miercuri, 22 noiembrie 2017

Poveste de colind

Multe ți-aș spune de-aș avea cuvinte
Care să fie, spuse, un întreg,
Că dincolo de ce îmi am în minte
Am și simțiri ce altfel înțeleg.

În tine văd eterna frumusețe,
Detaliul, definit, e ca un tot
Care începe, iarăși, să mă-nvețe
Să știu ce vreu, și ce, firește, pot.

Anii-ți puțini mă fac să am răbdare,
Stând să aștept al clipei prag sortit,
Când noaptea vei dori-o cât mai mare
Și-ți vei dori să fiu neobosit.

Știu că mă ierți când îți mai fur privirea
Văzând, de multe ori, cum te privesc,
Dar nu am cum să nu-ți admir uimirea
La gândul că, în taină, te iubesc.

Și, bine știu, că noaptea, fugi în vise
Ca, inocent, să poți să mă convingi
Că faptele de gânduri sunt prezise,
Dar ți-ai dori, al vieții foc, să stingi.

Faci pași mărunți, lăsându-te-n uitarea
Unui trecut de care te ferești
Ce l-ai crezut tot una cu-ntâmplarea
Că va fi dat, în zori, să mă-ntâlnești.

Încă așa trăim și vremea trece,
Nehotărârii vamă grea plătind,
Toamnei cerându-i, dacă vrea, să plece,
Dându-ne iernii-n versul de colind.

duminică, 19 noiembrie 2017

Pornit înspre suire

Nu mă mai vezi, iubito, pe niciunde,
Poți să declari că m-am pierdut de tot,
Că nu știi ce vâltoare mă ascunde
S-au sunt ascuns de-al faptelor complot.

Din când în când mă las văzut prin semne,
Și-ți recunosc ce mult m-am rătăcit,
Ținându-mi jurămintele solemne
Din vremuri ce consimt că le-am trăit.

Îți mai apar, cum bine știi, în vise,
Acolo sunt la fel, nu m-am schimbat,
Și-n glumă-ți spun că jocuri de culise
Pe față date, drum de ducă bat.

Greu îmi e dat să știu ce e cu mine,
Prin ce cotlon al vieții caut drum...
N-ai să mă crezi... Mi-e dor, cumplit, de tine,
De-al clipei foc, de al dorinței scrum...

Simțind din plin, îți spun că prin furtună,
Un colț de cer, senin, văd foarte rar,
Dar nu mă tem că nori mereu se-adună,
Deja îi am reper de calendar.

Sunt acuzat că fug de bătrânețe,
Și-n calea mea venită, n-o accept,
Dar dau mereu, dorințelor, binețe,
Pașii, grăbiți spre fapte, mi-i îndrept.

Mă recunosc, dar nu sunt eu de vină,
Eu nici în gând nu vreau să mă opun,
Doar caut, încă drumuri spre lumină
Și numai mie știu să mă supun.

Mă lupt cum pot, cu minimele forțe
Ca să-mi păstrez puterea de-a trăi,
De-a mai aprinde focuri, lămpi și torțe,
Înspre Golgota crucea a-mi sui.

vineri, 17 noiembrie 2017

Timp cu motiv

N-am timp să plec, nici nu am timp să cad,
Chiar dacă-n suferințe-mi trec o vreme,
Și-mi pare viața ca trecând prin iad,
Mizând mereu pe teorii extreme.

Mai am un gând, ce se preface-n dor,
Și de-mplinit a vieții-ngăduință,
De-a fi măcar cuvânt nemuritor,
Slujindu-l totdeauna cu credință.

Mă simt împins pe drumuri și cărări,
Și ispitit cu gând de renunțare,
Ori căutarea altori încercări,
Menite-a-mi fi continuă chemare.

Și mă tot simt, spre alte vise, dus,
Contrare unei minime decențe,
Ca-ntr-un final să mă accept sedus
De trâmbițate, pe ascuns, scadențe.

Timp nu mai am prea mult să mai aștept
Să văd normalul reintrânnd în formă,
Căci văd înspre departe, drumu-i drept,
Și-mi este dor de-a faptelor reformă.

Ceva suprem, ceva ce tot nu știu,
Mă face să-mi găsesc mereu speranțe
Că nu e niciodată prea târziu
Prentru urcării spre culmi de performanțe.

Sunt izgonit, se spune, însă pot
Să nu-mi fac timp să cred idei deșarte,
Să dau mândriei titlul de complot
Întru plecarea-mi, grabnică, spre moarte.

Rămân ce-am fost, ce sunt, ce voi mai fi,
Sedus mereu de lipsa de tăgadă,
Știind că-mi este dat a dovedi
Că văd ce nu vor unii să se vadă.

luni, 13 noiembrie 2017

Fireacă deșertăciune

Ce vremuri ne sunt date să trăim...
Și noi, ca oameni, n-avem pic de vlagă,
Ne este ura, zi de zi, mai dragă,
Și, zi de zi, mai mult ne-o întărim.

Nimic din ce n-avem nu e de preț,
Aplaudăm spectacolul ce leagă
Pe-acela care, uneori, reneagă
Privirea, către alții, cu dispreț.

Ni-s bucurii banale răzbunări,
Având credință-n lauda deșartă,
Ce ni-i indusă azi cu marea artă,
Ca lait motiv al noii adaptări.

Orgoliul ni-i îndemn de a lovi
Oricum ar fi, prin față sau prin spate,
Arme de luptă iar sunt dezgropate,
N-avem nicicum de ele-a ne feri.

Trăim într-un format expectativ,
Banal și sărăcit de argumente
În care, prin nimicuri evidente,
Tot căutăm să ne scuzăm lasciv.

Ne dăm mereu exemplul cel mai bun
Mimând, cu scop, reala-ngăduință
Și tot cităm din drafturi, cu credință,
Accentuând momentul oportun.

Și viețuim, luptând, și tot luptând,
Cu tot ce spunem noi că nu e bine,
Negând că un dezastru ne-aparține,
Mințiți fiind de propriul nostru gând.

vineri, 10 noiembrie 2017

Rugăciune-n deznădejde

Cerne, Doamne, liniștea iertării
Peste multa lumii suferință,
Și sădește muguri de credință
Alungând absurdul disperării.

Orișicât de-amar ar fi pelinul,
Nu ne face rău mai mult ca ura,
Care ni-i mai grea decât tortura,
Dându-ne, pe totdeauna, chinul.

Fii cu noi pe drumul rătăcirii,
Când uităm orice a înțelege,
Și mizăm pe dreptul de-a alege,
Căutând mirajul fericirii.

Că ne pierdem sufletu-i notoriu,
Zbaterea e cea dintâi dovadă,
Mai și stăm, habotnici, în grămadă,
Așteptând un sprijin iluzoriu.

Vino, Doamne, stai la noi în suflet,
Du-ne, Tu, pe drumul spre lumină,
Ne avem credința prea puțină
Speriați de-al neputinței urlet.

marți, 7 noiembrie 2017

Presimțământ de amintiri

Îți amintești, cumva, ce am să-ți spun,
Când vei uita că azi îți sunt departe
Și nu vom mai putea să stăm deoparte
De adevărul rostului comun?

Știi cum va fi să-mi spui că e plăcut
Să uiți de-a zilei multă încordare,
Punând accent pe prag și pe hotare,
Pe consistența simțului acut?

Sau poate vezi cum sânii-ți, tresăltând,
Mi te vor da speranță de-mplinire,
Făcând să îmi tot fii motiv de gând,
Trăind cu tine clipe de iubire?

În tot acel noian de freamăt pur,
Când mă cuprinzi și sunt un tot în tine.
Îți amintești, cum sincer, și matur,
Vei motiva întoarcerea-n destine?

Iar când va fi al nopții miez, trecut,
Oare mai știi, cu ochii înspre stele,
Cum, resimțindu-ți visul renăscut,
Îți vei dori, pe veci, să fii ca ele.

Te-ntreb de-ți amintești, și am curaj
Cu tot ce-mi amintesc să ies în față,
Ca nu cumva să crezi că-i un miraj
Timpul trezirii tale-n altă viață.

Nici mie nu îmi las, să mă mai mir,
De lipsa unor clipe de-așteptare,
Când nici nu știu de unde mă inspir,
Părându-mi totul doar continuare.

Îmi amintesc destule... și tot sper,
Că toate-ți sunt deja în amintire
Și clipa ne va fi doar un reper,
Al regăsirii noastre prin iubire.

luni, 6 noiembrie 2017

Dor fără oprire

Îmi este dor de tine... Știu... Nu știi,
Nici n-ai motiv să crezi așa idee,
Sunt mulți ce-mi spun că am în cap prostii,
Dar chiar așa... Ești dorul meu, femeie!

De multe ori, parcă te văd, în pat,
Privindu-mi avântatul gând spre fapte,
Și când mă vezi că par a fi-ncurcat,
Mă-ndemni să cred că nu e zi, ci noapte.

Te și aud, când sunt fără curaj,
Că-mi spui să uit de treaba-mi născocită
Și să devin firescul personaj
Ce nu dă faptei sensuri de ispită.

Sânii ți-i simt, porniți mereu pe joc,
Făcându-mă să știu că-mi este sete,
Și nu e nici o cale de mijloc,
Decât să caut apa pe-ndelete.

Mult motivat, mereu căutător,
Va fi să fiu, pornit cu îndârjire,
Cel ce, aflând al viselor izvor,
Să-l gust, să îl golesc, dintr-o sorbire.

Ciudat cumva, s-ar spune că-s altfel,
Mi-e dor de tine, cea de azi nălucă,
Un dor ce este, zi de zi, rebel,
Scornind idei la tine să m-aducă.

N-am leac de dor, nu pot să îl opresc,
Oricât aș vrea să nu îl am în minte,
Nu-l pot nega, e totuși omenesc,
Și-i consecvent, nicicum nu se dezminte.

sâmbătă, 4 noiembrie 2017

Orologiul de elogiu

Un orologiu miezul nopții bate...
Eu mă declar, solemn, că sunt prezent,
În toate câte sunt neîntâmplate
Și vor să se întâmple mai urgent.

Sunt prins în jocul umbrelor stinghere
Ce nu se știu nicicând de unde vin,
Numite, mai tot timpul efemere,
Părând, de multe ori, că nu convin.

Acum, îți spun, cinstit, că nu îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Nici nu-ți închipui cât ești de frumoasă,
Alte cuvinte, spre a-ți spune, nu-s.

Ochii-ți privesc mereu spre mai departe,
Și parcă vezi ce ți-ai dorit să vezi,
Sau ceva ce se trece peste moarte,
Prin clarele-i de pe acum, dovezi.

Prin tine sunt concretă anvergură
În gândul care nu se dă bătut,
Și nu își vrea opreliști sau măsură
Murind mereu într-altul renăscut.

Firesc mă simt când spun că nu îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Nici nu-ți închipui cât ești de frumoasă,
În spusa-aceasta totul e inclus.

Îți sunt, prin fapte omenești, dovadă
Că timpul poate fi, voit, oprit,
Și-n trecere se poate să-și preceadă
Momentul ce și-l are hărăzit.

S-au întâmplat, ba chiar se-ntâmplă multe,
Au toate un motiv și sunt un rost,
Ori toboganul unor catapulte
Care ne pun dorința-n avanpost.

Nu pot minți spunându-ți că îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Tu nu-ți închipui cât ești de frumoasă...
Nici un cuvânt nu poate fi în plus...

vineri, 3 noiembrie 2017

Perfecta opoziție

De multe ori ţi-ai spus că ai iubit,
Că prin simţire ţi-ai trăit iubirea,
Că vieţii ce-ai avut ai dăruit,
Şi-ai căutat să ştii ce-i nemurirea.

Te-ai tot lăsat, în vremuri ce au fost,
Să fii, unui pariu, o simplă miză,
Spunându-ţi că e timpul unui rost,
Fiindu-ţi, altfel, ţintă şi deviză.

Abia acum începi să te cobori
Din vise în idei şi în dorinţe,
În ploaia ce, de-a pururea, sub nori,
Dă, gândului, repere şi tendinţe.

Şi-aşa îţi spui că nu îţi este clar
De unde vin porniri necuvenite,
Privind spre orizontul circular
Cu mărginiri, în felul lor, finite.

Simţi, altfel, gândul care-ţi este dor,
De mine spui, însă ţi-e dor de tine,
Că te-ai tot vrut să fii a tuturor,
Uitând că viaţa ţie-ţi aparţine.

Schimbarea-şi are alte trăsături,
Care îi dă atâtea noi repere,
Dar timpul încă-şi caută măsuri,
Trăind, în mod ciudat, prin viciere.

Cândva spuneai că viaţa-i un calvar
Mereu impusă şi mereu condusă,
Dar astăzi vezi, firesc şi necesar,
Să fii, celei ce-a fost, perfect opusă.

Iubeşti acum şi nu poţi să-ţi explici
Cum ţi-ai găsit această simplă cale,
Şi cum de ai uitat să te duplici
Sfidând motive veşnic imorale.

joi, 2 noiembrie 2017

Percept de faptă

Acum că sunt la mare depărtare,
Și ploaia nopții-mi este orizont,
Mizez pe vorba spusă la-ntâmplare
Sau chiar deschid, fără să lupt, un front.

Și nu mai iau nici un percept în seamă,
Tăcerii nu-i mai pun un mare preț,
Chiar dacă vei simți, cumva o teamă,
Gândindu-te că sunt prea îndrăzneț.

Îți spun, câte puțin, dar spun din toate
Pe care, amândoi, le vom trăi,
Ca-nțelegând că orișice se poate,
Să dăm nuanțe verbului a fi.

Ne vom iubi pe margine de noapte,
Ne vom iubi pe latul unui pat,
Tu îngăimând frumoase, blânde șoapte,
Eu căutând spre sânii-ți, însetat.

Cerul va fi lipsit de-a sa lumină,
Nici vântul nu va sta decât tăcut,
Când tu, frumoasă, tandră și divină,
Mă vei voi cu totul, absolut.

Am să mă las pe mine semnătură,
În pântec îți voi fi autograf,
Iubirii să n-avem nici o măsură,
Nici amintiri pierdute cândva-n praf.

Și iar vom vrea, dând gândului putere,
Să-mi dăruiești, la ceas de zori de zi,
Fireștile, normalele repere,
De-a accepta, că-i dat, a ne iubi.

marți, 31 octombrie 2017

Fardul de normă

Minciuna azi, nu-i doar un simplu rege,
L-a depășit deja pe Dumnezeu,
E în afara legii dar și-n lege,
Pare, prea clar, că vieții-i e nucleu.

De la vlădică, până la opincă,
De la cei vechi și până la cei noi,
Își fac dintr-o minciună o lozincă,
Bună la pace, bună la război.

Și-n rang se urcă cel ce prin cuvinte
Spune oricui doar ceea ce-i voit,
Îi place lui, deși-i e clar că minte
Cade plăcut și celui ce-i mințit.

Tot ce contează-i searbăda putere,
Care oricum e pusă la mezat,
Și efemera clipă de plăcere
De-a fi precum e pomul lăudat.

Chiar umbrei i se dă o strălucire
Ce seamănă cu aura de sfânt,
Justificând fireasca ei mărire
Prin dreptul, invincibil, la cuvânt.

Trecutul e poveste schimbătoare,
Robit mereu ideii din prezent,
Când cu nuanțe rău prevestitoare,
Când cu accent de podium evident.

Moartea-i absentă, ori, mereu prezentă,
Ca și atu, lozincă, sau stindard,
Sau dacă e-n câștiguri elocventă
Când pune lacrimi pe eternul fard.

Se spun pe față multe într-o formă,
Făcându-se la adevăr apel,
Ca paravan pentru o altă normă
Și un sistem habotnic, paralel.

Puțini mai tac... tot mai puțini ascultă...
Dar mult prea mulți se-arată că-pricep,
Ba chiar că și minciuna-i tot mai multă,
Dar tot cu ea cuvântul și-l încep.

luni, 30 octombrie 2017

Calendarul ca surghiun

Ne-am inventat atâtea calendare,
Şi-n ele punem, totdeauna, morţi,
Ca să avem mereu o sărbătoare
De care să vorbim, ieşind la porţi.

Avem destule urme de-ndoială,
Că alţii nu-s nicicum mai buni ca ei,
Că tot ca noi, se dau la învoială,
Cu gloata de smintiţi şi derbedei.

Mereu găsim, spre cei de azi, accente
Ce-i fac ori proşti, ori răi, ori chiar tâmpiţi,
Cu relevante sensuri divergente,
Că sunt ajunşi, deja, neaveniţi.

Ne-mbogăţim cu mult prea multe nume,
Şi cu poveşti scornite după scop,
Ce vor, tot timpul, undeva să-ndrume,
Pe cel sărac voindu-l filantrop.

Din când în când, prin conţinut şi formă,
Devine, calendarul, desuet,
Intrând în procedură de reformă,
Şi se rescrie, grabnic, în secret.

Apar alţi sfinţi, sau nume de valoare,
Şi chiar câţiva, dintre cei vechi, păstraţi,
Dar totdeauna moartea-i o onoare
Şi cei din viaţă-s pururea uitaţi.

Şi-avem aşa, mereu, căte-o dispută,
Tot încercând a defini-n comun
O linişte, prin caledar pierdută,
Şi chiar de noi trimisă în surghiun.

duminică, 29 octombrie 2017

Echivoc, fără-ngrădire

Mi-e teamă că, scriindu-ţi, mă repet,
Același sunt, şi-aceeaşi mi-e trăirea,
Că mai întâi sunt om, apoi poet,
Şi nu mimez, eu chiar trăiesc iubirea.

Spre vorbe goale nu ştiu să m-avânt,
Ceea ce-ţi scriu, nu-i doar o plăsmuire,
E chiar totuna cu un legământ
Spus fără nici un fel de îngrădire.

Am fost grăbit şi sunt şi-acum grăbit,
N-am nici de ce să stau în aşteptare,
De-aş sta aş fi cu mult prea obosit,
Căzut într-o absurdă abdicare.

Viaţa-i un drum, şi drumu-i mers la pas,
Toate au-un rost şi pasul pe măsură,
Nici unul nu-i în plus sau de pripas,
Ori, cum vrem noi, de mare anvergură.

Cum clar îmi e că pasul e-nceput,
Prins în năvodul simplelor cuvinte,
Îţi scriu, însă prefer să stau tăcut,
Şi să privesc în sus şi înainte.

Ne vom fi noi, prin fapte, sfânt totem
Poate blamaţi de-o minte primitivă,
Trăind o clipă până la extrem,
Şi viaţa cu tendinţa-i creativă.

Fiind cu sens, părând fără de sens,
Ne vom găsi şi vreme şi putere
Dorinţelor să fim real consens,
Eternizând urmările severe.

Şi fără nici un fel de echivoc,
În tine vei purta, spre nemurire,
Al vieţii tale dar şi pur noroc,
Însufleţit de fapte şi iubire.

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Atracția de sens

Mă simt, de multe ori, un om sărac,
Dar când ideea văd că îmi lipseşte,
Simt sărăcia sfertului de veac
În care m-am lăsat trăi orbeşte.

Ştiu tot ce am făcut, ştiu pas cu pas,
Ceva, să uit, nici nu îmi pot permite,
Poate aşa mi-e dat, să fiu atras,
De marile-nălţimi, necucerite.

Că multe n-am, deja îmi este clar,
Iar altele-s pierdute din vedere...
N-am fost, nu sunt, şi nu voi fi avar,
Dar o idee ştiu că-mi dă putere.

Să caut ceva simplu nu-mi propun,
Dar nici spre Turnul Babel n-am pornire,
Din tot ce întâlnesc adun, și-adun,
Crezând într-o firească potrivire.

Coaja de nucă-i forma fără sens,
Nu are gust, opune rezistenţă,
Dar are pentru miez un rol imens,
Lăsându-i lui întreaga consistenţă.

Miezul, fireşte, este clar motiv
Şi clar îndemn spre faptele concrete,
Când n-are caracter demonstrativ,
De-a se lipi ca nuca de perete.

De miez mă simt, de când mă ştiu, atras,
Şi de intrarea dură-n profunzime,
De a mă şti în ea, pe veci rămas,
Îndatorat ideii sinonime.

Încă mai pot, şi cred că-i de ajuns,
Să caut a fugi de sărăcie,
Să nu mă tem de ceva ce-i ascuns
Sau viciat, cumva, de veşnicie.

vineri, 27 octombrie 2017

Amprenta fructului promis

Gândul ți-a stat, deja, din multa grabă,
Pornirea-ți n-ai putut să îți oprești,
Viața-și urmează cursul, nu te-ntreabă
Dacă-ți accepți pornirile firești.

Dorințele s-au pus printre cuvinte,
Și libertății lor s-au vrut reper,
Știind, firesc, cu-o vreme înainte
Ce fi-va deslușitul tău mister.

Puținele frânturi de amănunte
Sunt zaruri ce se-nvârt tot mai încet
Ca nu cumva-n opriri să se confrunte
Cu o gândită formă de regret.

Dar pragul e trecut și pasul merge
Spre idealul ce ți-l ai promis,
Ce-l ai ca vis și nimeni nu-l va șterge,
Chiar dacă-ți spui că-i fructul interzis.

Te știi, într-adevăr, acum, stăpână
Pe vremuri ce-s amprente din trecut,
Și-ai învățat că apa din fântână
Doar de nu stă e bună de băut.

Eu spun ce știi, însă tu spui cu teamă,
Și-ți spun venind din umbre de miraj,
Că tu îți ești motiv să iei în seamă
Ieșirea, prin firesc, din derapaj.

Aștepți acum a clipei rostuire,
Gestu-mi dintâi și fata-ți ca răspuns,
Și împreunarea fără de grăbire
Cu-al ei, profund, final, de neascuns.

Gândul ți-a stat, lipsindu-se de vise,
Lăsându-te în rostul tău divin,
Recunoscând că cele ce-ți sunt scrise
Le porți mereu, în tine, clandestin...

joi, 26 octombrie 2017

Întoarcerea din lipsa multă

Mi-ai fost plecată o întreagă viață
Și mult ți-ai amânat drumu-napoi,
Mereu văzând lumini în copci de gheață,
Dar prea puțin spre vremuri de apoi.

Nu prea ne știm de unde ni-i venirea,
Și nici pe unde-am fost și-am rătăcit,
Însă prea mult noi confundăm iubirea
Cu-nvățături ce lumea le-a scornit.

Ne-a fost să ne-ntâlnim fără de veste,
Când ne credeam contrariul legitim,
Și nimeni nu putea să ne conteste,
Chiar noi știam, prea bine, că mințim.

Te-nveți, încet, încet, a te convinge
Că drumului datoare ești cu-n prag,
Ca focul care arde și te-ncinge,
Să fie dat, pieirii, în vileag.

Suntem pe-același drum spre veșnicie...
Chiar de acolo cândva am plecat,
Prea doritori de-a lumii nebunie,
De ceea ce, numim aici, păcat.

N-a fost deloc o vrere-ntâmplătoare,
Gând să ne-avem și să simțim la fel,
Să stăm, o clipă, sub același soare,
Sperând că timpul trece-va altfel.

Au tot trecut atâtea nopți și zile,
Și mai nimic într-un altfel n-au fost,
Curaj ne-am dat cu gânduri puerile,
Dar ne-am pierdut mai mult, fără de rost.

Acum te văd venind, încet, agale,
Încă nu-ți spui că vrei să mă-ntâlnești,
Dar vadu-i vad, nu-ți lasă altă cale,
Nu-ți mai ai cum, prea mult, să îmi lipsești.

miercuri, 25 octombrie 2017

Retorice definiții

Ce taină duc spre stele heruvimii
Neîntinaţi de lumea fără lege
Ce nu cuprinde, nici că înţelege
Esenţa tăinută-a înălţimii?

Păcate vechi, acum, că se tot fac,
Sunt, prin retorici, bine ticluite,
În prea banale fapte, tălmăcite,
Puse pe seama duhului sărac.

Ni se tot dau noian de definiţii,
De cei ce cred că pot citi în stele,
Dar fac dovada marilor modele,
Chiar rar de tot, ieşirea din tradiţii.

Pândim tot timpul, mult mai mult acum,
Şansa de-a fi mai mult decât se poate,
Şi de-a avea mai multe, chiar de toate,
Trăim mereu cu gândul la consum.

Dar timpul trece, marile iluzii,
Ajung căderi, întoarceri, derapaje,
Întru minciună, zise decalaje,
Cu limită de mofturi şi confuzii.

De al iubirii chip, doar cei nerozi
Vor râde, neputând a înţelege
Că nici un adevăr n-o să o nege,
Chiar dacă, despre ea, vorbesc irozi.

Ce taină duc spre stele heruvimii
Când noi trăim mai mult fără de lege,
Şi nu găsim model spre a-nţelege
Esenţa tăinută-a înălţimii?

marți, 24 octombrie 2017

De știți, când știți?

Voi, dragii mei puţine azi mai ştiţi,
În fel şi chip redefiniţi iubirea,
Vă e de-ajuns pe alţii de-i priviţi
Să spuneţi că pot fi mai fericiţi
Dacă îşi schimbă, într-un fel, gândirea...

În voi, tot timpul, ce-i mai bun găsiţi,
Vă este, cu folos, mereu, trăirea,
Sau vă vedeţi pe voi nedreptăţiţi,
Vinovăţii spre alții repeziţi,
Că nu v-a fost deplină împlinirea.

De câte ori de fapte vă feriţi,
Chiar dacă alta va fi fost pornirea?
Vă daţi motiv, recunoscând, grăbiţi
Că n-aţi voit măcar să vă opriţi
Dar aţi vorbit mereu, mimând uimirea...

De multe ori aud că tot vorbiţi
Că-n decădere-i toată omenirea,
Şi-ar trebui să fim mereu uniţi,
Să nu ajungem nişte parveniţi...
Dar ştiu că vă jucaţi cu amăgirea.

În mod bizar pe oameni îi numiţi
De după cum li-i starea sau vorbirea,
Nu vă e greu să nu vă mai sfiiţi
A încerca pe mulţi să-i nimiciţi
Când le simţiţi, cumva, împotrivirea.

Idei frumoase încă împărţiţi
Celor ce-n faţa voastră îşi pierd firea,
Când sfaturi daţi, şi spuneţi, liniştiţi,
Pe care drum e bine să porniţi,
Că ştiţi destinul şi vă ştiţi menirea...

Prin vorbe iluzorii răsplătiţi
Când ajutată vă voiţi mărirea,
Însă uşor vă este să jigniţi
De nu e cum o vreți, cum o doriţi,
Sau nu vă este, de ajuns, sporirea.

Şi-atunci, vă-ntreb, cât de puţine ştiţi,
Ce-a fost, ce e, şi ce va fi iubirea?
Cât de uşor pe calea ei porniţi,
De nu e cum o vreţi, cum o doriţi,
Ajunge-veţi să vă pierdeţi cu firea?

luni, 23 octombrie 2017

Ancorarea ca motiv

Mereu mă știu de vise ancorat,
Așa cum sunt și-n viața mea reală,
Când recunosc și spun c-am eșuat
Lăsându-mă surprins de îndoială.

Mi-a mai rămas un ciob de anotimp
Şi îl transform în lacrimă albastră...
Implor destinul să-mi mai lase timp
Ca să mă-ntorc din viața-mi prea sihastră.

Eu n-am citit povești, dar le trăiesc,
Și le păstrez în suflet bucuria,
În amintiri, de multe ori, găsesc,
Motivul, relevanța, datoria...

Nu-s totdeauna ce-aș putea să fiu,
Iar asta mă consumă, mă apasă,
Îmi duce nedormirea spre târziu,
Și, indecis, în haos, gându-mi lasă.

Mi-am asumat, zic unii, simplul rol
De-a ști ceea ce mulți nu își explică,
Deși eu știu că am căzut în gol,
Având, de multe ori, credința mică.

Ei multe zic, ceea ce sunt mi-e clar,
Prin mine însumi știu ce-mi este viața,
Nu sunt un amalgam, nu sunt bazar,
Încă adun idei să-i scriu postfața.

duminică, 22 octombrie 2017

Principiu de greșeală

Viaţa e-n alb şi negru, unii spun,
Iar eu, îi cred, n-am nici o îndoială,
Că-n felul meu, mă recunosc, nebun
Deşi, principial, fac o greşeală...

Şi uite iar, ca mai mereu, greşesc,
Spunând mai mult de câteva cuvinte,
Stârnind, după modelul omenesc,
Idei ce-mi vin, şi îţi revin, în minte.

Eşti gust suav, şi prea ameţitor,
Cam trecător precum o adiere,
Când dă un colorit fermecător
Uitării socialei bariere.

Nici drumul înspre tine nu mi-i lung,
De când ţi-am spus c-aş vrea să-mi fii mireasă,
Ştiu că m-aştepţi şi mă grăbesc s-ajung,
Ajuns la tine, sunt deja acasă.

Şi cred acum, cum îmi doream să cred,
Că viaţa-ntreagă într-o noapte-ncape,
În adevărul clipei mă încred,
Când simt cum vii, mereu, tot mai aproape.

Sunt vinovat de-al nopţii ceas târziu,
De-aceea îndrăznesc să nu am scuze,
Greşeli de faci promit să le prescriu
Ca nici un gând, cândva, să te acuze.

În zori abia devin principial,
Văzând în alb şi negru dimineaţa,
Ziua mi-o trec în cel mai crunt real,
Tu colorează-mi nopţile şi viaţa!

sâmbătă, 21 octombrie 2017

Ostentație de ploaie

Ploaia bate-n geam, se-aude,
Că îşi face plan de drum,
Peste alte drumuri, ude,
Ca să schimbe rug în scrum.

Uneori bate pe fugă,
Fără a-i găsi motiv,
Parcă vrea să se distrugă
Alteori, ostentativ.

Chiar şi când se leneveşte,
Nu se vrea de fel opri,
Doar se-ascunde, se fereşte,
De cei ce o vor privi.

Şi se lasă picurată,
Întinzându-se pe geam,
Când e mult prea supărată
Pe vântul, de fel, bigam.

Vrea parcă să pună semne,
Chiar şi propriului reper,
Căutând să tot îndemne
Dezlegarea de mister.

Timpul zilei se scurtează,
Că-i, oricum, posomorât.
Iar noaptea se-nnegurează
Fără a se şti şi cât.

Şi tot plouă, încă plouă,
Cerul nu mai e înalt,
Pare că s-a rupt în două
Sub al norilor asalt.

vineri, 20 octombrie 2017

Vântul, ploaia, tu...

Vorbindu-ţi, gândul s-a făcut scânteie
Şi n-a fost cale zisa să-mi abţin,
Recunoscând că-mi fi-vei, tu, femeie
Motiv ca ani de versuri să-ţi închin.

Idei destule vin dintr-o poveste
Pe care în curând o vom trăi,
O las acum să fie ca o veste,
Cu adevărul ei de zi cu zi.

Ne vom plimba, rătăcitori, prin ploaie,
Dar vântul o să fie cam obraznic,
Simţindu-ţi sânii-n mare vâlvătaie,
Te va-nvăţa să vrei să le fiu paznic.

De bluza ta, subţire, n-o să-i pese,
De ea va vrea să-i vadă părăsiţi,
Ca neavând soluţii pe alese,
Să-i laşi de palma mea acoperiţi.

Când nasturii va vrea să ţi-i descheie,
Cu gândul c-ai să-l laşi, ca-ntâi venit,
Îţi vei avea năstruşnica idee,
De-ai spune că se-arată obosit.

Iar ploaia, brusc, va fi a ta complice,
Şi se va face ea a-mi da motiv
De-a mă-ntreba de nu a-i vrut a-mi zice
Că-i timpul să devin intempestiv.

Atunci va fi, fără să treacă vreme,
Să-ţi mângâi trupul ud, să-l simt arzând,
Grăbindu-te să treci peste dileme,
Întâiei noastre clipe aripi dând.

Nici timpul nu va vrea să se mai piardă,
Nici tu să-l pierzi, fugind mereu în vis,
Şi-mi vei şopti că eşti capitulardă,
C-am cucerit tărâmul interzis...

Sfârşită-n noapte, ploaia trecătoare
Va dovedi că teama ne-a învins,
Făcând din tine lacrima de soare
Ce focul vieţii-n mine-a reaprins.

Şi fi-vor nopţi apoi, cu lună plină,
Când îţi voi fi profund, neinterzis,
Părtaş şi martor clipei de lumină
Când te vei şti ajunsă-n paradis.

joi, 19 octombrie 2017

Nebun de dor

Tu mă-ntrebi dacă mi-e bine,
Eu te-ntreb: Cum vrei să-ţi spun?
Spun că-mi este dor de tine,
Că-s, deja, de dor nebun...
Am tot timpul dor de ducă,
Ştiu şi unde vreau s-ajung,
Iar, din când în când, m-apucă
Gândul unui drum prea lung.

De-ntrebat mă-ntreb de-o viaţă,
Şi tot caut un răspuns,
Când vei apărea prin ceaţă,
Ca să nu mai stau ascuns?

Mă întrebi ce e cu mine,
Te întreb: Cum să-ţi răspund?
De atâta dor de tine,
Timpul nopţii-l tot confund...
Mi se pare că devreme
Zorii zilei tot revin,
Cred, normal, că mari dileme,
Spre grăbire îi susţin.

De-ntrebat mă-ntreb într-una,
Nici n-am timp îndeajuns,
Când se va sfârşi furtuna
Soarele va sta ascuns?

Tu mă-ntrebi ce gând îmi vine,
Te întreb: Cum vrei să-i zic?
Mi-e atât de dor de tine,
Nu ştiu cum să îţi explic.
Nu ştiu nici dacă îmi pasă
Dacă urc, ori tot cobor,
Dacă sunt, sau nu, acasă
Când, de dor, visele dor.

miercuri, 18 octombrie 2017

Absolut ca amănunt

Vorbim la ceas de seară... Ești departe,
Şi-mi spui ce simţi, deşi e ce gândeşti,
Văd printre vorbe, uneori, pancarte,
Dar și neîmplinirea ce-o trăieşti.

Se simte că trăieşti în aşteptare,
Că vieţii, ce îţi ai, nu e de-ajuns,
Şi-n tine fierbe o dorinţă mare,
Oricât o vreau un amănunt ascuns.

Contrar cu toate ce le vrei ştiute,
Se vede că nu poţi mai mult să taci,
Ideile nu-mi sunt necunoscute,
Oricât nu vrei de fals să le dezbraci.

Mi te doreşti, prea plină de risipă,
În contul unui timp ce s-a trecut,
Şi ai tot vrut, măcar ca preţ de-o clipă
Să-ţi urci trăirea-n plusul absolut.

Teamă îţi de multa-ntârziere
Gândindu-te la mult altfelul pas,
La, iarăşi, afundarea în tăcere
Şi la ieşirea, lesne, din impas.

Vorbeşti discret, dar vorba ta trădează
Gândul ce-l ai, de-a vrea să fiu grăbit,
Să nu fii tu cea care motivează
Momentul întru totul potrivit.

Dar prin greşeli, ce vor să nu se vadă,
Totul e spus, real, argumentat,
Mă ştii că-s vânător, te laşi drept pradă,
Şi joci un joc perfect orientat.

marți, 17 octombrie 2017

Vers cu titlu personal

Cam rar, scriu azi, cu titlu personal,
Dar nu-mi refuz să-ţi spun că eşti frumoasă,
Nici să mă fac, mereu, că nu îmi pasă
De adevărul pur, perfect real.

Din orizontul meu, ce nu îl ştii,
Ochii-mi te văd voind să te cunoască,
Lăsând simţirea mea să-mi recunoască
Dorinţa de-a te şti că-n viaţă-mi vii.

Multe ţi-aş spune... Nu am cum... Şi tac,
Dar şi tăcerea-mi spune că visează
Şi-abia mai poate sta de veghe, trează,
De parcă-i nedormită de un veac.

De fals şi-abrevieri sătul cam sunt,
Şi-mi este clar că-n astea eşti săracă,
Că vorba seacă n-are să îţi placă,
Atentă eşti la orice amănunt.

Din prima clipă ştiu că mi-am propus
Să te numesc un vis, ori nălucire,
Şi să te-ascund, cumva, prin amintire,
Ca să nu fiu, de tot ce eşti, sedus.

Dar prin noianul multelor idei,
Am cam uitat, pe când vorbeam cu tine,
De a fugi, sperând a mă abţine,
Văzându-te minune-ntre femei.

Să te descriu, mi-e greu... Aş vrea să pot
Să am cuvinte mari, nu vorbe goale,
Şi nici minciuni care să-ţi dea târcoale
Accentuând al formelor complot.

Aşa că-ţi scriu, direct, nu ocolesc,
Ideea este clară şi completă,
Mă tem că mult prea mult te îndrăgesc,
Că-ţi port deja o dragoste secretă...

luni, 16 octombrie 2017

Ziua cu însemn de carte

Această zi n-ai cum s-o ştii altfel,
Va fi un început spre totdeauna,
Chiar dacă e, ca altele, la fel,
Vedea-vei clar cât a ţinut furtuna.

N-am spus nimic, şi nici n-am pregătit
Ceva ce-ar duce viaţa în extreme,
Doar gândul l-am lăsat nedomolit
În marile şi micile probleme.

Mă vei cunoaşte, când, oprit din drum,
Rostise-vor doar câteva cuvinte
Şi lipsa-ţi de curaj va fi doar scrum,
Putând să ai porniri în trup şi minte.

Te va împinge-al vieţii lait-motiv,
Trăind ascuns, de mai demult, în tine,
Să pui accentul, clar, pe vocativ
Ca sens al regăsirii de destine.

Cum nu credeai, cum eu nici nu gândeam,
Această zi e zi hotărâtoare,
Va fi să ştim că totuşi mai eram
Noi înşine motive de sărbătoare.

De-ar fi să ştim că-i totu-ntâmplător,
Ne-am tot gândi că timpul vieţii trece,
Dar nu-i aşa... Mă simt acum dator
Să nu mă-mbăt, nicicum, cu apă rece.

De-aceea nu spun zilei că-i un pas,
Care deja se vrea înspre departe,
Dar e un semn trasat pe-al vieţii ceas
Anume pus, precum un semn de carte.

duminică, 15 octombrie 2017

Cer de zodie de foc

Nu ai nevoie, vieţii, de-o poveste,
Lasă să fie totul cum a fost,
Cumva surprinzător, deşi anost,
Că vorba-ţi, din greşeală, ţi-a dat veste.

Pe drumul meu, din plină zi, spre seară,
Deja ştiam că-i timpul să ajungi
O clipă ne-mpăcarea să-ţi alungi
Ca să poţi şti ce-i lacrima de ceară.

Şi am ajuns, găsind o aşteptare
Ce se părea a fi fără temei,
Dar şi contrare gânduri şi idei
Puse mereu sub semn de întrebare.

Nici timp n-aveam, nici nu era nevoie
Să nu-ţi arăt că visele-ţi se-ascund
Şi-i vremea de intrare, clar profund,
Acolo unde-ai zice că nu-i voie.

O clipă doar ţi-ai încordat privirea,
Apoi ai înţeles că am intrat
În orizontu-ţi prea neîmpăcat
Cu tot firescul ce ţi-l dă trăirea.

Cerul întreg, în zodie de foc,
Îţi arăta că-n tine coborâse
Miezul de noapte care hotărâse
Să nu se treacă, să mai stea în loc.

Dădeai avânt şi îţi luai avânt,
Asta doreai, vibra întreaga-ţi fiinţă,
Încă duceai războaie în conştiinţă,
Dar te-ncredeai în liberu-mi cuvânt.

Primind dădeai ce dar ştiai că eşti,
Nicicum, la fapte, nu te-ai vrut zgârcită,
Şi chiar când ziua se-arăta grăbită
Vedeam ce vis gândeai să-ţi împlineşti.

Parcă ţi-ai vrea, ce ai trăit, uitat,
Trecută zici că e destulă vreme,
Pui adevărul printre anateme
Deşi îl ştii, de-a pururi, neschimbat.

sâmbătă, 14 octombrie 2017

Picanterica tristețe

Nu sunt iubito, trist, nici supărat,
Doar am uitat, de-o vreme, voia bună,
Şi poate că mă vezi îngândurat
Spre noaptea ce uitată e de lună.

Privesc în gol, îmi zici... însă ţintesc
Spre vremuri ce-mi aduc în amintire
Credinţa ce o am, că prin iubire,
Destinele, oricum, se împlinesc.

Nici nu prea am privirii alt motiv
E-atât de multă luptă inutilă
În toată-această lume mercantilă,
Ce-i place mult consensul distructiv.

Cuvinte multe-n jurul meu aud,
Însă prea rar ceva mă mai atrage,
Că sunt mai mult eterne monoloage,
Pe-acelaşi calapod, picant, zălud.

Singurătăţii, ţintă, ştiu că sunt,
Nu-i pentru mine chiar o noutate,
Dar am, aşa, mai multă libertate,
Cu ceea ce sunt eu să mă confrunt.

Aşa pot sta, să văd, cum cad şi cad,
Atâtea frunze, grabnic, vestejite,
Şi urmele de paşi, nemaiumbrite,
Se văd a fi şi lacrimilor vad.

Unii îmi spun că mult, prea mult, gândesc,
Când stau cu ochii duşi prin cer, la stele,
Şi uit că omul duce lupte grele
Cu tot ce, omeneşte, e firesc.

Acestea toate care, pas cu pas
M-au dus să fiu acel ce-acum se-arată...
Privirea, poate, chiar mi-e-ntunecată,
Din tot ce ştii, vezi tot ce a rămas...

Mă vezi tu trist? Mă vezi aşa schimbat?
Te şi aştepţi să spun că ai dreptate?
Contradictoriu-ţi spun că se prea poate
Ceea ce spui să fie-adevărat.

vineri, 13 octombrie 2017

Presimțământ de vremuri noi

Mi te-ai oprit la margine de noapte,
Făcându-mă să mă opresc din drum,
Din mersul printre valuri mari de fum,
Şi nori de gânduri destrămaţi de şoapte.

Păreai venind din mijloc de pădure,
Cel necălcat de-al omului cuvânt,
Al celui ce nimic are sfânt
Ci doar idei absurde şi obscure.

Nu prea puteam să spun că eşti naivă,
Ba chiar tăcerii i-am propus un târg,
Să înflorescă, ori să dea în pârg,
Ca să-ţi ascult privirea sugestivă.

Simţeam în mine semne de-ntrebare,
Ce îmi dădeau ideilor îndemn,
Ca să-ţi declar, retoric şi solemn,
Că-ţi simt cuvântul vis de înălţare.

Priveam în gol neînceputa clipă
A nopţii ce vroia să aibă rost,
Lipsindu-mă pe mine, cel ce-am fost,
De grabă şi idei înspre risipă.

Vroiam, firesc, măcar a te atinge,
Ca să-nţeleg de ce, spre viitor,
Mi-erai, palpabil, gând întregitor
Şi foc ce nici potopul nu-l va stinge.

Mi-ai înţeles, fără s-aştept, dorinţa,
Ba chiar ai pus, direct, încă un pas,
Aşa că prea puţin mi-a mai rămas,
Să ştiu că mi te-ai dat cu toată fiinţa.

Din margine de noapte, miez de noapte
În umbra neştiinţei am lăsat,
Iar timpul vrerii noastre ni s-a dat,
Ca loc să ai, de lacrimi şi de şoapte.

Citeam privirea-ţi... Valuri de lumină
Mă-ncurajau să nu dau înapoi,
Să ne lăsăm urmării amândoi,
Nevinovaţi, oricât am fi de vină.

Vis împlinit aveai, întâia oară,
Şi învăţai, să știi că e altfel
Al zilei şi al nopţii gând fidel,
Altfel decât credeai odinioară.

În zori de zi vedeam că ești schimbată,
Erai, cu totul alta decât ieri,
Din tot ce s-a-ntâmplat ţi-aveai puteri,
A-mi vrea, orice durere, alinată.

Îmi depănai poveşti, din presimţire,
Despre ce ştii că dat va fi să faci...
Şi-n ochi vedeam un munte de iubire...
Abia puteam să-ţi spun ce mult îmi placi...

joi, 12 octombrie 2017

Între astfel și altfel

Nu povestesc în versuri, nu descriu,
Doar întâmplări ce se petrec cu mine,
Dar mă trezesc, de multe ori că scriu
De cum ar fi să fie rău sau bine.

Sunt eu, la viaţa mea, firesc părtaş,
Şi m-am dedat, prin ani trecând, la fapte,
Dar tocmai, că am vieţii un făgaş,
Ştiu cum se simte ziua-n plină noapte.

N-am cum să ştiu de unde vin idei
Ce dau simţirii maximă valoare,
Şi se prefac, în versuri, sub condei
În bob de rouă, lacrimă de soare.

Ştiu însă clar, de multe ori mă prind
În jocul vieţii, întru tot, reale,
Când, pare incredibil, dar surprind
Cu judecăţi întregi raţionale.

Iar ca să fie clar ce-i un efect,
Mă pun pe mine cauză primară
Că-s mai uşor absurd sau circumspect
Şi pot să-mi duc greşeala ca povară.

Am şi greşeli de care tot vorbesc,
Ce-mi mi le-am pus ca borne la hotare
Ca nu cumva să uit ce-i omenesc,
Şi-n cale să le ies, cu disperare.

Dar nu exclud, nimic, din ce-nţeleg
Că fi-va rost ce dat îi e să vină
Spre a reface, grabnic, un întreg,
Spart în bucăţi de lipsa de lumină.

Iar dacă e, în unele, să fiu,
Nu scriu altfel, în notă discordantă,
Să nu mă încadrez, de timpuriu,
În nici o circumstanţă agravantă.

Astfel se face că, în nici un fel,
Nu sunt absent din cele ce sunt scrise,
Mereu acelaşi sunt, mereu altfel...
Doar vieţii-i sunt ideile subscrise...

miercuri, 11 octombrie 2017

Scrisori de post-restant

Din când în când mai scriu câte-o scrisoare
Şi o trimit, dar doar la post-restant,
Vreau să rămân mereu echidistant,
Poate va fi şi ceva nou sub soare.

Ca şi cândva, las totul la vedere,
Nu am de ce să ţin ceva ascuns,
Spun despre lumi în care am pătruns,
Ba chiar şi despre gânduri efemere.

Nici nu evit să scriu şi despre moarte,
De ceea ce în juru-mi a murit
Sau despre ceea ce văd, iar, dosit
În drumul ce mi-l merg spre mai departe.

În mod firesc, ca om ce nu se minte,
De dragoste, de fapte, amintesc,
De cum mi se întâmplă să trăiesc
Poveşti ce abia-ncap între cuvinte.

Îmi pot permite chiar, ca şi chemare,
Să povestesc din cele câte-au fost,
Găsindu-şi, peste vreme, adăpost
De trecerea, prea repede,-n uitare.

Mai scriu, cam rar, şi cum această lume
Se-ndreaptă, nonşalantă, spre prăpăd,
Şi nefirescul trai ce i-l prevăd,
Nici un principiu n-o s-o mai îndrume.

De viaţa mea nu scriu... De ce aş scrie?
Ar fi un gest total inoportun,
Ea nu e încă bun de drept comun,
Puţini sunt cei ce vor, de ea, să ştie.

Scrisorile le scriu... Şi necitite
Vor fi,cândva, în praf prea mult zăcând,
Dar, cineva, străfulgerat de gând
Se va-ntreba de cine-s părăsite...

Atunci vor fi, ideile uitate,
Ferite de prefacerea în scrum,
Voi fi citat ca anonim postum
Sedus de a tăcerii claritate.

marți, 10 octombrie 2017

Agale cale

E toamnă iar şi străzile sunt goale,
Aleile din parc surâd pustii,
Tristețea dă, necugetat, târcoale
Prea mult, fără de veste, tu-ntârzii...

La miezul nopţii totu-i alandala,
Luna privește, spre zenit, ciudat,
De parcă a cuprins-o îndoiala
Știind că orologiul vieții s-a stricat.

Și sunt flămând, mi-e dor și-mi este sete,
De gustul tău, cu totul, de alt fel,
Ce reușește bine să mă-mbete,
Și să îmi facă visul gând și țel.

Măsuri de timp, aș vrea să-mi cadă pradă,
Făcându-le pierdute într-un vers,
Ca, mai târziu, uitate, să decadă
Într-un, puțin știut, altfel, revers.

Altfel prea trece, e mereu pe fugă,
Legic firesc, dar mult prea mult nedrept,
Prin graba faptei, morții ne subjugă
Mimând ideea unui vag concept.

Fuga de el m-ar duce-n bătrânețe,
Precum se duce ziua în amurg,
Și-ntr-un sfârșit, un munte de tristețe,
M-ar obliga-n uitare să mă scurg.

Mai bine-o uit... Mă-ntorc să merg agale,
De mine, eu, într-un târziu, ascult,
Croindu-mi, cu răbdare, altă cale,
Ieșind dintr-al absurdului tumult.

luni, 9 octombrie 2017

Presimțire de plecare

Mai ai puțin acolo unde ești...
Drum vei avea de mers înspre departe,
E timpul unei noi și mari povești,
Și a miza pe cea mai mare carte.

În cumpeni stai, că-i noapte ori e zi,
Vii din trecut cu aripile frânte,
Oglinda tot mai greu o poți privi,
Îți ai idei ce-ncep să te frământe.

A fost cumva, întâmplător să știi
Că vorba veche-i plină de esențe,
Și chiar dacă mai vrei altfel să fii,
Vine momentul marilor scadențe.

Din regăsirea-ți ceasului târziu
Ca minimă și maximă idee,
Vei înțelege, simplu, că îți scriu,
Știind că-ți vrei firescul de femeie.

Acum doar vezi că ceva e schimbat,
Că în priviri vezi drum spre înainte,
Și gândul ți-l presimți deja plecat
Spre vise de aducere aminte.

În miezul nopții vezi că stai pe loc
Și fără de tăgadă-ți dai de știre
Că nu ai altă cale, de mijloc,
Că doar iubind avea-vei împlinire.

Și clipa veni... Fără motiv,
Scriindu-mi, vei voi a-mi da de veste
Că îți dorești, continuu, obsesiv,
Să vii să vezi trăirea-mi din poveste.

Vei hotărî să pleci, cu gândul clar,
Că vei veni să vezi cum mi-e acasă,
Dar vieții te vei face corolar,
Și-ai să rămâi, ca să-mi rămâi mireasă.

duminică, 8 octombrie 2017

Vremea regăsirii

Tu ştii că iarna nu mă va opri
Să te aştept pe-un prag de cer, când seara,
Este îndemn, al minții, de-a dormi,
Uitând să mai invoce primăvara.

Prin geamul ce-a ajuns, de ger, opac,
Văd candela ce pâlpâie timidă,
Iar umbra-mi agățată în copac
Mă face, viața-mi, s-o numesc aridă.

Setea de zbor, de care sunt cuprins,
Nu poate nici un viscol s-o oprească,
Prea mult mi-e sufletul încins,
Ajuns chiar la extrema omenească.

Privesc prin geamul alb, prin albu-i mat
Și frigu-l simt ca lanț legat de gleznă,
Plecarea-mi e un gest cu scop fixat,
Migrând spre cer să evadez din beznă.

Tu știi mai multe... Știi că nu mai spun
Despre privirea mea înspre departe...
Dar revenind, prin vreme, mă supun
Ideii de-a uita, de tot, de moarte!

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Prin labirint, pe drum

Nu mai cuprind în versuri depărtarea,
Mă simt având un labirint ca drum,
În care văd și-aud mereu chemarea,
Și pașii, spre grăbire, mi-i îndrum.

Din versuri scrise, câte unul doare
Când desenează amintiri, din zbor
Cu multele-i culori, mai mult amare,
Iar mori de vânt mă macină uşor.

Pasul mi-e-n gol, tristețea îmi ucide
Dorința de-nălțare în văzduh
Scrisul mi-e nud și rimele acide,
Versul ce-l scriu e prea sărac în duh.

Din tot ce-a fost, nimic nu mai rămâne
Doar lacrima pe orizontul mut,
Un pas pe loc și-un drum ce-o să-mi îngâne,
Privirea, peste umăr, spre trecut.

Mă recitesc, privindu-mă-n oglindă...
Ca și atunci, mi-e chipul încruntat
Și-mi e privirea foc, ce vrea să prindă,
Cuvântul dat, dar repede uitat.

Încep să scriu, cu gândul la erată,
Ceva ce pare-a fi un epilog,
Sedus de umbra care, mă arată,
De viață dependent ca de un drog.

Și scriu înțelegând îndepărtarea,
Cea născătoare pururi de păreri,
Că nu mă mai împacă azi eroare
De-a mai gândi, din nou, la fel ca ieri.

vineri, 6 octombrie 2017

Uitarea înspre simplu

Eu îți tot spun că dragostea e artă,
Cu oamenii reverberând din plin,
Cu cei ce n-au nevoie de o hartă
Ca drumul să și-l știe pe deplin.

Mă și trădează, veșnic, nerăbdarea
Când mă provoci să te sărut pe-un sân,
Și, cum prea bine știu continuarea,
Mă lepăd de credințe și-s păgân.

Și-mi e de-ajuns să-ți înțeleg dorința,
Te simt cum arzi, m-aprind și eu, încet,
Îmi uit, fără să-mi pese toată știința,
Sunt simplu om, uit titlul de poet.

Cum nu-ți mai văd, aprins fiind, privirea,
Văzând piciorul depărtat ușor,
Ca-ntotdeauna, mare-mi e uimirea,
Că sunt deja profund căutător.

Mă mai și las lipsit de-ndemânare,
Știindu-te că nu vrei să greșesc,
Și ca să-ți simt suava apăsare
Ca nu cumva prea mult să mă grăbesc.

Sălbatică devii, precum e marea,
De-mi vezi puțin îndemn de-a îndrăzni,
Chiar mi te dai exemplu-n așteptarea
Clipei ce poate vise zămisli.

Și între coapse, maluri de tandreţe,
Ajung să nu mai știu ce pot să fac,
Să mă declar sedus de-a ta suplețe
Sau tot nepriceput să mă prefac.

Atât cât pot, în limita umană,
Căci greu se face timpul, așteptând,
Și cad într-a firescului capcană,
În cartea vieții, mai scriind un rând.

joi, 5 octombrie 2017

Divina vină

Îți ard obrajii... Mă privești tăcută,
Ochii îți sunt ca jarul unui foc
Aprins de o-ntâmplare absolută
Ce-ai vrut-o s-o trăiești ca simplu joc.

Și mă întrebi de-a fost așa să fie,
Sau un blestem așa s-a împlinit,
Sedusă de-a plăcerii fantezie,
Femeie, pe deplin, te-ai regăsit.
Dar tot arunci asupră-mi toată vina,
Îmi spui că, totuși, sunt un piroman,
De n-ar fi fost să uiți să stingi lumina,
S-ar fi văzut că-s trăznet sau vulcan.

N-a fost mult timp, dar parcă peste viață,
Prin tinereți trecute te-ai găsit,
Și-ai înțeles că viața te răsfață
Când dar te știi, așa cum ți-e menit.

Mi-ai fost, atâta timp ademenire,
Și mă temeam să nu-i devin ostatic,
Ori să numesc speranța amăgire,
Fixându-mi gândul într-un țel dogmatic.

Sânii ți-i simt cum îmi freamătă sub buze
Îți miști piciorul să îmi faci iar loc,
Atâtea fantezii ni-s călăuze
Spre clar lumescul împlinirii joc.

Dacă ar fi, ce facem, să se vadă,
Ar crede lumea că suntem damnați,
Pedepsei mele tu ai fi dovadă,
Urmei adânci ce-o port pe omoplați.

Dar vei purta și tu mereu o vină,
De care am să țin să-ți amintești,
Ca totdeauna să te simt divină,
Și să te văd mereu că înflorești.

miercuri, 4 octombrie 2017

Noi, cu vântul și avântul

Noi suntem două trupuri
ce fac mereu dovada,
Că nu se pierd, ambiguu
lovite de tăgada
Acestei lumi corupte
de demoni şi iluzii,
Ce-şi vrea mereu puterea
de-a născoci confuzii.

Dar unul pentru altul
am fost dovada vie
Că nici prin raţiune,
nici prin anatomie
Trăirea nu îşi pierde
nici forma, nici avântul,
Cum trestia se-apleacă
aşa cum o vrea vântul.

Ne-am aşezat pe calea
destinelor pereche
Într-o poveste nouă,
şi, totuşi, mult mai veche
De necrezut, spun unii
că încă e posibil
Că visul ne e ţelul,
continuu, infailibil.

Suntem numiţi nebunii
ce-şi tot doresc dreptatea,
Ce dau mereu exemple
sfidând realitatea
Acestei lumi obscure
ce nu mai ştie sensul
Iubirii ce-i în stare
să schimbe universul.

Suntem dovada clară
că ştim ce-i datoria
De a sfida chiar Iadul,
absurdul, teoria,
Şi de atâta vreme
uităm mereu trecutul
Dând viaţă provocării
de-a nu-i plăti tributul.

Iar veşnicia-i mare,
şi fără bariere,
Ne vom trăi-o paşnic,
fiindu-i noi repere...
Trăiesc profund anarhic,
gândind ireversibil,
Ţi-s donator de vise
perpetuu compatibil.

marți, 3 octombrie 2017

Tentanta fascinanță

Ce fascinant e să privesc spre tine
Atunci când ochii mei îţi sunt oglindă,
Şi-mi spui că vrei să simţi că-mi este bine
Făptura ta, de vreau, să mă cuprindă.

Zâmbeşti şi chipul, luminat de soare,
Îmi dă motiv să cred că dimineaţa,
Când geana orizontului tresare,
E clipa când se defineşte viața.

Când treci desculţă-n zori, atât de calmă,
Şi-mi spui să nu am gânduri interzise,
Te vreau minune care-mi creşti în palmă
Ca să îmi fii femeie şi în vise.

Pui una peste alta, la-ntâmplare,
Idei ce-mi dau îndemn spre mult mai bine,
De-a-i face zilei altă aşezare,
Spre a grăbi întoarcerea la tine.

Şi mă săruţi pe tâmplă printre vise,
Ce le porneşti de vezi că nu există,
Dintr-un noiam cu amintiri ucise
De trecerea-mi absurd de eseistă.

Contrar fiind, mintea-mi devine trează,
Nemaiavând noiane de probleme,
Având motiv să ştiu că te tentează
Venirea-mi, lângă tine, mai devreme.

Şi am să spun, din nou, că-i fascinantă
Privirea-ţi ce devine oglindire
A clipei ce, de-a pururi, e tentantă,
Pornită din simţire, cu iubire.

luni, 2 octombrie 2017

Tulburare de dorire

Picioru-i gol, şi ţi-l străbat uşor
Simt palmele arzânde, mă-ncălzesc
Şi-ţi simt, pe coapse, tremurul de dor
De nici nu pot gândi să mă opresc.

Sânii-ţi tresar în palme când îi prind,
Iar pântecul, uşor, e arcuit,
Sedus de vis, fireşte, mă aprind,
Şi-mi dau motiv să fiu, normal, grăbit.

Petalele-ţi deschizi, le simt, încet,
Şi rezonezi cu fiecare gest,
Dorinţa-i, clar, de un profund complet,
Desăvârşită formă de protest.

De jos în sus te tulburi ca un lac
Când îţi străbat tot trupul, ascendent,
Ai vrea să strigi... însă mă vezi că tac...
Ceea ce simţi nu are precedent.

Şi-apoi devii esenţă de mister,
Ce-i iar, şi iar, mirific, chemător,
Să iau dorinţa ta un sfânt reper
Ca să devin, pe loc, nemuritor.

Atât de scurte-s clipele în doi,
Pe faţă rar se dau, doar în trăiri
Se definesc cu sens de vremuri noi,
Înaripând dorinţe şi simţiri.

Mi se lipesc iar buzele pe sâni,
Şi-ţi văd piciorul care-mi face loc
Ca nici n-ai timp porniri să-ţi tot amâni,
Şi nici să vezi, că ard, degeaba-n foc.

Mă simţi, te simt, îţi sunt şi-mi eşti motiv,
De a ne fi-ntrebare şi răspuns,
De-a ne dori mereu imperativ,
Fără-a ne fi o faptă de ajuns.

duminică, 1 octombrie 2017

Vânătoare la hotare

Prin mine trec noian de amintiri,
Atâtea clipe pline de iubire,
Cum m-ai dorit în marea mea pornire,
Vânând speranţa primei nemuriri.

Un vers cu rima dură, amărui,
Ţi-am dăruit pe-o margine de seară,
Când dat a fost, a nu ştiu câta oară,
Să-mi am oglindă ochii tăi căprui.

Zvoneam atunci porniri de pas în doi,
De regăsiri ca suflete pereche,
Ce cândva, într-o lume foarte veche,
S-au dăruit, spre vremuri de apoi.

Şi-n noua zi, în prag de răsărit,
Când umbra noapţii devenea ascetă
Spre orizont, suavă şi discretă,
Luna mergea, şi ea, spre asfințit.

Şi-mi amintesc... deja eram avar
Frenetic exploram, cu bucurie,
Şi sete, un crâmpei de fantezie,
Că trecem de al lumilor hotar.

Nici tu n-aveai, în gând, să mă opresc,
Îmi aminteai de mersul înainte,
Şi îmi şopteai că e de luat aminte,
Cât de real e simţul omenesc.

De-atunci şi timpul stă încremenit,
Şi ţine chiar şi visul la răscruce,
Când vrea pe alte drumuri a mă duce
Ori când mă las în gânduri poticnit.

sâmbătă, 30 septembrie 2017

Versul la-ndemână

Versul îmi este mult la îndemână
Când lumii am ceva, orice, de spus,
Şi-o melodie-n suflet mi-ngână,
Iar ochii, mult, prea mult, privesc în sus.

L-am adoptat, în felul meu, ca formă,
Nici nu e scurt, şi-n nici un fel prea lung,
Cu firea mea cadenţa fiind conformă,
Când drum îmi fac spre stele să ajung.

Spun tot ce pot, dar şi mai las în urmă
Destul din câte înţeleg şi ştiu,
Fixa mărime deseori îmi curmă
Ideea că de toate pot să scriu.

Îmi e părtaş, iar uneori complice
Dorinţelor ce prind, în timp, contur,
Tăcând îi dau puteri să mă explice
Celor ce spun că încă-s imatur.

Când am destule gânduri, vin motive
Să nu mă las de cursa lor sedus,
În el găsesc idei explicative
În chiar simbolul Crucii lui Iisus.

De simt că-i rău, ori simt că este bine,
Spun mai uşor, deşi e chiar succint,
De vremea care, vrem sau nu, tot vine,
Ca zbucium, ca durere, sau alint.

Cuvinte multe am, cu prisosinţă,
De-ar fi să-mi fac o vreme să vorbesc,
Dar versu-mi dă, cu multă-ngăduinţă,
Dreptul de-a spune cum, şi cât, iubesc.

Cu versu-mi este grabnic la-ndemână
În urma mea să las ce-i de lăsat,
Şi-aşa şi fac, în limba mea, română,
Cu oltenescul grai accentuat...

vineri, 29 septembrie 2017

Zbor în vânt de valuri

Valuri privesc... Îmi fac un drum spre tine,
Crestele lor îmi sunt, spre mersu-mi, pod,
Spre cel firesc, al vieţii episod,
Ultimul pas, nemuritor în sine.

Se tot aruncă înspre mal, cu grabă
Şi despre drumul lung îi povestesc,
Chiar despre cum din zări se tot grăbesc,
Cum de motivul grabei nu se-ntreabă...

Vântul mi-aduce doar frânturi de şoapte,
Dar nu mi-e greu deloc să înţeleg,
Că vrei şi tu, un adevăr întreg,
Şi regăsirea viselor de noapte.

Gândul, cu el, spre depărtări, mi-aleargă
Dus se tot vrea, mereu căutător,
Şi-mi spune că motiv îmi am de dor
De mine, nepăsarea-mi, vrea să spargă.

Doi pescăruşi conturu-ţi creionează
Şi cerul, brusc, devine luminat,
Simţindu-se şi el învăpăiat
În aşteptarea vieţii ce urmează.

Nu-şi văd de piedici, către ceruri zboară,
Nici nu se tem de zbor, că le-ar fi greu,
Par doi nebuni ce nu cred în rateu,
Ci doar că viaţa-i urcă şi coboară.

Nici nu mai simt că eşti, acum, departe,
Picuri de ploaie, strâng în pumn, cu drag,
Cu tine-n palmă trec deja un prag,
Şi uit să cred că-mi am un drum spre moarte.

N-am întrebări de ce am încă forţă
Să-ţi spun să vii uitând că poţi să pleci,
Când drumurile vieţii sunt poteci,
Să-mi fii luminătoarea vieţii torţă.

joi, 28 septembrie 2017

Iertare de gând

Mă iartă... Gându-mi ştiu ştrengar,
De-atâtea ori îl văd fugind la tine,
Să-l stăpânesc e luptă în zadar,
Nu vrea, în nici un chip, să stea cu mine.

În zori de zi, cum nu prea fac un rost,
Nu-l pun ceva, în mod direct, să facă,
Îmi spune, mai târziu, cum că a fost
La tine... timpul să-şi petreacă.

Tu poate-l simţi... te mângâie pe sâni
Sau ochii, cu iubire, vrea să-ţi spele,
Şi uneori te face să-l îngâni
Lăsându-ţi ţie, lacrimile mele.

Sau poate-l simţi pe pântec, jucăuş,
Sau între coapte stând, cu îndrăzneală...
Dorinţelor se face cărăuş,
Însă tot mie-mi cere socoteală.

În miez de zi, cu greu mai dau de el,
Mă crede prin în fel şi fel de fapte,
Şi tainic hotărât, dar şi rebel
Vine la tine să-ți vorbească-n şoapte.

Mereu pornit, cu timpul în război,
Şi nevoind o clipă să cedeze,
Îţi spune o poveste cu noi doi,
Sigur fiind că ea o să urmeze.

Şi nu-i nici ruşinat, deloc timid,
Când se arată plin de cutezanţă
Când zice că destule coincid
Nimic nu vede-a fi în discordanţă.

Spre seară-l prind, uşor se dă de gol,
Atunci am timp să-l cert, însă mă minte
Îmi spune că el face, benevol,
Simţirilor lumească-mbrăcăminte.

Dar nici atunci nu stă ascultător,
Face ce face, caută o cale,
Vine la tine şi, seducător,
Îţi spune cum trec clipele-mi banale.

Se şi dedă uşor la fantezii,
Dând vina pe ideea prea succintă,
Că de o viaţă te aştept să vii,
Când, adormită, trupul îţi alintă.

Mă iartă dar, că e aşa grăbit
Şi clandestin ajunge pân' la tine,
Nu-l denigrez, nu sunt un ipocrit,
Ce-ţi spune el există şi în mine.

Îi spun, de multe ori, că nu-i normal,
Să-ţi spună tot, ba chiar să îţi arate
Că nu-s străin de tot ce e real
Şi mi te-aş vrea pe veci, dacă se poate.

Ştiut să-ţi fie, rar de tot accept,
Dar mă întreb de nu e o greşeală,
Dacă e drept sau mai deloc nu-i drept
Să am această mare îndrăzneală.

Dar e firesc, cumva, să mă feresc,
Făcând prejudecata nouă lege,
Şi să mă tem să-ţi spun că te iubesc
Din teama unei lumi ce nu-nţelege?

luni, 25 septembrie 2017

Fără plecarea-ți plecare

Ai gând să pleci şi crezi că ai şi unde,
Ba chiar şi planuri te visezi că faci,
Însă îţi este greu să te împaci
Cu adevărul care-l vrei ascunde.

Mizezi pe doar un petic de idee,
Născut din simpla umbră de ecou,
Al unui pas ce, dându-se ca nou,
Îţi confiinţeşte rolul de femeie.

Pui cap la cap, motivele, în grabă
Voind nehotărârea să-ţi convingi,
Dar simţi că-n focul luptelor te-ncingi,
Că tot mereu te iei cu altă treabă.

Şi iarăși uiţi, şi iar ţi-aduci aminte,
Şi iar încerci să te gândeşti că pleci,
Vezi roua cum se-ngheaţă pe poteci,
Când cauţi să pui scopul înainte.

Te văd visând, te văd că-ţi este teamă,
Şi tocmai teama-ţi spune să rămâi,
Să vezi că-nţepătura din călcâi,
Spre amăgire încă te mai cheamă.

Te tot privesc, nu vreau nimic a-ţi spune,
Ştiu, te grăbeşti, dar tot mai vrei să stai,
Îţi este clar că vrei să mi te dai
Într-un normal al viselor comune.

Ascult, fără convingeri, cum dai veste,
Şi spui că îţi e gândul pregătit,
Dar îţi urez, în taină, bun venit,
În lumea mea şi într-a ta poveste.

Ai gând să pleci dar ştiu că nu ai unde,
Visele-ţi spun, real, ce vrei să faci,
Direct, sau indirect, îţi spun că-mi placi
Şi-ţi simt, deja, dorinţele profunde...

sâmbătă, 23 septembrie 2017

Complicități printre tădări

Înfipt adânc, rămas de undeva,
Din multul văz sau din din preamultu-mi umblet,
Ori altceva, uitat, din viața mea,
Ceva mă doare, ca un spin în suflet.

Când, iarna, ştiu devreme înserarea,
Mă rătăcesc prin timp şi amintiri,
Aflând, mirat, că am trăit trădarea
Cuprins de febra marii ispitiri.

Cu fiecare frunză ce sfârşeşte
Pe caldarâmul ce, şi el, e trist,
Concretizez că timpul o opreşte
Din optimismul ei prea fantezist.

Pe-un ţărm de cer, o rază de lumină,
Se conturează vag şi incomod,
Şi-n umbra ei mă văd, împins de vină,
Ratând mereu urcări pe eşafod.

Vântul îmi fură, neştiut, răbdarea
Şi gându-mi face pasul înapoi,
N-aş vrea să ştiu ce gust are trădarea,
Nici bălăcirea într-al ei noroi.

Mi-e dor de-o toamnă ca s-o am complice,
Când fructu-i vreau, oricât mi-ar fi oprit,
Şi să devin, aşa cum mi se zice,
Nebunul ce trăieşte fericit.

În frunze moi, păstrând parfum de vară,
Găsesc esenţa primelor chemări
Ce le-am purtat ca pe o grea povară
În preumblări spre-ndepărtate zări.

Dar clar nu-mi e ce-nseamnă separarea,
Când adevărul nu e de ascuns,
Aşa cum nu mi-e clar de ce trădarea
E, faptei bune, un absurd răspuns.

E toamna caldă, parcă-i încă vară,
În vii puţini sunt strugurii necopţi,
Durerii-i spun că-i timpul să dispară
Lăsând cortina ploii peste nopţi.

vineri, 22 septembrie 2017

Filozofala sminteală

Se spune clar că mâine vom muri,
Dovezile sunt clare, elevate,
Pământul a-nceput a se sminti,
Mai mult decât atât nu se mai poate.

Nici nu e greu, destul de mult vorbim
Ca să ne ştim priviţi cu importanţă,
Accentuând ce ştim, când nu gândim
Că un accent nu are relevanţă.

Iar dacă e nevoie, un război,
Îl declanşăm din câteva cuvinte,
Şi-abia când încleştarea e în toi
Vremuri de pace ne revin în minte.

Nici nu e greu să n-avem ceva sfânt,
Sminteala e, că vrem, ori nu, în toate,
E greu să fii altfel pe-acest pământ,
Iar, uneori, chiar cred că nu se poate.

De voie, de nevoie, mulţi zoresc
Ieşirea la vedere, ori în faţă,
Mizând pe obiceiul omenesc
Al celor ce din auzite-nvaţă.

Şi, să se-audă, strigă peste tot
Orice cred ei că are importanţă,
De ceea ce, în cer, ei cred complot,
Pornit de-a noastră mare ignoranţă.

În decadenţă mult prea mulţi se duc,
Şi mulţi, de unde vin, nu vor s-audă,
Doar prind idei şi dau apoi buluc
În lumea, ce cred ei, vrea să-i excludă.

Aşa se face că ni-i dat să ştim
Că viaţa nu-i ce-a fost odinioară,
Însă putem în cer să ne suim,
Dar ne urcat putem numai pe scară.

Nu mai avem bun-simţului hotar,
Mândria e o boală generală,
Filozofăm, crezând că totu-i clar,
Însă e clar că totu-i o sminteală.

miercuri, 20 septembrie 2017

E toamna primăvară...

Îmi trec, din nou, prin minte
noian de fantezii,
Ce m-au trezit la viaţă
în nopţile-mi pustii,
E seara de mătase
şi totul e altfel,
Cu tine-ncepe noaptea
şi nu mai sunt rebel.

Sub umbra înnoptării
ne-ascundem amândoi
Dar luna mi te-arată
din nou cu sânii goi
Tresar sub mângâiere
şi parcă iau şi foc,
Când mâna-mi se coboară
prinzându-te în joc.

Se va-ntâmpla ca noaptea
să vină-n lume ploi,
Dar n-o să ne mai pese,
trăi-vom clipe noi,
Sub trupurile nude,
covoare de smarald
Ne fi-vor, spre-mplinire,
al dragostei pat cald.

Ne şti-va răsăritul
unindu-ne cu el,
Din versuri, cu iubire
ne şti-vom un ţel,
Tu-mi eşti o-ntreagă lume
cu forme şi idei,
Ce-mi dă mereu pornire
spre fapte cu temei.

E primăvară toamna
şi noaptea-i ca o zi,
Ca-n felu-i să se ştie
că nu se va sfârşi.
Redefinirea vieţii
deja s-a întâmplat,
Nu mai contează spaţiul,
iar timpul ne-a uitat.

marți, 19 septembrie 2017

Certa toamnă de vestire

Această toamnă scrie o poveste,
Pe frunze smulse de-un oftat de vânt...
De-atâţia ani visam această veste
Care să-mi dea, speranţei, iar, avânt.

O tot vroiam venind pe vreme rece,
Călcând pe bruma ninsă de curând
Dar tot văzând, mereu, că vremea trece,
Dorinţa-mi rămăsese doar un gând.

Gândeam că toamna-i scurtă dar alungă
Puţin rămaşii zilei vestitori,
Iar noaptea, hotărând să fie lungă,
Şi-aduce-n ajutor ai ploii nori.

Toate veneau ştiindu-se că pleacă,
Şi-nspre plecare îşi luau avânt,
Ştiam că poşta n-are cum să treacă,
N-ajunge poşta-n margini de pământ.

Treceau în zbor cocorii, multă vreme
I-am tot văzut plecând spre alt tărâm,
Dar eu fixat doar pe idei extreme,
Paşii-mi opream pe-al vieţii caldarâm.

Adun fărâme... Toamna fi-va lungă,
Cerul se va zbate-n agonii,
Mă-ntreb de timpul dat e să-mi ajungă
Să uit de-atâtea-mi foste nebunii.

Venită-i vestea, nici nu ştiu de unde,
Şi nici nu ştiu cum a putut veni,
Dar ştiu că n-a putut să mă confunde,
Că cineva m-ar vrea, cumva, minţi.

Ştiu, clar, că toamna asta e deplină,
Cu roua ce-ngheţa-va pe poteci,
Cu vântul ce, în adierea-i, lină,
Va da de veste lumii că nu pleci.

Şi cum, de cumpeni, nimeni nu mai ştie
Nu se va şti de ce te-ai vrut venind,
Cu dragoste, de dor, din simpatie,
Sau adevărul vieţii intuind.

Clipa-i incertă, însă-i cert, e toamnă,
Va fi să fie toamna vestitor
Că tu-mi vei fi, spre nemurire, doamnă,
Făcându-mă, de drept, nemuritor.

duminică, 17 septembrie 2017

Hoție de leac

În miez de noapte tot am să te fur,
Chiar dacă n-ai să ştii de ce o fac,
Prea multa aşteptare dă contur
Absurdului în care încă zac.

Clipa să treacă... n-am să pot să-ndur,
Simţindu-te, cu-nflăcărare, leac...
Cum nimeni nu va fi, nicicum, în jur,
N-am să aştept prea mult să te dezbrac.

Mireasă n-ai să-mi fii... E prea puţin,
E doar un gest ce poate fi văzut,
Că nu pot coborî un dar divin
Spre pragul unui minus absolut.

Ar fi prea greu dorinţa să-mi abţin,
Oricât m-aş vrea din drepturi decăzut,
Şi-am să te gust, puţin câte puţin,
Spunându-ţi că, de-atâta timp, te-am vrut.

Vei vrea şi tu, fireşte, să te fur,
Ştiind că adevăru-i maniac
Deşi nu se arată prematur,
Ci doar când, prin urmare, e pe plac.

Îţi vei dori, firesc, fără cusur,
A şti sfinţit acel ad-hoc iatac,
Când zori de zi, cu raze de azur
Mă vor zori în roşu să te-mbrac.

Mi-e hotărârea clară... O menţin,
Şi n-am s-o uit... voi fi, însă, tăcut,
Ca întâmplarea s-o trăim deplin
Uitând de alte, multe, din trecut.

Tăcut voi fi... şi n-am să te previn,
Oricât va fi cu tine să discut,
Dar într-o noapte, când va fi senin,
Ne vom primi al faptelor tribut.

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Hotar și prag

Pe unde sunteţi, dragii mei, pe unde,
Pe unde drumul vieţii v-a ascuns,
Ce întâmplare încă vă ascunde,
Cât timp de rătăciri vă e de-ajuns?

Într-un demult, când vă dădeaţi dreptate,
Când lumii vă credeaţi nemărginiri,
Crezându-mă deja pierdut de toate,
Mă şi vedeţi pierdut din amintiri.

Acum vă ştiu din simpla amintire
Al unui timp ce mie-mi este clar
Sedus de a greşelii amăgire
Ce prag v-a fost, iar azi vă e hotar.

De mine nu mai ştiţi, de multă vreme,
Decât că nu merg drumuri înapoi,
Şi nici de moarte n-am a mă mai teme,
Încrezător în viaţa de apoi.

Am adunat, cu voi, învăţătură
Şi chiar şi după voi, precum aţi spus,
Când, fără de motiv, vedeaţi cu ură,
Mereu, privirea-mi, îndreptată-n sus.

N-am vrut să văd că voi v-aţi pus pe fugă,
Temându-vă, prea mult, de propriul gând,
Ştiind că timpul poate să distrugă
Pe cei ce urii sufletul şi-l vând.

Sunteţi acum de adevăr departe,
Într-un altfel aşa mă simt şi eu,
Eu însă ştiu că drumul mi-e spre moarte,
Şi-aşa îl regăsesc pe Dumnezeu.

vineri, 15 septembrie 2017

Momentul potrivit...

Deloc nu-mi este greu să am idei,
De-ar fi să nu îţi spun direct, pe faţă,
Aş căuta scăpări prin copci de gheaţă
Ca să nu vezi că drumu-i cu polei.

N-am timp deloc, ştiind că nici tu n-ai,
De paşi pe loc, fireşti în tatonare,
Nici chiar de simplul semn de întrebare
Ce-n aşteptare te-ar lăsa să stai.

Nu mai aştept, nici vorba n-o lungesc,
Las vorbele, în mod direct, să curgă,
Ca drumul înspre tine să-l parcurgă
Cu-ncărcătura-ntreagă de firesc.

Nu poţi dorinţa, toată, să ţi-o negi,
Negării, întru tot, nu-ţi ai motive,
Te ţin în loc priviri retrospective
De care viaţa încă îţi mai legi.

Răbdare am, dar timpul e grăbit,
Tu nu îl crezi, dar el îţi dă de veste,
Cum nu-ţi doreşti menirea să-ţi conteste,
Acceptă că-i momentul potrivit.

Nimic nu pierzi, nimic nu e absurd,
În faţa mea să stai, pe patu-ţi, goală,
Dorindu-mi-te clipă de răscoală
Spre împăcarea-ţi plânsetului surd.

Nici prea devreme nu-i, nici prea târziu
Să mi te laşi, acelui timp, risipă,
Ca să nu pierzi, cumva, a sorţii clipă
Ce mă va face vestitor să-ţi fiu.

De adevăr n-ai cum să te fereşti,
Poţi doar să fugi, sperând că fugi de mine,
Dar, mai târziu, vei şti că porţi în tine,
Povara neizbândei omeneşti.

Acum ţi-am spus, nu spun nimic în plus,
Mereu lăsa-voi dreptul de-a alege,
Poţi pune-n joc doar omeneasca lege
Sau ceea ce-i simţit şi presupus.

joi, 14 septembrie 2017

Întoarceri de departe

Distanţele ne ţin prea mult departe,
De fapte spui că n-au avut nici rost,
Dar nu te miri că viaţa nu ne-mparte
Între ce astăzi e şi tot ce-a fost...

Tu ştii ce-a fost... Pornire dintr-o dată,
Imbold născut şi fără de motiv,
Cumva ca amintirea dezlegată
Şi reluată-n sens evolutiv.

N-a fost doar gând ce a trăit o clipă,
Nici nu s-a vrut, în timp, lăsa uitat,
Chiar când credeam că viaţa ni-i risipă
În tine m-a lăsat, în veci, purtat.

Nu mă simţeai străin, nici tu străină
Nu a fost dat o clipă-a te simţi,
Trăiam o taină, întru tot divină,
Şi-n noi vroia ceva a consimţi.

N-a fost o faptă, ci un şir de fapte
În care aşteptarea s-a topit,
Şi s-a aprins ca foc pe prag de noapte,
Şi-n zori, să ardă aprig, s-a pornit.

Într-un altfel, sub umbră de secure,
Când gânduri, cu săgeţi, ne-a fost trimis,
Cerul ne-a luat durerea să o-ndure
Ca rostul faptei să ni-l ştim promis.

A fost apoi, un timp, destul să treacă
Tu căutând, ba chiar mergând, un drum,
Eu apă căutând în piatră seacă
Şi încercând răbdarea să-mi consum.

Cu dus şi-ntors au fost să fie toate,
În cale nu-ţi mai stă acum nimic,
Din obicei mai spui că nu se poate,
Dar visele de gând ţi se dezic.

Drumul va fi aducerea-ţi aminte
A ceea ce m-ai vrut şi-ai vrut să știu,
A zilei reci în care tu, fierbinte,
În tine, pe vecii, m-ai vrut să fiu.

Uitând astfel că astăzi sunt departe,
Departele va fi apoi uitat,
Că, pagini lipsă, dintr-a vieţii carte
Le-avem de scris, le-avem de îndreptat.

luni, 11 septembrie 2017

Destin, pereche sau blestem

Iubito, vin castanii să ne certe
Că toamnei, iată, ne lăsăm pe noi,
Şi gândurile parcă-s prea inerte,
Mult meditând la mersul înapoi.

Miroase chiar a iarnă înserarea
Când orele, cu neglijenţă, curg,
Şi ne privim, forţându-ne mirarea,
Că noapte-ncepe printr-un lung amurg.

Miraţi, pe drept, de marea amăgire
Pe care, ignoranţi, o construim,
Ne-arată cât de grea e o-mpărţire
Când sufletul e tot ce împărţim.

Şi dă cu rest această socoteală
Iar anii trec, oricât i-am ignorat,
Tot căutând cu aprigă-ndrăzneală
Ceva ce, mai mereu, lăsam uitat.

În toamna-aceasta, gri, cu nori de piatră,
Şi nopţi plângând pe-aleile pustii,
Când abia se aud cum câinii latră,
Doar tu mai ştii pe unde întârzii.

Ai porţi închise, geamuri ferecate,
Şi drumuri ce-şi au umbre prin noroi,
Nici zorii nu-i prea vezi să se arate,
Dar vezi în juru-ţi groapa de gunoi.

E loc, acum, de orice întâmplare,
În nici un fel nu ştiu să mă mai tem,
Sunt gata, cu deplină acceptare,
Să-ţi fiu destin, pereche sau blestem.

duminică, 10 septembrie 2017

Fapta ca răspuns

Răspunsuri vieţii cauţi... Nu-ţi sunt clare,
Cum clar nu-ţi e nici unde ai greşit,
Te tot întrebi ce fapte au urmare
Şi-ţi definesc, azi, drumul rătăcit...

Din vorbă-n vorbă, nespunând de toate,
Însă lăsând mai multe spre-nţeles,
Încerc să-ți spun că încă se mai poate
Rod de menire să îţi ai cules.

Întâmplător ne-a fost ca întâlnire,
Pasul ce-l baţi şi drumul ce-l tot merg,
Ca eu să mă întorc din risipire,
Şi urme din trecutul tău să şterg.

Eşti parcă tot mereu în căutare,
Ce drum să ai nu ştii, ca să găseşti
Răspunsul la eterna-ţi întrebare
Încorsetată de mai vechi poveşti.

Răspunsul însă nu îţi e departe,
Simplu, direct, dar prea nemotivat,
Şi care joacă dur, pe-a vieții carte,
Păcătuind spre scoateri din păcat.

Nu e un drum de lungă preumblare,
Şi nu e faptă-n văzul tuturor,
Doar nu se vrea sub semn de întrebare,
În nici un caz un pas şovăitor.

Voieşte doar să pleci cu mine-n lume,
O noapte-n care vieţii să ne dăm,
Uitând de omeneştile cutume
Nouă, prin noi, pe noi să ne redăm.

Timp prea puţin vei spune... însă viaţa,
În timpul ce rămas va fi de vis,
Va risipi, din drumu-ţi toată ceaţa
Lăsând să vezi pe unde-l ai deschis.

O simplă faptă, zisă omenească,
Va fi atunci, spre mers, întâiul pas,
Când viaţa se va vrea să se renască
Redându-ţi, ţie, timpul ei rămas.

E drept, va fi, voind, să se repete,
Ştiind că e firesc a fi-ntreit,
Ca să îţi ai ideile complete
Şi să-mplineşti tot ce îţi e sortit.

sâmbătă, 9 septembrie 2017

O noapte de veșnicie

Te-ai strecurat, prin noapte, lângă mine
Simţindu-mă că nu prea pot să dorm,
Mi-ai spus că eşti a mea şi se cuvine
Să împărţim al clipei rost, enorm.

Şi m-ai voit aprins, o vâlvătaie,
Lăsându-te, să fii, sub mine, jar,
Chiar de-ar fi dat să vină nori cu ploaie,
Căderea ei să fie în zadar.

De parcă te ştiam de-o veşnicie,
M-am regăsit în tine, brusc, profund,
Lăsându-mă să fiu, cu totul, ţie
Cel ce dorinţei, hotărât, răspund.

Desculţă, despletită, doritoare,
N-aveam nici un motiv să te opresc,
Nici mâna n-am oprit-o să-mi coboare
Spre coapsele-ţi cu tremur nebunesc.

Mâna-mi simţea mătăsuri şi dantele,
Amestecând trăirea cu-n miraj
Ce pântecu-l făcea un cer cu stele
Făcându-mă să am mai mult curaj.

Mă îndeamnai s-ating cu nerăbdare
Cât mai înaltu-i splendid opalin,
Dând relevanţă pragului divin,
Cu dor de adevăr şi de urmare.

Simţiri te învăţau, şi-n tresărire
Gurii-mi flămânde sânii îi dădeai
Mizând pe adevăr şi pe iubire.
Când veşniciei gândul ţi-l lăsai.

Timpul trecuse... lângă mine, goală,
Privindu-mă, încet ai adormit,
Nemaiştiind că viaţa-mi, în răscoală,
Vroia să-şi aibă rostul regăsit.

În zori abia, simţind îmbrăţişarea,
Având trăiri de vis înaripat
Ţi-ai dat răspuns, ştiindu-mi întrebarea,
Ce rost îşi are-al zilei înnoptat.

vineri, 8 septembrie 2017

Perspectivă de concret

Mi te doreşti... Îţi spui că n-ai motive,
Dar nu îţi poţi opri al tainei gând,
Ai vrea să ştii că fi-va în curând,
Dar cauţi şi idei alternative.

Imbold firesc te mână înainte,
Ai vrea să simţi, să ştii în fapt real,
Să faci din ideal un pas normal,
Descris, fără nuanţe, prin cuvinte.

Dar tot îți vrei, pornirea, judecată
De ceea ce tu zici c-ai învăţat
A fi real, corect, justificat,
Lăsând să vezi cum fi-va altădată.

Mi te doreşti să-mi fii... Ţi-e teamă-a-mi spune,
A-mi spune ţi se pare nefiresc,
Temându-te de visul, omenesc,
Când, între judecăţi, se interpune.

Ai argumente multe împotrivă
Chiar dacă simţi că n-au nici un folos,
Dar tot le-ntorci pe faţă şi pe dos
Voindu-le a-ţi fi de perspectivă.

Nu-bine, spui... dar nu ca o negare,
Vrei gândul să devină convergent,
Dar nicidecum nu-ţi pare o-ntâmplare
Că, în imbold, îţi sunt mereu prezent.

Mi te doreşti să-mi fii reală faptă
Şi adevăr de-a pururea concret,
Chiar că acum, cu teama de regret,
Vorbeşti, cu tine, de dorinţă-n şoaptă.

joi, 7 septembrie 2017

Visare din îndoială

Gândurile îndoielii
vin când nu vreau să le-aştept,
Chiar din simpla căutare
a banalului concept,
Amintiri ce par uitate
mă cuprind ca într-un ştreang,
Sau m-ajung, lovesc prin spate,
prin efect de bumerang.

Chiar îmbrăţişarea morții
şi privirea lui Typhon
Mi se-arată cu detalii,
nu mai stă în simplul zvon,
Tot încerc, cu multă trudă,
decăderea s-o previn,
Însă n-am nici o putere,
strigătul mi-e lung suspin.

Ajung toate fără formă,
în decorul sideral,
Nici timpul n-are măsură
e deja concept banal,
Orice fel de întrebare
îşi dă-n sine un răspuns,
Ce încearcă să se ştie
ori absurd, ori de ajuns.

Greu, pierdut, cumva cu vină,
caut ochii să-i deschid,
Regăsind alte detalii,
care nu mai coincid,
Curios, totuşi cu teamă,
ies, încet, încet din vis,
Mă târăsc să ies din iadul
care mi se-arăta promis.

Regăsesc, privind, lumina,
ca pe-o bornă de hotar,
Răscolită de furtuna
unui timp imaginar,
Evadarea din fantasme
greu îşi face gânduri noi,
Amintindu-și de de prea multul
întuneric şi noroi...