,
Se spune că e bine să stea pus,
Motivul care dă, lumesc, speranţă,
Şi amintirea timpului apus?

Ţi-ai da exemplu calea din vechime
A celor ce sunt vii în amintiri,
Sau, tot mereu, prin sensuri sinonime,
Vei căuta, prin fapte, noi iubiri?

vineri, 14 iulie 2017

Succintul din zăbavă

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Feriţi de ochii lumii, pe ascuns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

Ţi-ai spune că-i normal a te convinge
A face paşii cât mai mult grăbiţi,
Fără să-ţi spui că focul ce te-ncinge
Stă în firescul celor înrobiţi?

Mi-ai spune că-i firesc să am răbdare,
Să înţeleg al lumii rost gândit,
Şi să îmi fie clar că o-ntâmplare
Nu-nseamnă că ni-i visul împlinit?

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Când liniştea e-n jur de nepătruns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

Te-ai accepta, spunând că e normală
Ideea că nu-i vreme de pierdut
Că eşti aşa cu-adevărat reală,
Dar multă vreme nu te-ai cunoscut?

M-ai vrea oprindu-mi gândul că nu-i bine
Să îţi arăt ce văd a fi firesc,
Că n-ai motive de a-ţi fi ruşine
De fapta ce îşi are sens lumesc?

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Ca să ne fie timpu-ndeajuns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

miercuri, 12 iulie 2017

Tăcere de respiro

Când nu mai spun nimic, mi-adun tăcerea
Din risipirea timpului trecut,
Ştiut fiind că râsu-mi e durerea
Prea multelor idei ce s-au pierdut.

Deja în jur văd ziduri de ruine,
Văd cum în gol, rapid se prăbuşesc...
Prea multe ştiu, ştiu astfel ce-i cu mine,
Ştiu ce-am greşit şi cum, din nou, greşesc.

Multe-s mereu cele ce-mi vin în minte,
Aşa cum s-au lăsat firesc a fi,
De nu mai pot găsi uşor cuvinte
Să pot, de ele, în prezent, vorbi.

Dar toate stau, fiind, în rânduire,
Fiind ca şi măsura unui şir
Care se vrea şi simplă amintire
Dar şi visării tainic elixir.

Îmi las tăcerii gândul care-n grabă
Pune mereu realităţi în joc,
Şi nici de voie-şi are nu mă-ntreabă,
Nici dacă jocu-i nu mă arde-n foc.

Îmi tot adună roi de amănunte,
Multe trăiri din umbletu-mi ce-a fost,
Multe din cele, ce, fiind mărunte,
Păreau fără de sens, fără de rost.

Respiro-mi iau o clipă de tăcere,
Şi nu mai vreau să spun nici un cuvânt,
Mă las de gândul de a-i da putere,
Îl rog să-nveţe a se da înfrânt.

Învăţ aşa să am, mai mult, răbdare,
Şi să ajung cu mine să mă-mpac,
Convins că viaţa pare o-ntâmplare
Şi numai ea îşi este, sieşi, leac.

duminică, 9 iulie 2017

Prinsoare de pas

Prindea-ne-vom... şi n-ai să poţi fugi
În nici un gând şi nici în altă lume,
Că adevărul nu-l putem minţi
Ci doar să-i spunem, amândoi, pe nume.

De ceva timp făcut-am primul pas...
Dar am uitat să-l scoatem şi în stradă,
De sus se vede urma ce-a rămas,
Şi-o văd doar cei ce trebuie s-o vadă.

De multe ori se spune c-am ales...
Spun cei ce vor doar asta să-nţeleagă,
Crezând că le e totul pe-nţeles,
Că orice nod, legat, se şi dezleagă.

Încet, încet, prindea-ne-vom, şi, iar,
Pecetluind lumeasca legătură,
Dar îţi voi fi, mi te vei da în dar,
Fără să vrem avea, trăind, măsură.

În faţa vieţii suntem numai noi,
Şi urmele nu au acoperire,
De-aceea stăm descoperiţi şi goi
Încoronaţi de-a clipei împlinire.

Ne vom lega, din nou, cu-n pas hoinar,
Chiar şi minţind, găsind mereu motive,
Ori poate vom avea măcar habar
De multele idei peiorative.

Avem un drum, şi-ar fi un drum uşor,
De nu l-am face piatră de-ncercare,
Atraşi fiind de-al umbrelor decor
Creat de noi, din semne de-ntrebare.

Doar că atât va fi, prin timp rămas
Din mult prea grea căderea-ţi la-nvoială,
Un mare pas, urmând întâiul pas
Ca să se-arate fără de-ndoială.

vineri, 7 iulie 2017

Reala dovadă

Îţi spun, de-atâtea ori că te aştept
Să-mi fii mai mult decât închipuire,
Să-mi fii motiv de drum bătut şi drept,
Să-mi fii, în adevăr, mărturisire.

Nici nu mai ştiu de când mi te-amintesc,
Cum te arăţi la cei ce vor să vadă
Că vii spre împliniri de rost lumesc,
Şi nu că te-am vânat şi îmi eşti pradă.

Pasul ţi-e plin de anii tăi, puţini,
Şi în priviri laşi urme de voinţă,
Când vii şi vii, prin umbre de lumini,
Venirii dând întreaga stăruinţă.

Nici nu mai ştiu de cum îmi este clar,
Când mi te laşi, privirii, goală toată,
Şi mă grăbeşti să nu cred că în dar
Pe tine chiar, te-ai dat, întâia dată.

Sânii-ţi rotunzi sunt puşi mereu pe joc
Când buzele-mi îi prind cu nerăbdare,
Şi însetate când aprinsul foc
Îmi dă motiv de-adâncă cercetare.

Nici nu mai ştiu cum pot să văd real
Pasul ce-mi pare vis ce se repetă,
Vis care iese cumva din normal,
Doar fapta ni-i normală şi concretă.

Chiar când ajung, în umbletu-mi profund
Să fiu motiv de tot în carnea ta,
Mă laşi să ştiu că, pântecu-ţi rotund,
Purta-va-n nemuriri amprenta mea.

Nici nu mai ştiu... Îmi spui că nu mai ştii
De ce te-ai vrut să nu îmi fii departe,
De ce ţi-a fost dorinţă să-mi devii
Aproape, până dincolo de moarte.

Îmi spun de-atâtea ori că drumu-i drept,
Şi anii tăi sunt unica dovadă
Că de atâta vreme te aştept,
Ca dar divin nu omenească pradă.

marți, 4 iulie 2017

Ani peste ani

Atâţia ani ni-s azi, deja, trecut,
Ne sunt însemn de luptă şi de viaţă,
Şi definesc un ultim început,
Prin nori de fum şi valuri, mari, de ceaţă.

O întâmplare simplă... nici un semn
Nu se putea găsi ca dând de veste
Fireştilor porniri ce-au fost îndemn
Redefinirii vieţii prin poveste.

Un ideal lumesc... prezis motiv,
Învolburat de sensuri absolute,
Şi-a luat puteri din rostul instinctiv
Spre fapte de altfel, necunoscute.

Doar tu şi eu, şi nimeni împrejur,
Nişte idei în miez prelung de noapte,
Au pus accent pe forma de contur
Ducându-ne, din aşteptări, în fapte.

Şi după noapte-a fost întâia zi
Când trupu-ţi se lăsa a fi-n lumină,
Ştiind deja ce timp se va sfârşi,
Ştiind deja ce vremuri or să vină.

Iar vremea a venit, grăbită-ncet,
Cum am fi vrut sau n-am fi vrut să fie,
Punându-ne însemn pe un tapet,
Pătat uşor de-a lumii amnezie.

Acum sunt ani trecuţi, şi nu-s puţini,
Şi ani destui se văd spre înainte,
Pierduţi de rădăcini, vom fi tulpini
Când fi-vom, pentru mulţi, luări aminte.

vineri, 30 iunie 2017

Unicitatea ca emblemă

Eşti unica femeie... greu cuvânt
Ce-ţi dă putere, însă şi durere,
Şi sceptrul unui veşnic legământ
Între voinţă şi firească vrere.

Pas minunat, deşi, îţi spui, târziu,
S-a vrut lăsat, din tine, să apară,
La vremea când firescul cenuşiu
Vroia să ştie că e dat să doară.

Fără să vrei te-ai pus pe primul loc,
Şi-ai pus repere, borne şi hotare,
Clipei dorite de a fi un joc,
Faptă reală, mare sărbătoare.

Eşti unica femeie-n care cred
Că pot găsi ce-a fost să îmi lipsească,
Ceea ce-mi dă o cale să acced
Într-o trăire pură, omenească.

Cununa unui rost, măreţ, dar greu,
A trebuit, acum, s-o laşi văzută,
Şi vei purta-o, de acum, mereu,
La pas mergând spre ultima redută.

Ani peste noi, în grabă au trecut,
Văd azi c-au fost o lungă rătăcire,
În care mult prea multe am văzut,
Robindu-mă căderii-n amăgire.

Eşti unica femeie... nici nu ştii
Că-ţi sunt dator întreaga-mi libertate,
Că-n tine totdeauna întârzii,
Dorindu-mi, chiar mai mult, dacă se poate.

În fiecare clipă mă aştept
Să te găsesc dorindu-ţi dăruirea,
Dorindu-ţi întru totul să m-accept,
Să-mi las, fără de măşti, mereu, pornirea.

Prin chiar dorinţa ta mă simt că sunt
Foc reaprins de-o unică scânteie,
Un tot întreg, nu doar un amănunt,
Redefinit de-o unică femeie.

joi, 29 iunie 2017

Permanentul act

Ni se fac iar acte, într-un alt format,
Noi sunt celelalte, nu au expirat,
Că, spun unii, astăzi, încă nu-i destul,
Omul, de secrete, încă nu-i sătul.

Nu mai pot pricepe ce și cum ne vor,
Care-i adevărul falsului decor,
În tăcere însă nu pot sta ascuns,
Clare argumente am ca și răspuns.

Nu-mi trebuie acte, actul sunt chiar eu,
Și nume de țară prin mine-s mereu,
Sub trăznet, sub viscol, nu mă tem să stau,
Cu-ale vieții gânduri, mai mereu mă iau.

Dacă ţara-i mare sufletul mi-e foc
Dar de foc ia ţara, nu stau, nu mă joc,
Nu mi-e noaptea, noapte, ziua nu mi-i zi,
Când știu că vor alții, a ne cotropi.

Zece vieți, într-una, pot oricând să am,
De se face luptă, să lupt pentru neam,
Eu sunt om al ţării, asta-i ţara mea,
Moarte îmi voi cere dacă moartea-mi vrea.

Sunt urmaș al luptei, pot fi luptător,
Dacă e nevoie, pentru țară mor,
Dar nu plec din ţară chiar de-s oropsit,
M-aș simți, oriunde, singur, părăsit.

De sub vechea brazdă răsare un bob,
Eu sunt eu şi, veşnic, al ţărânii rob,
Eu sunt paşaportul, unic formular,
Și dovadă certă, dacă-i necesar.

miercuri, 28 iunie 2017

Motiv pe muchii de cuțit

Acum, când viaţa mi-i pe muchii de cuţit
Şi rana-i sângerândă şi arsură,
Îmi dă fiori un gând ce, risipit,
Nu-şi are-n plan real nici o măsură.
Se face tot mai greu, fiind tăcut,
Se-ncurcă, fără sens, în amănunte,
Îşi caută motive în trecut,
Râzând mereu de tâmplele-mi cărunte.

Nu-şi află loc, şi nici nu stă pe loc,
E încurcat şi-l simt că mă încurcă,
Mă ard şi eu când el se face foc
Şi întristarea lui îmi dă de furcă.
Îmi tot preschimbă visul în coşmar,
Luând cu el a nopţilor odihnă
Voind să mă convingă că-n zadar
Vreau zbuciumul să îl prefac în tihnă.

În vis mi se arată cu motiv,
Prezis fiind de clara-i viziune,
Concretizându-şi rostul instinctiv
Ţintind, fireasca-i intromisiune.
În viitor îi este totul clar
Şi-n viitor, nepăsător m-aruncă,
Făcându-mă să cred că în zadar
Cu mine am, acum, prea mult, de muncă.

Acolo nu mai caut, dar găsesc,
Răspuns la o continuă-ntrebare
Ce, repetând-o încă, obosesc,
Din labirintul ei nu am scăpare.
Şi, de altfel, e singurul răspuns,
Mai multe n-au nici un motiv să fie,
E concludent, e chiar îndeajuns,
Şi mult mai vechi decât o veşnicie.


Chiar pe muchii de cuţit,
Din trecutu-mi risipit,
Se aprind şi ard în foc,
Întrebări ce nu au loc,
Cu, sau fără de motiv,
Prin concretul instinctiv,
Mi te am, mi te găsesc,
Mi-eşti mereu motiv firesc...

marți, 27 iunie 2017

Scris de dor

Iar mi-e dor... Mi-e dor, iubito,
să scriu iarăşi despre noi,
Că simt clar şi fără dubii
că spre viaţa de apoi,
Împreună ne e drumul
împreună, numai noi.

Mă pornesc, uitând, agale,
răvăşit de tot ce-a fost,
Până când, fără să-mi pese,
de-al furtunii avanpost,
Lupt cu umbra de speranţă
când nu pot să-i dau un rost.

Fug la deal, fug şi la vale
simt cum urc şi cum cobor,
Cred şi-n lacrima de soare
şi-n motivul norilor,
Şi-n cădere, şi-n urcare,
şi-ntr-al minţii tainic zbor.

Îmi e dor să nu îmi pese
că vin toamnele cu ploi,
Şi că drumuri mult bătute
se vor umple de noroi,
Neavând nici urme paşii
şi nici cale înapoi.

Nu-mi găsesc deloc motive
drumului în alte părţi,
Oricât mi s-ar pune-n spate,
ori citise-va prin cărţi,
Despre locuri, şi momente,
şi însemne vechi pe hărţi.

Iar mi-e dor... Mi-e dor, iubito,
parcă tot mai mult mi-e dor
De-ntâmplări cu sens şi rosturi
duse până-n viitor
Că trăindu-le urmarea
nu-mi găsesc motiv să mor.

luni, 26 iunie 2017

Cuvânt puțin

Mi-e cuvântul astăzi prea puţin,
Să îţi spun simţirea-mi despre tine,
Mă gândesc de-i drept să mă abţin,
Sau de a-ţi vorbi ar fi mai bine.

Parcă nici nu pot, cumva, să cred
Că îmi eşti acum ieşită-n cale,
Gânduri şi idei se tot succed,
Mult prea mult, sau prea puţin, reale.

Mă întreb de unde-ai apărut,
Din prezent sau doar din altă viaţă,
Dintr-un timp ce ni-i comun trecut
Sau e umbra unui val de ceaţă?

Numele ţi-l spun şi-mi e uşor
Să-ţi pricep, ca şi motiv, privirea
Ce-ntr-un fel se-arată tuturor
Când ţi-ascunzi, sub ea, voit, pornirea.

Stau şi te privesc şi nu ştiu când
Ţi-am mai spus că eşti, prin tot, divină
Că îmi iei al neputinţei gând
Ca să-mi pierd trăirea în rutină.

Depărtări, în umbre, ne mai ţin
Şi ne duc pe drumuri neştiute,
Ca, uitând încrederea-n destin,
Să visăm şi vrute, şi nevrute.

Îmi găseşti un gând pe care-l scriu
Gând ce-l ai în pasul de pornire,
Şi te-ntrebi de cum mi-e dat să ştiu
Că îţi cauţi drum întru menire.

Nu am timp de-aţi spune explicit,
Uneori nici eu nu ştiu prea bine,
Însă cred: voi-vei dăruit
Gândul că-ntr-o zi poţi fi cu mine.

duminică, 25 iunie 2017

Leac de viață în răscruce

De multe ori mi-e viaţa în răscruce,
Între furtuni cu nori apăsători,
Ori ger năpraznic, care mă reduce,
La doar simţiri de temeri şi fiori.

Şi-atunci mă-ntreb de seara-i ridicarea,
La rang suprem a zorilor de zi
Sau asta e, într-un firesc urmarea,
Simplului mod de-a se putea trăi.

Cum nu-mi găsesc repere, nici motive,
De-a mai privi spre ceru-nalt, senin,
Când toate-mi par succinte, relative,
Gânduri, cu tine, brusc, în minte-mi vin.

Oricât le-alung, revin şi dau năvală,
Şi uneori mă poartă, fantezist,
Spre lumea-n care, fără de-ndoială,
Ajung să uit ideea că sunt trist.

Aşa ajung să-ţi spun ce nu ţi-aş spune,
Oricât aş vrea să fiu de întrăzneţ,
Să îţi propun ce altfel n-aş propune,
Chiar şi când ştiu că vieţii-i e de preţ.

Eu fug de gând, dar tot găseşte cale
Să mi te-arate cu motiv subtil,
Spre întâmplări deloc conjuncturale,
Irezistibil rost, firesc, facil.

Ajungi să-mi fii orice-mi doresc... de toate,
Fapte pe care, ştiu, ţi le doreşti,
Deşi încă îţi spui că nu se poate,
Că unele-s prea mult, cam nefireşti.

Mă lupt cu gândul, uit să lupt cu viaţa,
Şi peste prag, gândind, mă văd trecut,
Mă văd, trecut de noapte, dimineaţa,
Ştiind că am destule de făcut.

Îmi vii în gând sau el spre tine vine
Când nu mai ştiu ce sunt şi cum sunt eu,
Învaţă, cenzurat, că e mai bine,
Să mi te ştie, pururi, panaceu.

sâmbătă, 24 iunie 2017

Cuvânt de rodnicie

Mă simt îngreunat, pe zi ce trece,
De tot ce se-nţelege prin cuvânt,
Când pare-a fi un viscol crud şi rece
Sau adierea unui palid vânt.

Eu îl rostesc dar nu ştiu ce pot face
Să se arate, mai mereu, simplist,
Uitând să fie aprig şi tenace,
Uitând că plânsul rar nu este trist.

Pasul mi-e mic oricât mă vreau, cu grabă,
Să merg pe drumul care-mi e al meu,
Îmi tot găsesc alt rost, de altă treabă,
Şi alt motiv spre fugă de rateu.

Din două vorbe una îmi prezice
Iar alta-mi e, spre fapte, clar îndemn,
Cea care vine încă să-mi explice
Că timpul e, în trecere, doar demn.

Mă-ntrec cu el şi-l las să mă întreacă,
Ştiind că nu am cale spre-napoi,
Dar tot încerc să scot din piatră seacă
Apă curată şi idei mai noi.

Pusul pe jar deloc nu mă încântă,
Chiar dacă n-am de ce să fug de foc,
O suferinţă este faptă sfântă
Mijlocitoare cale spre noroc.

Dar simt mereu o mare greutate,
De care nu am şanse să mai scap,
Că, fără ea, n-am nici o libertate,
Şi-ar trebui în plin deşert să sap.

Oricum eu sap, dar sap în rodnicia
Ideilor ce cresc dintr-un cuvânt
Care e greu, ca şi temeinicia
Celor ce-s vii chiar dacă-s în mormânt.

vineri, 23 iunie 2017

Hotar de prevestire

Nu te cunosc, dar ştiu că eşti frumoasă...
Gânduri mă bat tăcerea să-mi opresc,
Să-ţi spun de ce şi cum mă tot apasă
Dându-mi porunci, cumva, să te găsesc!

Mi-e însă greu să-ncerc a mă convinge
Cuvântul să îl las puţin şi gol,
Că o dorinţă tainică mă-nvinge
Şi-l las, în vers ştrengar, să fie sol.

De multe ori, priviri, voit fugare,
Mă duc spre clipe care, ştiu, vor fi,
Încorsetat de fusele orare
Ce definesc, alftel, oricare zi.

Nu te cunosc, îmi spun... nu-i o minciună,
Nici nu e gând de drum ocolitor,
Însă nu ştiu de ce plătesc arvună
Unor idei ce vin din viitor.

Teamă îmi e şi-i o reală teamă,
Că vei voi, cândva, să înţelegi,
Visări ce azi nu le prea iei în seamă,
Prea mult ţinând la ale lumii legi.

Stând tot pe loc, în grabă timpul trece,
Şi graba lui va fi să o-mprumuţi,
Îmi vei veni, vrând a- ţi petrece
Ani care vin şi ne vor fi trecuţi.

Nu te cunosc... dar ziua care următoare
Se face pas ce pune un hotar
Între ce-a fost, un timp lipsit de soare,
Şi orizontul pur, senin şi clar.

joi, 22 iunie 2017

Destin de ultimă scrisoare

În gânduri am dorinţa tot mai mare,
Să-ţi spun ceva ce greu îmi e să-ţi spun,
Ideile cumva să mi le-adun,
Să-ţi scriu această unică scrisoare.

Aş vrea, de voi putea, să spun de toate,
Să spun despre prezent, despre trecut,
Despre atât de multu-mi absolut
Al gândului că dacă vreau se poate.

Puține ştii din multa-mi poezie,
Că-n ea, din viaţă, am lăsat puţin,
Ba chiar am încercat să mă abţin,
Că simt venind o vreme ce-ntârzie.

E timpul, dar, să nu-ţi mai vreau ascunde
Că nu mă simt cu mine împăcat,
Când ştiu că cerul meu e-nnourat
Şi, rănile, ce dor, sunt prea profunde.

Venim din două lumi... Această lume
E un amestec mult paradoxal,
În care timpul altfel e real
Dacă purtăm, sau nu, acelaşi nume.

În sincretismul care-şi dă valoare,
Schimbând mereu al clipelor reper,
Eu mi-am permis să cred, nu doar să sper,
Că toţi avem acelaşi loc sub soare.

Dar nu-i aşa, o altfel de dreptate
Ne-mparte după strâmbe judecăţi,
Punându-ne în spate alte plăţi,
Accentuând a minţii legitate.

Nici eu, nici tu, n-am vrut a ţine minte
Proorocirea unora înguşti
Ce ne-mpingeau spre poarta unor cuşti,
Un fel de case, dar, de fapt, morminte.

Acum plătim, cu moartea, sau cu viaţa,
Dorinţa împlinirii unui vis,
Şi lipsa unui minim compromis
În încercarea de a sparge gheaţa.

A merge înainte nu se poate,
Nici n-avem cum să mergem înapoi,
Există diar o cale pentru noi,
De reuşim să trecem peste toate.

Ne întrebăm ce lege, omenirea,
Va mai găsi să ţină omu-n frâu,
Lăsând să se reţină că menirea
Se poate împlini şi prin desfrâu.

N-ai nici un fel de gând, ori de speranţă,
Nu crezi că-i drept, dar însă îmi zici să plec,
Că poţi, aşa, rămâne-n consonanţă
Cu toate cele care vin şi trec.

N-am cum să cred că ceva se mai schimbă,
Sunt visător la fel cum sunt lucid,
Cuvintele în minte mi se plimbă,
Rămâne-vor aşa... Mă sinucid...

miercuri, 21 iunie 2017

Revenire spre a spune

Iată revin şi scriu din nou de tine,
Totul mi-e clar şi tot îmi amintesc,
Seara în care printre ghilotine,
Ne-am regăsit motiv de-a fi, lumesc.

Şi iar îți spun, cu risc de repetare,
Că noi această viaţă ne-am dorit,
Că, prin destin, n-avem nici o scăpare,
Avem doar drum de-al face împlinit.

Tu încă fugi, mânată de ideea,
Că fi-va totul cum acum gândeşti,
Că vei putea să fii oricum femeia
Ce nu mai crede-n vorbe şi poveşti.

Revin să-ţi spun, din nou, că înşelarea
Îţi este iar precum o ştii c-a fost,
Când ne-a unit, prin simplul gest, chemarea,
Ce şi-a găsit, prin tine, ţel și rost.

Va fi-n curând o seară, altă seară,
Când iar vei face pasul peste prag,
Ca să-mi poţi fi nu adăpost de ceară,
Ci casă-n care să trăiesc cu drag.

Ca şi atunci, vei fi, de gând grăbită,
Gustându-mă, să-ţi las, redobândit,
Statutul de femeie şi ispită,
Fără să-mi ceri să fiu şi eu grăbit.

Revin cu gând de-a nu mai pierde clipa,
De-a nu privi trăirile ca joc,
De-a nu mai face casă cu risipa
De-a nu te mai lăsa să stai pe loc.

Că într-un fel, cum nu îţi e în ştiinţă,
Traiu-ţi va fi cu totul schimbător,
Şi îmi vei nu simplă cunoştiinţă,
Ştiută de vederea tuturor.

Tot ce nu ştim, de fi-va să ne fie,
Va fi aşa cum ne e dat a fi,
Având un adevăr ca datorie,
Şi drept deplin, trăind, a ne iubi.

marți, 20 iunie 2017

De ce n-ai vrea?...

De ce n-ai vrea?... Hai, puneţi întrebarea
Şi caută în mod cinstint răspuns,
Cu multe argumente ca-ndeajuns
Să-ţi contrazici, cum e firesc, eroarea.

În orice fel de ai voi a-ncepe,
Întâi vei spune, îngăimat, un nu,
Spunând că-n toate câte faci eşti tu,
Că altfel nici un pas nu poţi concepe.

De ce n-ai vrea să vezi o altă lume,
Ce ar putea să-ţi fie univers,
Mergând un drum ce-ţi este dat de mers
Lăsându-l, paşii, el să ţi-i îndrume?

Vei spune doar că tu eşti răbdătoare,
Şi că-i normal şi pasul mai mărunt,
Sau că-n detalii, chiar şi-un amănunt
Are, ca preţ, o maximă valoare.

De ce n-ai vrea să pui pariu pe-o carte
Fără păreri că jocu-i măsluit,
Crezând că e momentul potrivit
De-a merge, chiar aşa, spre mai departe?

În primul gând găsi-vei ca ciudată
Ideea că supremu-i singular,
Că tot ce e mai mult e în zadar,
Şi nici o altă cale nu se-arată.

De ce n-ai vrea să fim, din prima clipă,
Un el şi-o ea ce trupul şi-l unesc,
Ştiind că li-i îndemn Dumnezeiesc
Grăbitul gând de-a nu trăi-n risipă?

Răspunsu-l ştiu... Întâi îţi vei răspunde,
Că , după lege, nu-i deloc normal,
Că trebuie, măcar în mod formal,
Să treacă timp pentru trăiri profunde.

În orice caz, răspunsul contrazice
Fapte pe care, vrei, nu vrei, le faci,
Şi multe vor urma, şi-ai să te-mpaci
Cu tine, ca nimic să n-ai a-ţi zice.

luni, 19 iunie 2017

Chipul ca poveste

Chipu-mi priveşte... Nu-i nici gând ascuns,
Nici vrere de a fi de pătruns,
Şi nu-s mânat de nici o hotărâre,
Dar nu mă-ndemn nicicum spre coborâre.

Nu mă arăt a-ţi fi, cumva suspus,
Eu nici nu ştiu ce-nseamnă jos sau sus,
Dar multe-mi vin, şi parcă-mi dau de ştire,
Că-mi eşti, din viitor, o amintire.

Ochii mi-i plec, greu poate mi-i ridic
Dar am motiv doar pasul încă mic,
Sau chiar simţiri că vremea-i bună
De-a fi nu doar aproape, ci-mpreună.

Cu gândul, n-am ce face, mă mai lupt,
Când îl surprind de adevăruri rupt,
Sau când îşi are dor nebun de ducă
Dar înspre altă parte o apucă.

Sunt însă învăţat cu-al lui tertip,
Îi mai dărâm castelul de nisip,
Când nu-l conving să nu se dedubleze
Şi universuri false să creeze.

Se-ntâmplă chiar să nu pot să-ndrăznesc
O clipă-n plus, cumva să irosesc,
Sau chiar să mă grăbesc, dându-ţi de ştire
Că-mi eşti, din viitor, în amintire.

Dinspre departe simt mereu că vin,
Fixat, între repere, prin destin,
Cu dreptul de a fi unicitate
Dacă învăţ să ştiu mai mult din toate.

Chipu-mi priveşte... Ştii să mi-l citeşti,
Poţi scrie, dacă vrei, cu el, poveşti...
Să nu te miri, de totuşi, vei afla,
Că una din poveşti e chiar a ta...

duminică, 18 iunie 2017

Directul distinctiv

Îţi spun, mai ocolit, mai drept, în faţă,
Însă îţi spun, deloc nu mă ascund,
Că ne e dat acum, o dată-n viaţă,
De-a ne trăi al clipei rost fecund.

Privesc, prin gândul tău, te văd frumoasă
Cu mult mai mult decât poţi tu să ştii,
Şi întru totul clară, luminoasă
Speranţei eşti şi vrei mereu să-i fii.

Uite că zic... deja îmi eşti minune,
Şi ştiu că unii cred că-mi fac păcat,
Dar eu n-am timp de nici o raţiune,
Nimic nu mi se pare deplasat.

Acum e timpul de a da, prin fapte,
Contur real motivului subtil,
Ce ne tot fură somnu-n miez de noapte,
Printr-un absurd de-a dreptul pueril.

Să mi te dai şi laşi, fără grăbire,
Să mă doreşti şi vrei răspuns grăbit,
Dându-mi motiv să cred în fericire
Găsind comori în trupu-ţi dezvelit.

Ştiind că eşti, continuu, aşteptare,
Ceasului gând de fugă ori opriri,
Să-mi fii răspuns,la orice întrebare,
Când ispitesc trecute rătăciri.

Sub palmă sânii, când îmi dau de veste
Al vieţii joc real şi iminent,
Cu tine să reintru în poveste,
Redevenind pe loc adolescent.

Şi nu timp scurt, ci mult trecută vreme,
În tine să mă porţi ca laitmotiv
Al unei, zise, maxime dileme,
De-aţi asuma concretul distinctiv.

Plini de speranţe, revenind în lume,
Să fim un corolar de nopți de vis,
Numiţi de toţi, mereu, cu-acelaşi nume,
Pe drumul ce, fecund, ni s-a deschis.

sâmbătă, 17 iunie 2017

Continuare prin contraste

În alb şi negru, doamnă,
să-mi vii la ceas de seară,
Că noaptea va fi scurtă,
firesc, fiindcă e vară,
Ca-n ziua următoare,
când fi-va iar lumină,
Să nu te-arăţi spre alţii
că te-ai simţit divină.

Să vii fără să-ţi pese,
şi fără nici o teamă,
Chiar dacă raza lunii,
va fi, cumva, bigamă,
N-o să ne vadă nimeni
şi nimeni n-o să ştie
Că prin lumească faptă
sporim în veşnicie.

Dă-ţi dreptul la răspunsuri,
oricât ai altă treabă,
Chiar dacă îţi vei spune
că nu ai timp de grabă,
Ne-a fost promisă clipa
de mult, din altă viaţă,
De când spărgeau titanii
cuprinzătoarea gheaţă.

Când unii îţi vor spune,
în pierdere de vreme,
Să mergi pe altă cale,
să reînvii dileme,
Lasă să-ţi meargă paşii,
ei ştiu unde s-ajungă,
Cu mers fără oprire,
n-au aşteptarea lungă.

Să vii, ca miezul nopţii,
din nou să ne găsească
Uniţi fiind cu totul,
iar legea omenească,
De nume ne va pune,
de-a pururi să ne fie,
Ca să ne fim de-a pururi
trăită fantezie.

Lăsându-ne cu totul
trăirii regăsite,
Să uit de alte drumuri,
de taine şi ispite,
O cale singulară
să-ţi vezi spre mai departe
Pe totdeauna-n Ceruri,
aici până la moarte.

Să vii, în alb şi negru,
să te dezbraci sfioasă
Ca nimeni să nu afle
cum spun că eşti frumoasă,
Când noaptea ni se trece,
de-a dreptul prea puţină,
Şi-n zori, privindu-ţi sânii,
îţi spun că eşti divină.

vineri, 16 iunie 2017

Iz de neputință

Chiar că nu vreau, n-am cum să nu îți spun,
Că între noi va fi-n curând ceva,
În locul ce-l numim doar undeva,
Un ceva special cu iz comun.

Scăpare nu avem, n-avem un drum
Pe care să fugim spre altceva,
Sau să ne poată ceva degreva
De ceea ce simțim de pe acum.

Cu-n clar accent vorbim doar indirect,
Făcând dovada că putem brava,
Că de trăiri ne mai putem priva,
Deși ni-i clar că totul e suspect.

Eu gândului îi conturez tipar,
Lăsându-te pe tine-a motiva,
Imboldul ce acut va promova
Dorința de netrecere-n zadar.

Vom împărți, de lume neștiuți,
Ca nimeni să nu poată observa,
Un timp, ce noi îl vom numi, cândva,
Al regăsirii marilor virtuți.

O lume-ntreagă... numai eu și tu,
Într-un mereu mai mult și altcumva,
Ce ne va vrea mereu recidiva
Ca să ne-avem dorințelor atu.

Chiar că nu vreau, acum nu pot să tac,
N-aș vrea să se-nțeleagă altceva,
Sau că accept un altfel, altcândva,
Dând semn că vorba-n dulce o prefac.

Nu-i nici mai mult, nici mai puțin, real,
Că vrem ori nu, trăi-vom un ceva,
Într-un anume loc, un undeva,
Într-un firesc mai mult decât normal.

joi, 15 iunie 2017

Ilicitele speranțe

Sunt optimist, îmi tot găsesc puterea
De a vorbi de țară și eroi,
De a-mi susține, cu elan părerea
Că neamul va renaște, iar, prin noi.

Aduc mereu, din zări de amintire,
Multe-ntâmplări, din vremuri de demult,
Dar îmi vorbește propria simțire,
Și n-am decât, ce-mi spune, să ascult:

Poet nebun, ce lauda deşartă,
În ţara asta toate, toate mor,
Tu vrei să reînvii speranţa moartă,
Dar am ajuns doar piese de decor!

De unde-ai vrea să vină o pornire,
De unde vrei să vină un alt gând,
Acum, când omul fuge de iubire,
Acum, când doar securi se văd căzând.

Vorbești mereu de neam, vorbești de țară,
De cei ce s-au luptat să fim uniți,
Însă dorința ta e floare rară,
Suntem acum un neam de mărginiți.

Oricât încerci, nu ai să poți convinge,
N-ai să mai poți conștiințe să trezești,
Acum, când prea puțini mai pot distinge
Între iluzii și trăiri firești.

Visezi eroi, și încă ai speranțe
Că vremea demnității n-a trecut,
Și nu accepți că-n noile uzanțe
Oricine, la orice, e priceput,

Sunt toți cuprinși de marea disperare
A lipsei de speranțe și motiv,
Și doar plecarea-i singura scăpare,
Pusă, deja, sub semn imperativ.

Plătim mereu nemotivate taxe,
Dar și pe viață, acceptăm tacit,
În forma unui cumul de sintaxe,
Impozit cu accent de ilicit.

Poet nebun, cât poți să crezi în vise,
În oamenii ce nu mai au cuvânt,
Cât clar îți e că jocul din culise,
Dă, celor fameni, imoral avânt?

miercuri, 14 iunie 2017

Ducere-n uitare

Te-aş lua cu mine, undeva în munte,
Pe unde nici un om nu a trecut,
Te-aş dezbrăca de multe amănunte,
Să ştim prin câte vieţi ne-am cunoscut.

Şi-acolo, sus, la doar un pas de stele,
Cu-n dor venind din vremuri de potop,
Te-aş face să te simţi la fel ca ele,
Uitând de-al vieţii ţel, de-al faptei scop.

Te-aş duce-n taină, miezului de noapte,
Să ne-arătăm ca torţe de nestins,
Dedaţi, prin mari dorinţe, înspre fapte
Ce fac, al vieţii rost, un rug aprins.

N-ai sa mai poţi oricum, orice va fi,
Ideea să o poţi, cândva, cumva, schimba,
Veni-va vremea când s-or potrivi,
Cele ce-au fost şi cele ce-or urma!

Te-aş lua cu mine, undeva în munte,
Te-aş lua ca să te duc, de-ntors să uit,
Şi să te-mbrac în mii de amănunte,
Mizând pe dreptul vieţii, absolut.

Cu pas de-avânt, pe drumul înspre stele,
Ne-am fi, ai lumii noi, începători,
Lăsând uitării vremurile grele
În care ne-ascundeam de-ai zilei zori.

Şi-n miez de zi, uitând să am răbdare,
Te-aş arăta spre ceru-nalt, senin,
Ca prin firescul dor de înălţare
Să-ţi ai eternitatea ca destin...

Şi să-ţi doreşti, oricum, orice va fi,
Să nu-ţi mai ai idei de a schimba,
Clarul motiv ce-l ai spre a trăi
Cele ce-au fost şi cele ce-or urma!

marți, 13 iunie 2017

Tendințele tentației

De peste tot, din gânduri părăsite,
Din trai real sau simple fantezii,
În miez de zi, în nopţi deja târzii,
Ideile sunt primele ispite.

Se vor degrabă adevăr şi faptă,
Se vor cumva, măcar în orice fel,
Un tot cu formă de menit model,
Urcuşului uşoară mare treaptă.

N-au timp de nici un fel de judecată
Când pun la zid firescul argument
Şi definesc un virtual prezent
Ce, pus pe fugă, rostului se-arată.

Totul devine miză de remiză,
Într-un context impus ca şi tipar,
Suprem de nu, cumva, chiar singular,
Ieşirilor din crize printr-o criză.

Tendinţele-s tot timpul marea forţă,
În circumstanţe cu şi fără rost,
Tentate de a fi schimbării torţă,
Punere-n umbră-a multe ce-au tot fost.

Ideile au tot mai mult tendinţe,
Ce ispitesc, în văzul tuturor,
Tentaţia de-a da mereu sentinţe
Spre tot ce pare-a fi-mpotriva lor.

luni, 12 iunie 2017

Autograful, eu...

De câte ori am scris, ştiam că scriu
Nicicum pentru-nţelegerea uşoară,
Fiindu-mi clar că orice gând, când zboară,
În matca lui revine prea târziu.

Puţin, câte puţin, am ocolit,
Ideea că îmi spun povestea mea,
Ca să-nţeleagă, cine va putea,
Că timpul n-are drumu-mpotmolit.

Prin unele idei, în fel şi chip,
Am spus că fi-vor multe în schimbare,
Și vom numi firească înălţare
Pariul pe castele de nisip.

Ca semn de adevăr, n-am pregetat,
Să ştiu ce-a fost, ştiind ce va urma,
Şi cum altceva n-aveam ce lăsa,
Autograf pe mine m-am lăsat.

Nume le-am dat, la toate, în alt fel,
Gravându-le a timpului pecete,
Ca, de vor vrea, cândva, să se repete,
Să ştie c-au avut trecut rebel.

N-am peticit un sac ce n-avea fund,
Nici n-am tăiat copaci să văd pădurea,
Oricât ştiam să folosesc securea
Când cercetam cotloanele ce-ascund.

În clar consens cu vremurile noi,
Atât cât dat mi-a fost a le pricepe,
Am arătat că viaţa reîncepe
Întotdeauna cu un pas în doi.

Mi-a fost uşor, iar uneori mai greu,
Dar nu am pus stindardele în bernă,
Şi-n ton să fiu cu epoca modernă
Autograf, fireşte, am fost eu.

duminică, 11 iunie 2017

Motive de-mpărțit

Cu tine ceva am de împărţit,
La început o noapte,-apoi o viaţă,
Chemarea unui vis neîmplinit,
Ascuns, atâta timp, sub văl de ceaţă.

Aproape-i clar, acum n-avem curaj
De a ne gândi la paşi de anvergură,
Şi dăm tăcerii rost de avantaj,
Sperând să nu se-ncurce în măsură.

Tu stai, gândind aspectul evaziv,
În care pui un strop de-ncurajare,
Să caut, eu, un altfel de motiv
Primului pas, ca pas de încercare.

Eu te aştept, puţin nerăbdător,
Plasându-mă-ntr-o vrere indecisă,
Ca să mă ştiu doar timpului dator
Când drumul fugii fi-va cale-nchisă.

Temere-ţi sunt, deşi în taină vrei,
Să nu mă tem a-ţi căuta privirea
Şi de-a avea mereu, mereu, idei,
De-a-ţi alunga, cumva, împotrivirea.

E greu acum, de vis, să te dezici,
E greu ceva, de spus, să mai pot spune,
Fapte-ţi doreşti, dar în iluzii pici,
Eu însă cred în clipă şi-n minune.

Cu tine am destule de-mpărţit,
Un pat, dorinţa şi un şir de fapte,
Un adevăr ce fi-va împlinit
Din chiar întâia noastră albă noapte.

sâmbătă, 10 iunie 2017

Atu de timp prezent

Trăiesc în vremuri noi, trăiesc acum,
Tot căutând copaci, într-o pădure,
În care-s doar cărări şi nici un drum,
Şi parcă vrea-n desişuri să mă fure.

Nu prea mai ştiu când stelele răsar,
Nu prea mai ştiu ce mai vorbeşte lumea,
Nici cum se trece timpul n-am habar,
Ştiu doar că a-nverzit, din nou, pădurea.

Şi merg mereu, tot căutând pe Cer,
Ca cei robiţi cândva, Calea Lactee,
Dar văd doar stele care cad şi pier,
Mizând pe adăpostul din tranşee.

Am toată viața şir de amintiri,
O am în spate şi o am în faţă,
Mi-aduc în minte primele iubiri,
Şi-mi mai ridic, din gând, un văl de ceaţă.

În zori de zi, când roua o măsor,
Mă prinde-n vorbă apa din izvoare
Ea, pregătindu-şi rostul călător,
Eu întreabând de zile fără soare.

În miez de zi, grăbit că-l simt trecând,
În minte-mi vin idilele mature,
Dar lacrima, îmi dă de veste, blând,
Că risc, trecutul, iarăşi, să mă fure.

Şi-aşa revin, fie că vreau sau nu,
La ceea ce prezentul îmi oferă,
De fapt la singurul real atu,
Ce poate fi, cândva, şi lizieră.

Prin el, mă definesc, cel de acum,
Ca cel ce-a fost şi cel ce va să fie,
Un fel de simplu mergător de drum,
Ce în tiparul lumii nu se-nscrie.

vineri, 9 iunie 2017

Măsuri de vieți

Se numără mult,
rar e ştiut la cât s-a ajuns cu numărătoarea.

Mulţi sunt cei care numără,
Puţini mai au ţinut în minte unde au ajuns,
Câţiva doar mai ţin la rânduire,
Nimeni, cred, nu înţelege
ce rost îşi are
o numărătoare fără rezultat.

Se moare mult,
se trăieşte tot mai puţin,
puţini mai vor să înceapă viaţa.
Cei care nu o vor începută,
sunt,
poate,
cei care înţeleg mai mult.
Înţelegând,
nu vor să se înhame,
nu vor jugul nemotivării.

Paradoxal,
mult doritorii de numărători,
tot desenează caledare.
Desenând,
se uită la ele ca la o poartă nouă,
neştiind încotro să meargă.
Se miră că poarta e mereu închisă,
n-au prin gând nici o trecere prin ea,
pe sub ea,
peste ea,
sau prin deschizătura ei.
Ei aşteaptă o altă reformare de calendare,
sperând că vor ajunge pomeniţi,
ca mucenici
ai aşteptării în zadar.

Cei fără de somn numără stelele ce cad,
alţii,
cei ce-şi dorm nopţile,
numără firele de praf gonite de vânt,
ori boabele de rouă.
Cei ce-şi dorm zilele,
pe seară,
pe unde apucă,
numără frunzele ce le vor tăiate.
Cei ce muncesc
numără orele drumurilor.

Ne numărăm zilele...
Ca să nu ne dăm de gol
că n-am ţinut numărătoarea,
îi dăm calendarului dreptul
de a vorbi despre noi,
ne ascundem într-o măsură anonimă,
n-avem încredere în noi, în propria măsură.

Doar viaţa mai ţine cont de ea,
iar semnele numărării,
se văd, se simt, se lasă ştiute.
După calendar
oamenii trăiesc
mai mult,
mai puţin.
Adevărul e însă că,
după propria măsură,
toţi trăiesc exact,
acelaşi număr de măsuri.

De s-ar auzi toate ceasuri,
când bat,
ar surzi chiar şi cei ce niciodată nu aud,
chiar şi mult căutatul infinit...

joi, 8 iunie 2017

Multul puțin dar

Ţi-am dăruit acum un gând pe fugă,
Nu m-am întins cu gându-ţi la poveşti,
C-aşa îmi este felul meu de a da veşti,
Când va urma dă semn că se conjugă.

În mod voit, am spus, ce-am spus, în grabă,
În mod voit, mai mult n-am vrut să spun,
E dreptul tău să cauți drumul bun,
Să vezi ce-ţi pune viaţa pe tarabă.

Aveam cu mine multe argumente
Care putea, vorbind, să aibă rost,
Dar am simţit că vremuri care-au fost
Încă te ţin în vechi coronamente.

Am pus în vers o minimă idee,
Ca să ţi-aduci aminte ce va fi,
Şi să-nţelegi că nu te poţi opri,
Din drumul tău, de-a fi mereu femeie.

Ceea ce-i spus, e spus, şi va rămâne,
Fie că-i vorbă sau rămasă gând,
Chiar de-s uitate, timpul, chiar trecând,
Nu va voi prea mult să le amâne.

E vorba,-n fapt, de mine şi tine,
Cu mult şi cu puţin, în mod egal,
Deloc absurd, deloc în mod formal,
Aşa cum e normal şi se cuvine.

Puţinul dar, puţinele cuvinte,
Adună timp enorm ce-am risipit,
Când ne credeam destinul împlinit
Şi-aveam o viaţă-ntreagă înainte.

Toate-s acum altfel, dar o schimbare
În sens total, ce poate fi suprem,
De care nu-s puţini cei ce se tem,
O vom trăi, trăind şi-a ei urmare.

Acesta-i darul, dincolo de fugă,
E-aducător de mult mai multe veşti,
Nu ţi le-am spus, nu le-am făcut poveşti,
Ca nu cumva, un gând, să le distrugă.

miercuri, 7 iunie 2017

Din noapte de februar

Februarie uitase să mai ningă,
Nici rostul ce-l avea nu era clar,
Pe sine încerca să se convingă,
De ce-şi avea un loc în calendar.

Se tot grăbea să intre-n primăvară,
Şi ne grăbea să ni-l avem părtaş,
Pecetei ce, la ceas târziu de seară,
Se va dori, rupându-se, făgaş.

Prin vrerea lui, în casa de sub munte,
Cu tine noaptea nu-şi găsea sfârşit,
Că se-mplinea mereu prin amănunte,
Simţindu-ţi gândul tău real ţintit.

Trupul tău gol iradia lumină,
Un alb opal, menit a străluci,
Şi te-arăta, iertându-mă de vină,
Şi te-arăta voind a ferici.

N-aveai odihnă, nu-ţi găseai motive,
Dorinţei mele să îi pui hotar,
Sau, definind simţiri prin adjective,
Să adormim spre trecere-n zadar.

Sânii-ţi săltau mânaţi de unduirea
Trupul plin de un zdurdalnic dor,
Întredeschis, de cum mi-a fost pornirea
În a nu fi nicicum risipitor.

Lumina nopţii se-ascundea-n pădure,
Când părul îţi sălta ca dus de vânt
Ca să nu lase ziua să îţi fure
Esenţa mult trăitului avânt.

Eram, şi eu, și tu, fără oprire
Totul fiind mereu continuat,
Şi n-aveam nici îndemn spre tăinuire,
Orice-ar fi fost, orice ar fi urmat.

Într-un târziu, în zori, pe zi lumină,
Ştiind că drumul vieţii ni-i deschis,
Ne-am hotărât ca-n noaptea ce-o să vină
Să mergem, negreşit, în Paradis.

Vedeam în ochi dorinţa şi speranţa,
Şi gândul că în tine sunt păstrat,
Iar trupu-ţi mă-nvelea în cutezanţa
Femeii ce-i întreagă prin bărbat.

Februarie, în trecerea-i firească
Ne-a prins într-al trăirii calendar,
Ca prin urmări de faptă omenească
Să-mi fii, pe totdeauna, dar din dar.

marți, 6 iunie 2017

Caniculara esențialitate

Veni-va iar canicula nebună,
Şi, rar, furtuni cu iz răcoritor,
Şi nopţile cu stele ce-or s-apună
Ca semn că timpu-i, totuşi, trecător.

Ziua va fi, doar uneori, normală
Lăsând uitării multe din firesc,
Numai în zori, cu multă-nvăpăială,
O să se-ntâmple gândul omenesc.

Şi mult voi aştepta să vină seara,
Să te dezbraci de gândul rătăcit,
Ce vrea să te încarce cu povara
A ceea ce nici el n-a reuşit.

Ca mai apoi, părând o întâmplare,
Să-mi laşi vederii croiul de contur,
Într-un preludiu-al clipei următoare
Pe care, să îl pierd, nu mă îndur.

Aşa, fiebinte, forma să se-arate
Prin ceea ce nu e mărturisit,
Ca să îmi fie clar că-mi dai dreptate
Să nu mă las de vraja-i ţintuit.

Va fi să fiu, iar, însetat de tine,
Şi-am să te vreau, mai mult, să te tot gust,
Cu buzele ce vor să ţi se-nchine,
Când palma-şi face formă al tău bust.

Şi când sub pieptu-mi sânii-mi vor da semne
Că drumul înălţării-i netezit,
Fiind momentul clipelor solemne,
Să nu-ndrăznesc să spun că-s obosit.

În carnea ta, emoţia extremă
Mă va păstra amprentă de neşters,
Esenţială vrajă şi dilemă
Al unui alt, lăuntric, univers.

luni, 5 iunie 2017

Nebunul bun

Un biet bolnav ce zace prin spitale,
Fără de boli de trup, ci doar de gând,
Bătându-şi drumul dinspre deal spre vale,
Râde amar, vorbeşte rar, plângând.

Şi uneori se-aşează lângă mine,
În scurtu-i timp ce-l scoate din coşmar,
Şi-mi zice că nici mie nu mi-e bine,
Că zbaterea-mi e multă şi-n zadar.


Nebunul, care şade-n fața mea,
Şi-mi dă parcă-ntrebărilor răspuns,
Mă-ntreb cum poate, întru tot, vedea
Ce eu nu las vederii-ndeajuns...

Mă tot îndeamnă să nu iau în seamă,
Cuvintele ce vor să aibă preţ,
Al celor ce, pe faţă mă aclamă,
Dar mă privesc, prin spate, cu dispreţ.

Să-i las să spună ce-or voi să spună,
Ca să rămân macar cel ce am fost,
Să-i las să-mi pună, de vor vrea, cunună,
Mascându-mă ca iepurele prost.


Firesc e-acum să mă comport așa,
Să se-nţeleagă totul în alt fel,
Podiumul lumii e de mucava,
De n-ai modele nu poţi fi model...

Să fiu atent, cu maximă prudenţă,
Să-mi retuşez pornirea cu elan,
Că-s acuzat, oricum, de indecenţă
Neacceptând un rol de curtezan.

Uitând de sensuri, să numesc reformă
Absurdul pus în rang necuvenit,
Oricâte-aş şti, să tac, măcar de formă,
Ca să arăt că sunt, cum vrea, smerit.


Gându-l îndeamnă iarăşi a pleca,
Pe drumul dinspre vale înspre deal,
Nu-mi lasă timp, măcar a-l întreba,
Ceva, orice, banal sau nebanal.

Dar vorbele îi sunt întru dreptate,
Că azi trăim normat prin nişte legi
În care lanţul e o libertate
Pe care, om fiind, nu poţi s-o negi.

Din gura lui cinstită vorbă cade...
Cum să mai zic acum "bietul de el"?
Că el, chiar cu gândirea-n episoade,
Nu se înşeală, însă eu mă-nşel.


Mai multă claritate de-aş avea,
Tot n-aş putea mai bine să numesc,
Ceea ce el, trăind în lumea sa,
Vede, real, absurdul ce-l trăiesc.

duminică, 4 iunie 2017

Iarnă și cuvinte

Ce timp era... Eu îmi aduc aminte,
Iarna aceea cu zăpezi polare,
Când palma-ţi strânsă ocrotea cuvinte
Şi multe primăveri de aşteptare.

Cuvintele-s prin cărţi poveşti banale,
Multe vorbesc dar nu îşi au puterea
De-a readuce, sufletelor goale,
Motiv de a cunoaşte mângâierea.

În faţa ta îngenunchez o viaţă,
Un adevăr îţi spun, te rog să crezi,
Că vin din rătăciri prin nori şi ceaţă,
Urmele ei poţi încă să le vezi.

Ai apărut atunci, ca o magie,
Când căutai prin lumea de idei
Şi murmurai aceeaşi poezie
Despre greşeli făcute de femei.

De frig, cuvinte risipeai puţine,
Însă-mi spuneai tot ce vroiai să spui
Şi-nţelegeam, uşor, că e mai bine
Să fiu părtaş la umbletu-ţi haihui.

N-aveam nici unde să ne fim aproape,
Nici timp n-aveam de gânduri de altfel,
Frigu-ncerca mereu să-ngheţe ape
Ştiind că temeri mari aveau de el.

Palma deschisă a deschis şi cartea
Scriindu-ţi, pas cu pas, numele-ntreg,
Ca să-mi alungi, pe totdeauna, moartea,
Cu nemurirea, liber, să mă leg.

sâmbătă, 3 iunie 2017

Drumuri de departe

Drumul e lung... e lung, nu mi se pare,
Mereu îl vreau mai scurt, și să ajung
Să uit că vin din timpuri de uitare,
Un gând, cu rost prea mic, să pot s-alung.

Totul e nou, puţinul de-altădată
Prin amintiri e sigur rătăcit,
Puţine gânduri vechi mi se arată,
Că nici nu ştiu de când n-am revenit.

Mereu mă simt venind din altă lume,
O lume-n care timpul nu-i reper,
Iar omu-i obligat să îşi asume
Vinovăţii când visele îi pier.

Caut mereu să văd în zări, departe,
De unde vin şi unde mă tot duc,
Dacă ideea încă ne desparte,
Sau temerea-mi e doar un gând caduc.

Vin de departe, zic, şi merg aproape,
Nu-mi este clar, la-ntors ce-am să găsesc,
Dar parcă vreau detalii să îmi scape,
Şi-acolo unde merg să mă opresc.

Aş vrea acum, mai mult ca altădată,
Să uit de drum de vale, ori de deal,
Găsind a lumii faţă luminată
În orice gând al traiului real.

Atât de lung e drumul... Greu îmi pare,
Mă rătăcesc, simţind c-am obosit,
Şi tot venind din marea-mi depărtare,
Afla-voi cândva că voi fi murit.

vineri, 2 iunie 2017

Dor de fapta unui gând

Când de doruri plânge dorul,
Nici nu ştii ce să-i mai spui,
Nici nu ştii de-ţi poţi lua zborul,
Ori, de-a sta, mai bine nu-i.

Când doar fapte-ţi cere fapta,
Nici nu ştii cum s-o amâi,
Nici nu ştii de ce-ţi e şoapta
Gând ce-ntreabă cui rămâi.

Când un gând se rupe-n gânduri,
Nici nu ştii ce să-i mai faci,
Nici nu ştii de-n pat cu scânduri
Poţi dormi ca să-l împaci.

Când de dor te duce dorul,
Unde n-ai nicicum să ştii,
Tot ai vrea să îţi iei zborul,
Şi în pas cu el să fii.

Când prin faptă îţi vezi fapta
Că e altfel decât ştii,
Tot te-ntrebi ce-ți spune şoapta
De cum eşti şi ai să fii.

Când ţi-e gândul roi de gânduri,
Şi motivul nu îl ştii,
Tot ţi-ai face pat de scânduri
Odihnit măcar să fii.

joi, 1 iunie 2017

Divina datorie

În numele a ce? Cu ce putere?
Cum oare-n lumea-aceasta s-a ajuns,
Să fim catalogaţi de o părere
A celor ce ies noaptea, pe ascuns,
Din mult prea neştiutele unghere?

Vor frica să ne-o bage până-n oase,
Aşa cum ei îşi bagă mintea-n spirt,
Însă li-i frică-n pace să ne lase,
Că pentru ei teroarea e un flirt,
Văzând pe toţi făcuţi din terciuri joase.

Priviţi-l dar, arată omeneşte
Cu fălcile ce sprijină un blid,
Analfabetul care dăscăleşte,
Şi sâsâie ca şarpele, perfid,
Când mâna pe orice-i se face cleşte?

Aşa-s neterminaţii ce termină
Acest popor de care n-au habar,
Dispreţuind a cărţilor lumină,
Cu sticle-n ochi şi arme-n buzunar,
Şi geanta de dosare pururi plină.

Ei nu-nţeleg nici râsul şi nici plânsul,
În întrebări sunt de un crunt absurd,
Că nici un geniu n-ar găsi răspunsul,
Cum să vorbească mutul celui surd
De orbul ce scrutează necuprinsul.

Greu nenoroc ni i-a adus în cale
Ca să ne ia, ori să ne strice tot,
Coroborând motive sociale
Cu crezul lor că neamu-i idiot
Când nu-s văzuţi modele ideale.

Cu scop precis, linguşitor, imită,
Pe cei ce-i cred că-s, din principiu, sus,
Că tocmai acel sus le e ispită
Şi-l au motiv de a râvni, în plus,
La viaţa, de se poate, infinită.

Unii ne-au spus să stăm în frig, în casă,
Alții ne-au pus lozinci să învăţăm,
Iar când ne-au luat şi pâinea de pe masă
Ne buchiseau din cărţi că progresăm
Şi bunăstarea e la ea acasă.

În numele a ce? Şi pentru cine,
Suntem etichetaţi ca buni ori răi?
De ce scânteia arderii divine
Adună turme de turbaţi dulăi
Ce spun că e a lor, că le-aparţine?

Nu li-i ruşine, nici o remuşcare
Că mintea-şi au în colţ de cap rotund,
Că văd ciolanul singura mâncare,
Şi pentru ea încep să dea din fund,
Şi pentru ea oricât pot să omoare.

Credinţă n-au, au idol secărica,
Sunt, între ei, la un pahar amici,
Schimbând opinii cum să crească frica
Şi noi să credem că suntem prea mici,
Asemenea cu viermii sau furnica.

Chiar şi privirii noastre stau de pază
Muşcând-o veninos din când în când,
Iar ochii de durere lăcrimează,
Şi mintea slab vederi nesuportând,
De forfotă, ajunge de cedează.

Duşman de moarte văd a fi cultura,
Iar cel ce scrie-i mare criminal
Ce merită, fără-ndurare, ura,
Printr-un program măreţ, naţional,
Ca să le-nchidă, pe vecie, gura.

Însă datori suntem, de-i rău sau bine,
Cât dat ne este viaţa s-o avem,
Să ştim că integral ne aparţine,
Că nu-i robită cruntului blestem
De-a accepta o ţară în ruine.

Încă avem, aşa cum e, o ţară
Şi chiar în contra lor o vom avea,
Că Dumnezeu n-o va lăsa să moară
Dacă de proşti voi-vom a scăpa,
Şi de acei ce, suflet au, de fiară.

Avem, uniţi puterea cea mai mare
De-a ocroti o floare de-a-nflorit,
Chiar dacă toată lumea e-n schimbare
Să nu dormim când nu e de dormit,
Suntem datori, noi toţi, şi fiecare.

N-avem motiv să lăudam minciuna
Să ne ieşim, pe placul ei, din minţi,
Că datoria noastră-i numai una,
La fii să dăm, ce-am luat de la părinţi,
O ţară, de români, pe totdeauna.

În numele a ce? Şi pentru cine?
Şi pentru care nelumeşti puteri,
Să acceptăm o ţară de ruine,
O viaţă-n neputinţe şi dureri,
Şi stingerea scânteilor divine?

miercuri, 31 mai 2017

Irelevanţe temporale

De-o bună bucată de vreme,
de-o vreme încoace
s-ar putea spune,
timpul a devenit,
şi mai ales, lui însuşi, şi-a devenit,
o problemă.

E buimac.
Nu mai ştie în ce,
şi nici cu ce, se măsoară:
în secunde,
în paşi,
în număr de rotaţii.

Secunda l-a dezamăgit,
nu are consecvenţă,
acum o vede plină de spasme,
contractată.

Paşilor,
i-ar veni să le dea crezare,
dacă nu i-ar şti,
când grăbiţi,
când şovăitori,
când bătuţi pe loc,
iar uneori,
sau de multe ori,
dând înapoi.

Cu roţile,
căci ele sunt cele ce se rotesc,
mai tot timpul,
nu se are mai deloc bine.
Au de prea multe ori,
de extrem de multe ori,
tendinţa de a se împotmoli,
ori de a aluneca,
de a da în gropi,
de a încerca să fie privitoare spre cer,
uitând de unde au plecat.
Şi, neavând reperul normei,
luându-se după ele,
ar uita să ştie unde ajunge.

Dar, marea lui dilemă,
ţine de ceea ce l-ar putea măsura.

Oamenii i-au găsit un fel de corset,
şi l-au mai şi pus să se dea de gol,
când ei cred că el este exact.
Dar tot pe el îl fac mincinos,
pentru greşeala lor
de a se mândri cu perfectul
făcut, niciodată dovedit.

Nici cu stelele,
nici cu soarele
n-a căzut la pace...
S-au apropiat,
s-au depărtat,
s-au găsit să se aprindă,
privind prea atrăgătorul întuneric,
s-au înfurtunat,
s-au înfierbântat,
s-au răcit,
s-au şi înroşit, din motive de ele ştiute,
s-au lăsat să cadă...

E buimac, e nehotărât,
şi-a pierdut eleganţa,
nu mai ştie cui îi mai e reper.

Nici măcar ce-l defineşte, nici ceea ce el defineşte, nu mai ştie.
Relativul îi dă târcoale conştiinţei.
Totul e imprecis, neclar, indecis, neoportun.
A ajuns el însuşi să-şi adune întrebări,
să-şi caute răspunsuri, relative şi ele,
despre minima condiţie
a certitudinii.

Şi simte imponderabilitatea,
care îl împinge a face salturi,
îl face să se încreadă că-şi poate privi viitorul,
de sus.
Mai nou, îşi vrea propria relativitate,
nemaifiind stăpân pe situaţie.
Buimac,
vrea să se ştie măcar în centrul atenţie,
când discuţiile savante,
la colţ de stradă
îi reamintesc relevanţele din amintiri.

marți, 30 mai 2017

Ascunsa noapte a lui Mai

Ştiu că m-aştepţi și-aştepţi să vină clipa
Când vom uita, din nou, de timp şi ceas,
Când zi şi noapte vom uita risipa,
Într-o urmare-a tot ce ne-a atras.

Ani au trecut, cu vise şi speranţe,
Cu întâmplări ce nu ne-au ocolit,
Însă potrivnici marilor distanţe,
Încă ne-avem dorinţe de-mplinit.

Noaptea de mai, pădurea înverzită,
Şi munţii ce în taină ne-au ascuns,
Ne sunt chemare dulce de ispită,
La întrebarea vieţii sfânt răspuns.

Al tinereţii gând, cu îndârjire,
Ne-a dat motivul lui, conjunctural,
Prin fapte, o sămânţă de iubire
S-o punem să rodească pas real.

Aceeaşi amintire, în tăcere,
În tine naşte vis, în mine dor,
Şi-ţi este dor de-a-mi şti aceeaşi vrere
Ca timpului să nu mă simt dator.

Adeseori vorbim, şi ne trădează
Accentul pus pe fapte din prezent,
Însă punctând concret pe ce urmează,
Şi corolarul lui adiacent.

Te laşi fugind, voit, de-o fostă vreme,
Spre care, împreună, am fugit,
Ca să nu ai de locuri a te teme,
Spre trăiul împlinirii liniştit.

Noaptea de mai, prin munţi a fost să fie,
Un pas de adevăr nemuritor,
Tu, pentru mine, drumului făclie,
Eu, ţie, gând de rost definitor.

Nici nu credeam că simpla noastră faptă,
De-a fi prin clipa dragostei uniţi
Va fi pe veci o infinită treaptă
În a ne fi, mereu, nedespărţiţi.

Ştiu că m-aştepţi şi stau în aşteptare,
Privind, cu îndârjire, înspre ceas,
Încredinţaţi că tot din întâmplare,
Pune-vom, clar, definitivul pas.

luni, 29 mai 2017

Timp, universal

Acum încă mai am timp,
de câteva adevăruri în plus.
Încă mai am timp de versiuni,
și de câteva corecturi fără esențe.

Mai am încă ceva timp,
să spun că simt ceea ce nu simt
și să spun că nu simt ceea ce simt,
ca să nu ajung purtător de cuvânt
al celor ce simt,
sau al celor ce nu simt,
însă cu totul alta le este spusa,
variațiune pe tema actualităților.

Mai am timp,
îmi fac timp,
pentru niște mărunțișuri
care zornăie,
gândindu-se la foșnetul valorilor.

Aș vrea să am timp,
pentru neesențialitățile nimicului,
pentru maximul minimului
și rotunjiri la întreg inexistent,
dar parcă prea mică s-ar face distanța
de la stele
la marea depărtare din care nu vin vești.

Puțin timp am pentru universul meu,
mă tem că voi avea și mai puțin timp
când,
devenind universal,
va trebui să vorbesc despre universalitate,
și
oricât timp voi avea eu să o explic,
unii vor avea nevoie de eternitate
ca să o înțeleagă.

Etern n-am să fiu,
oricât aș ajunge să fiu universal etern.

duminică, 28 mai 2017

Principial, incert

Ți-am spus cândva,
în acel timp al înțelesurilor,
că fluturii
pot nu doar să zboare...

O singură zbatere de aripă
dincolo de orizont
poate să nască uragane...

Nu-ți încerca un gând de frică...
Încearcă, măcar acum,
să înțelegi măreția haosului,
să treci dincolo de limita reducerii la simplu,
să priveghezi,
cu nepărtinire,
reducerea la absurd.

Între nimic și întâmplare,
stă o infinitate
de minimalități concrete,
stăm și noi,
maximalul nostru concret,
minimalul altora,
de la deloc până la total concret,
praful și pulberea ce completează întregul absolut.

Nu cred unii în lacrimi,
alții au toate posibilitățile,
doar fluturii pot să bată din aripi
și să arunce vântului,
puterea, infinită, ce o culeg,
în efemera lor viață,
de la raze de soare.
Și lacrimile pot,
mișca apele,
în care turnurile,
doborâte de vânt,
să se scufunde.

Nimic nu e întâmplător,
concretul este o incertitudine,
probabil certă,
dacă alte certitudini,
devin probabile.

sâmbătă, 27 mai 2017

Tipare și contur

Lilianei,
întru amintirea vremurilor...

Eu nu-s poet, sunt omul care scrie,
Şi potrivesc cuvinte în contur,
Pun lacrima-n tipar de poezie
Mereu exonerând-o de sperjur.

Nu m-am momit la marea-ncununare
Cu titluri puse, date, distinctiv,
Că nu-s altfel decât un orişicare,
Doar că văd viaţa ca având motiv.

Mizez, firesc, pe simpla conjunctură,
Pe pasul ce urmează altui pas,
Când chiar îl şi prevăd de anvergură,
Văzând ce-şi are-n urma lui rămas.

Privesc în juru-mi... zbatere cumplită,
Şi învrăjbiri, şi muchii de cuţit,
Fuga nebună de a şti ispită
Traiu-n desfrâu şi banul nemuncit.

Nu regizez un rol de preamărire,
Scriu doar atunci când dat îmi e să scriu,
Şi nici nu ştiu de ce, despre iubire,
Vorbesc mereu şi nu cred că-i târziu.

Ştiu însă, clar, şi strig în gura mare
Că drumul ţării nu-i deloc un drum,
Ochii de hoţi ţintiţi sunt pe hotare,
Iar vântul, înspre noi, miroase-a fum.

Mă ştiu român, şi-n limba-aceasta veche,
În româneşte, scriu şi mă exprim,
Cuvântu-n ea-i minune nepereche,
E dureros că nu o preţuim.

Din toate-acestea, poate chiar mai multe,
Apare gândul ce se face vers,
Prin el vorbesc celor ce vor-asculte,
Ce-ascult şi eu din micu-mi Univers.

Poet pot fi prin ceea ce râmâne,
Prin ce va fi să merite păstrat
În gândul celor ce păstra-vor să îngâne
Măcar un vers din ceea ce-am lăsat.