Itaca din regăsire

De-atâția ani alerg după himere
Sedus fiind de gândul că mă joc,
Am tot vânat sirene în tăcere,
Și-am tot aprins, mai peste tot, un foc.

Dar nu cedez, mă simt ca si Ulise
Ce-a auzit, doar el, al mării cânt
Și a văzut ciclopi furându-i vise,
Întru uitarea unui legământ.

Din drumul lung m-aşteaptă Penelopa,
Mi-e cunoscut că-i una cu un crez
Ce nu-și vrea împacare cu sinicopa
Îmi dă puteri să nu mă-ngrijorez.

Mi-e dor de cerul nopților din Troia
În care, tot vorbind, am izbutit,
Să nu îmi las nicicum înfrântă voia
De-a nu mă ști de ceva mărginit.

Poseidon, de pe întinse ape,
Știindu-mă mereu căutător,
Mă cheamă să-mi arate de aproape
Valul ce nu-i nicicând un târâtor.

E timpul să mă-ntorc și-nspre Itaca
Cu Hera punctual să mă-nțeleg,
De-acum, e cazul, să termin cu joaca,
Rostul străvechi să nu i-l mai reneg.

Am alergat destul după himere,
Acum e vremea să-mi găsesc un loc,
Redefinind a gândului tăcere
Ca altă formă de trăiri și joc.

Personalizare-n Odisee

De-acum îți spun că ești a mea sirenă,
Sunt un Ulise naufragiat,
Ies din scenariu, ies de tot, din scenă,
De-a vieții Penelopă am uitat.

Când ți-am urmat chemarea din Itaca,
Dezis de oameni și dezis de zei,
Nu prea știam ce rosturi are joaca,
Nici că-i voi da, cândva, real temei.

Când tu spuneai că plaja-i casa noastră,
Eu îmi purtam privirile în larg,
Vedeam că marea încă e albastră
Și nemișcat al pânzelor catarg.

Acum privesc, în nopțile cu lună,
Când mă îndemni să urc, și să cobor,
Alt adevăr al vieții împreună,
Un drum altfel, de-a fi nemuritor.

Ca asta-i viața, știu, și nu îmi pasă
Dacă îmi pun în față alt urcuș,
Și calea-mi este prea neînțeleasă
Fiindu-mi crucii simplu cărăuș.

Vom fi știuți, vom fi ca o legendă,
Unor altfel de țărmuri băștinași,
Trecuți de pragul ce oricând suspendă,
Celor mai mulți, speranța de urmași.

Vom fi părtași în tot mai multe fapte,
Gustând din fructul mult prea interzis,
Fiind sirenă noapte după noapte,
Fiindu-ți, nici vânat, nici compromis.

În Odiseea, ce va fi rescrisă,
Vom fi, ca principali, doar noi, eroi,
Iar când va fi să fie interzisă,
Pleca-vom într-o lume de apoi.

Perpetua continuare

Din contradicții mari idei apar,
Și multe-n vad și matcă se așează,
Și adevărul pur se detașează
De al mândriei, ucigaș, viespar.

Multe contururi sens de-ntreg își vor,
Iar uneori făptură să devină,
Încorsetând în falduri de lumină
Trecutul scris la timpul viitor.

Vorbe cu tâlc și vorbe fără duh
Aud că-s zise clar pe nu știu unde,
Și drumul lor, în formă de văzduh,
Se-ntrec în străluciri ce le ascunde.

Între un tot și-un mare mai nimic,
Sunt de văzut prea multele repere
Ce între ele chiar se contrazic
Perpetuând absurduri efemere.

Așa-i acum... Altfel va fi un tot,
Ce-n miez de iarnă vară conturează,
Vara în care spune-vei că pot
Fiind, să fiu, și cel ce îmi urmează.

Că va veni din nou o zi cu noi,
Și vom trăi în doi o nouă noapte,
Dornici mereu de multe alte fapte,
Denominând ce-nseamnă viața-n doi.

Pierdut de gând

Caut un gând prin multele ce-mi vin
Dintr-un neant cu legi ce mie-mi scapă,
Pe care, uneori, nu le rețin
Când în tiparul meu nu pot să-ncapă.

Găsesc, din nou, în jur, dezamăgiri,
Prin întrebări spre fapte-ndreptătoare,
Dar cu nuanța unor înjosiri,
Mândriei, întru tot, folositoare.

Rar, foarte rar, se văd cei ce-nțeleg
Că o enormă vină le-aparține,
Că nu, cel ce zic ei, e rău sau bleg,
Ci ei, sunt tot, o cauză în sine!

Cei ce ucid se plâng că sunt uciși
Și plânge-n ei orgoliul, cu furie,
Văzându-se-n principii compromiși,
Lipsiți de-a dominării bucurie.

Puțin mai are rostul sens real,
Puțină e normala acceptare,
Și tot mai mulți se lasă duși de val,
Iar omul mic se crede tot mai mare.

Un tobogan enorm ne e simbol,
Omniprezent în gânduri și în fapte,
De nedorit a fi măcar domol,
Sfetnic de zi și, mai ales, de noapte.

Caut un gând... Încerc să redevin
Al meu, în primul rând, cu bune, rele,
Cu clar alesu-mi drum întru destin,
Și ochii, mai mereu, pierduți spre stele.

Iluzii înspre eșafod

Iluzii dau trezirea înspre viață,
Dau sensuri de trăiri și fantezii,
Și deslușiri, prin marii nori, prin ceață
A-mpreunării-n fapt și-n bucurii.

Unii se tem că-i veșnic prea devreme
Și își tot vor motiv adormitor,
Chiar demonstrează, magic, teoreme,
Cu multul risc al celui gânditor.

Remodelări, de sensuri, ca reformă,
Pun mare preț pe tot ce-i clar, real,
Și înglobează-n logica diformă
Esențialul rost universal.

Refugiu cald, când norii de furtună
Cu ploi de spume ziua-mpodobesc,
Adună fantezii și le-mpreună
Cu cel mai simplu adevăr lumesc.

Orice se poate, totu-i la vânzare,
Negoțul cu idei e-nfloritor,
Tarabele sunt scoase-n drumul mare,
De zor, momit, e orice trecător.

Și toate au, în fel și chip, măsură,
Mulate doar pe-același calapod,
Cu-aceeași ață, rară, cusătură
Cronicizând un drum spre eșafod.

Fictiva relaxare

Atât de greu îmi e... e chiar ciudat
Să taci mereu, să treacă înc-o zi,
Să vezi că mai nimic nu s-a-ntâmplat
Și totuși să conjugi mereu pe-a fi!

Mă regăsesc mereu într-un trecut
În care-am spus și vrute și nevrute,
Și-n care, nenăscut, s-a renăscut
Un vis cu adevăruri necrezute.

Accept, cumva, de parcă nici nu știu
Că toate au un rol și au un rost,
Și mă trezesc, din când în când, că scriu,
De ceea ce va fi că ar fi fost.

Absurdul pare veșnic, relaxant,
Punând un preț pe tot ce-i bun ca formă,
Sau, dimpotrivă, dur și enervant,
Când paguba-i târzie e enormă.

Idei despre acum mi se opun
Dându-mi direcții oarecum fictiv,
Spunându-mi uneori că sunt nebun,
Axat pe convulsivul instinctiv.

Eu însă tac, și chiar prefer să tac
Sunt prea puțini ce iau ceva în seamă,
Mai toți se plâng, se vaită, se prefac,
De propriul adevăr le este teamă.

Cu argumente spun că e ciudat
Accentul care după moft e pus
Și se arată, culmea, enervat
De nu-i privit mereu de jos în sus.

Nimic nu mai e vechi, dar nu-i nici nou,
Cel care-am fost mult prea puțin sunt eu,
Nu sunt un laș, dar nici nu sunt erou,
Mă simt ciudat... Îmi e atât de greu...

Socotiri înspre întreg

Semnul meu e lacrimă de foc,
Pot întoarce lumea spre trecut...
Şi aş arde-al vieţii nenoroc
Azi când simt că-i iar un început...

Înmulţesc, adun şi socotesc
Câte lumi încap într-un atom...
Eu, prin viaţă tot pe jos pornesc
Să dau sens puterii de-a fi Om.

Ştiu cum să împart ori să adun,
Cum să scad de n-am ce să-nmulţesc...
Rezultatul într-un vers îl pun
Ca să ştiu de ce, şi cum, trăiesc.

Şi pun semn definitiv, de foc,
Şi în fapte ca şi în cuvânt,
Chiar şi când îmi joc al vieţii joc,
Vorba-mi spusă este legământ.

Jur pe adevăr în orice vers
Și, deja, mărturisit îl știu,
Că, mergând, mereu cât am de mers,
Niciodată nu ajung târziu.

În absurdul unui gând sumar
Șanse n-am, deloc, să mă-ncadrez,
Fiindcă,-i drept, de scrisu-mi mă separ
Când eternitatea o scurtez.

Tot mereu voi fi motiv de foc
Ca să dau luminii liber drum
Și, cumva, speranței să-i fac loc
Chiar de fi-va eu să pier ca fum...

Leac la întuneric

Într-atâta-ntunecare,
Ce te duce în tristețe,
Ia-ți motiv de împăcare
A luminii frumusețe.

Când aprinzi o lumânare,
Nu uita de ea... se trece...
Iar răspunsul la-ntrebare
Vine dacă mai ard zece...

Nu găsi timpului vină,
Dacă vrei totul în grabă,
Legea minții nu-i divină,
Nu-i ca marfa pe tarabă.

Numai când va fi lumină
Vei simți ce-i cald ori rece,
Și vei ști ce-i dat să vină...
Dacă încă mai ard zece...

Apoi mai aprinde una,
Să se ardă, să se stingă...
Și de-atunci, pe totdeauna,
Nimeni n-o să te învingă...

Plecare de orizont

Nopțile, iubito, vezi, sunt reci,
Vine vremea iernii... vreme lungă,
Nu te mai gândi, cumva, să pleci,
Doar aici ai timp cât să-ți ajungă.

Știu că-ți vin, perturbator, idei,
Dintr-un orizont cu vagă formă,
Încercând să-ți dea măreț temei
Încadrării în corset de normă.

Te îndemni, de multe ori, să fugi,
Într-o lume plină de-nșelare
Prinsă-n jocul unor centrifugi
Ce își vor opriri, din disperare.

Urmei însă nu-i găsești alt rost,
Dat fiindu-i veșnic să arate
Ceea ce mereu vei ști c-ai fost,
Făptuind condiții inspirate.

Nu-ți mai vrei al clipei vag răspuns
Când te lași de patimă strivită,
Însă bine știi că, pe ascuns,
Fi-vei, de ispite, părăsită.

Calculezi probabilul normal
Al intrării-n clasice tipare,
Însă restul, evident, banal,
Nu-ți dă dreptul de-a-l numi eroare.

Nu te mai gândi, nu poți să pleci,
Nici înspre departe, nici aproape,
E-nghețată roua pe poteci,
Pietrele încep deja să crape...

În noaptea trecerii

În cea mai lungă noapte

din anul ce se stinge,

Mă vreau pierdut în vise

ca să aud că ninge,

Că vine, iată clipa,

când anul iarăși moare,

Sau doar se scimbă-n altul

dându-și, din nou, valoare.

Să nu adormi iubito,

nu ai de ce te teme,

Pe-afară e doar vântul

ce-și are, iar dileme,

Să stăm în întuneric,

tăcuţi ca două sfere

În universul vremii

ce are altă vrere.

E noaptea cea mai lungă

semn clar de zi de iarnă,

Să așteptăm zăpada

ce fi-va să se-aștearnă,

În zori de zi sau poate

când toți spunem că-i noapte,

Dar până ea să vină

e încă timp de fapte.

Vezi clar că minutarul

a adormit sub perne,

Putem trăi în pace,

uitând de mofturi terne,

Dând, focului, de veste

că-i plin de fantezie,

Să facem noaptea asta,

un vers de poezie.

Ispită de uitare

Îți spun, și-acum, că ești ispititoare,
Chiar și de-mi spui că simți că-mbătrânești,
În zori zilei, razele de soare,
Mi te arată ce frumoasă ești.

N-am timp de gândul care să mă-ndemne
Să tot compar realul prea concret,
Cu atitudini și forțări solemne,
Ori năluciri păstrate în secret.

Sânii-ți frumoși mereu îmi sunt ispită,
Aștept un timp în care-am să-i tot am,
Și să te știi frumoasă și dorită,
Când vântul ne va bate noaptea-n geam.

În palme să îi prind și-n mângâiere
Sub pieptul meu să-i lași să îi strivesc,
Și-n clipa de dorință și plăcere
Să nu mă lași deloc să mă opresc.

Să-mi fii, că nu te mint, chiar tu dovadă,
Uitând de semnul crucii-n calendar,
Chiar dacă întrebări întru tăgadă
Nu își vor vrea răspunsu-ți lapidar.

Iar ca motiv al vieții viitoare
Găsi-mă-vei în cel mai clar real,
Și te vei vrea mereu ispititoare
Ca adevăr extrem, fundamental...

Puțin de spus

Prea multe, clar, eu nu mai pot să spun
Despre această vreme idioată,
Că toți ne vrem afetele de tun
Și gloria, continuu, etalată.

Schimonosite fețe se tot văd,
Chiar caută mereu să se arate,
Și dau de veste lumea ce-o-ntrevăd,
De bun augur, cu forme desfrânate.

Dezmățul ia proporții, peste tot
Se-aruncă-n față, caută-mbuibarea
Acei ce cred, și spun că ei chiar pot,
Să modeleze, cum se vrea, schimbarea.

Ca și cândva, sau mult mai mult acum,
Fariseismul iarăși este modă,
Iar fanatismul își croiește drum
Bazându-se pe viața prea comodă.

Sunt cărturarii puși în rang înalt
Dacă au mintea plină de citate,
Arme perfide într-un crunt asalt
Spre gloria trăirii-n falsitate.

Printre iluzii rar mai e hotar,
Ori controlori sau, clasic, bariere,
Firescul e un bun de inventar,
Înlocuit, din când în când, se cere.

Despre iubire greu de tot mi-ar fi,
Să spun că n-a ajuns o floare rară,
Spun dar că prea puțini mai vor iubi,
Și mulți o văd absurdă, chiar povară.

Totuși mă-ntreb... Ce-aș mai putea să spun
Despre aceaste vremuri tulburate,
În care ne dorim un trai mai bun
Mizând pe fapte, gânduri și păcate?

Pronostic profund

Ce dacă ești, pentru mai toţi, enigmă,
Mister prea greu de dezlegat,
N-ai fost nici etalon, nici paradigmă,
Dar astăzi ești ceea ce am visat.

Când te aştept pe-un vers în poezie
Şi-n suflet e când pace, când război,
Mă-ntreb ce vremuri se vor fi să fie,
Când toamnele se vor lipsi de ploi?

Chiar dacă pun un semn de întrebare
În contul unui timp deja trecut,
Iubirii nu îi cer, cu programare,
Idei cu sens de maxim absolut.

La sân ascunzi atâtea mari mistere,
Și-mi dai motiv să explorez profund,
Seama să iau, mai bine, la-ncheiere
Ca-n fapte așteptării să răspund.

Flămând și dornic sunt la ceas de seară,
Și, orice-ar fi, la fel în zori de zi,
Chiar visu-n forma lui, succint primară,
E în consens și nu-l pot risipi.

Pe suflet chiar mi-aş pune ipotecă,
Fără să vreau cumva să o ridic,
Speranței drum i-aș face, din potecă,
Mizând pe timp ca simplu pronostic.

Și dacă, totuși, timpul trece-n grabă,
Pot să-i devin, de-a dreptul, nesupus
Să îl înfrut, și, dacă mă întreabă,
Răspuns să-i dau doar dacă sunt dispus.

Declar neclar

Îmi sugerezi, iubito, că-s bolnav,
Și nu-mi vreau omeneasca vindecare,
Stau mult, prea mult, cumva, în așteptare,
Pradă fiind, acestui timp trândav...

Povestea lumii-mi pare un contur
Care, mereu, se schimbă și preschimbă
Și nume-și dă, continuu-n altă limbă,
Ba chiar intraductibil, extradur.

De multe ori mă-ntreb unde încap
Atât de multe forme de iubire,
Slăvite, cu vădită părtinire,
De cei ce cred că-s sfinți, purtând pocap.

Și mă întreb cui pot să și deschid
Din când în când, a sufletului ușă
Ca om cu viață, nu ca o păpușă,
Fără să fiu numit, urgent, stupid...

Prin tot acest, haotic, labirint
Încerc să văd spre orizont o cale
Îndepărtând condiții radicale,
Că nu mai vreau trăirile să-mi mint.

Mă zbat între principii și idei,
Și uneori trăiesc în inerție
Chiar dacă unii-mi spun că-i o prostie,
Acestei vieți nedându-i clar temei.

Al nopții vis îmi este-acuzator,
Când văd că nedreptatea-i o reformă
Ce doar pe ea se-acceptă ca platformă
Și doar pe ea model revelator.

Tu-mi sugerezi, eu însă mă declar
Sărac de gândul vieții-n astă lume,
Bolnav de-o boală care să-și asume
Nefericirea trecerii-n zadar.

Uitare de pierdere

Prea mult, iubita mea, te pierzi în gânduri,
De mult prea multe uiti, și chiar de tine,
Ți-ascunzi dorința, printre multe rânduri,
Uiți chiar că viața ție-ți aparține...

În treacăt, despre tine, abia-mi scrii,
Parcă nu știi că vreau să știu mai multe,
Că vreau, mereu, frumoasă să te știi,
Și gândul, gândul vrea să ți-l asculte.

De multe ori mă simt a-ți fi dator,
Prin tot ce-mi e condiția umană,
Prin ceea ce sunt azi, întâmplător,
Ca și motiv vindecător de rană.

De-ai fi aproape... sânii ți-as gusta...
Pe pântec, între coapse, loc mi-aș face,
Și prada bucuriei mi te-aș da,
Voindu-te, în suflet să ai pace.

Prea mult, iubita mea, îți lași tristeți
Să-ți fure vremea regăsirii-n vise
Și te-ntristezi când plouă-n dimineți
Ce-ți spun că drumuri multe ai închise.

Însă puțin, atât de mult puțin,
Îți lași, din frâu, a minții preumblare,
Și-ncerci, sperând, paharul cu pelin,
Dându-i un nume, fără rosturi, mare.

Nu prea mai știi, în zori de zi, să crezi,
Că ceața este semn de vreme bună
Și poți visarea nopții s-o păstrezi,
Uitând să-ți spui, tot timpul, că-i minciună.

De-ai fi aproape, visul ți-ai lăsa
Să mă înveți să fiu, hoinar, dibace,
Și prada bucuriei mi te-ai da,
Voindu-te, în suflet să ai pace.

Continuul concret

Sunt ani trecuți de când de tine știu,
De când îmi ești dorințelor dovadă,
Și chiar de lași sau nu să se și vadă,
Nicicând nu o să fie prea târziu.

Ceva mai mult nu vreau să înțeleg,
Las timpului puterea de-a fi lege,
Ca să putem mai bine înțelege
Cât de firesc e dorul de întreg.

În nici un fel, să uit, cum nu mai pot,
Motive ce ți-am dat să ai în vise,
Caut cortine, falduri și culise
Ca să descopăr un prezis complot.

Și încă-mi am, un amintiri, un gând,
Ce nu s-a dat lăsat înspre rostire,
Dar azi e pas ce îl aștept curând
Denominând a clipei împlinire.

Încă mă crezi un pas extrem de greu,
Încă te zbați în valuri aparente
Însă-ți întorci, privirea, mai mereu
Spre-ntâie gânduri, clare, evidente.

De-atâția ani, îți spun, mereu direct,
Că tu, oricum, oriunde te vei duce,
Vei învăța că drumu-i un efect
A ceea ce dorești a te seduce.

Acum presimt că-i vremea să spun clar,
Că nu mai poți să mergi spre mai departe
De nu accepți al vieții corolar
Miză punând, noi doi, pe-aceeași carte.

Și cum, oricând, întregul e complet
Când nu-i nimic lăsat doar ca-ntâmplare,
Pragul îl treci prin simplul fapt concret,
Eterna omenească-mpreunare.

Temei de zăbovire

Sunt singur noaptea, n-am prea multe-a face,
Prin amintiri nesomnu-mi zăbovesc,
Și mă trezesc, uitând să mai am pace,
Când nu prea știu, de fapt, ce-mi amintesc.

Sunt multe amintiri, ce-n fapt, cu tine
Mă tot surprind și au firesc temei,
Lăsându-mă să simt că-mi aparține
Gândul că ești altfel printre femei.

Răzlețe vremuri am, mereu, a trece,
Printre labirintul ce ne-a rătăcit
Pe drumul unei nopți de toamnă rece,
Care ne cere-acceptu-n mod tacit.

Puține vești îmi țin aprinsă torța
Unei idei de care mulți nu știu,
Și care-mi dă răbdarea și-mi dă forța
Să nu mă tem de cruntul prea târziu.

Îmi amintesc că fi-va, clar, fecundă
Șoapta dintâi, cu gând premonitor,
Când tu vei vrea lumina să te-ascundă
În viitorul cert lămuritor.

Ca și avans, plătesc, acum o vamă
Chiar că presimt că nu-i un preț corect,
Dar știu că timpul, vieții, mă reclamă,
Găsindu-mă uzurpator suspect.

În așteptări de vremuri ce-or să vină,
Singurătății nopții-i sunt fidel,
Cu asumata-mi, efemeră, vină
De-a accepta un nefiresc altfel.

Așa cu el mă-mpac, nu am ce face,
Totuși, îmi e imbold, să-mi amintesc,
Și să-mi găsesc, a clipei, scurtă pace,
Și cum, în lipsă, tainic, te iubesc.

Tăcând, timid...

Mă simt timid, cu greu mai am cuvinte
Să-ți spun măcar ce-n vise îmi doresc,
Măcar ceva din ce îmi amintesc,
În zori de zi, când multe-mi trec prin minte.

De multe ori mă-ntreb de am dorințe
Ce vin din vremea unui timp trecut,
Când ne-am văzut, știut și cunoscut
Și ne-am jurat continui năzuințe?

Îmi este, uneori, mirarea mare,
Când, pare-se, atât de multe știm,
Despre tandemul ce ni-i dat să fim
Într-un altfel de logică-ntâmplare.

Îți spun cumva, mai fără lămurire,
Că ne e dat să ne simțim grăbiți,
Și de îndemn cu mult prea ispitiți
Spre o întâie noapte de iubire.

Urmarea îmi e clară și, ți-aș spune,
Când întreba-vei cum de, încă, pot
Să cred că fantezia-i un complot,
Ce trecerii-n banal se contrapune.

Cum nu-i nimic, nicicând, prea nou sub soare,
Nici eu să zic nu am nimic mai mult,
Prefer să tac și gândul să-ți ascult,
Știindu-te, prin Cer, căutătoare.

Nu mă prea-ndemn să-ți spun, ca și poveste,
Cum de va fi vederii să-mi fii drum
Ca depășind pe cel dintâi acum,
Un tot comun esențe să ateste.

Al vorbei mers îmi este la-ndemână,
Dar, recunosc, nu pot să-l folosesc,
Cuvintele-n tăcere mă îngână,
Când mă gândesc să-ți spun că te iubesc.

Cumul de pași

Cu mine duc trecutul multor ani,
Urcări și coborâri și multe fapte...
În amintiri păstrez bătrâni țărani,
Ce încă-i văd, în vis, în miez de noapte.

Și duc atâtea ierni, ce-au tot lăsat,
Prin albul lor lumini să se-ntrevadă,
Un tot ce-a devenit adevărat,
Când multora nu le venea să creadă.

Am mers mereu din ierni în primăveri
Pe sub zăpezi ce se lăsau topite
Împovărat de lungile tăceri
Ce-mi deveneau, de multe ori, ispite.

De multe ori, banalele furtuni
Mă aruncau în orizonturi mute,
În care doar călcând pe-ncinși cărbuni
Puteam să fug de drumuri abătute.

În arșița secantelor călduri
Nu m-am aprins, știind că-s trecătoare,
Și am găsit, în plin deșert, păduri,
Izvoare și dorita lor răcoare.

Admonestat de-al toamnelor firesc,
Viața-mi găsea mereu alte motive
Să mă întorc spre rostul meu lumesc,
Prin multe adevăruri cognitive.

Când dat mi-a fost un haos indecis,
A trebuit să uit orice tăgadă
Și să mă las pe propriul vers înscris
În cărți ce vieții îmi vor fi dovadă.

Iar clipa, azi, e cumulul de pași
Ce drumului i-a dat, însemn, repere,
Și stă de veghe celor trei urmași
Care putea-vor, nemuriri, să spere.

Hoție spre mărturie

Te voi fura pe-o margine de noapte
Si vom uita că ne-am știut străini,
Puși, cu speranțe, până-n zori, pe fapte,
Ca să ne fim, iubindu-ne, senini...

În pântec simți un dor în așteptare,
Ce veste-mi dă că-i vremea de-mplinit
Motivele ce fac să fie tare
Gândul că-i timpul tocmai potrivit.

Sânii ți-i ai, măcar o mărturie,
Că nu e chiar nimic întâmplător,
Că, prin destin, un dar îmi vei fi mie,
Și dar voi fi, și pas spre viitor.

Semn peste vieți voi fi, rămas în tine,
Și mă voi ști dorință de a-ți fi,
Un mugur de speranță spre mai bine,
Îndatorat ideii de-a trăi.

Ochii-ți închiși și țipătul din șoapte
Vor fi însemnul clipei de-nceput
Și de strivire-a miezului de noapte
În adevărul pragului trecut.

Strânsoarea coapsei tale mă va face
Să fiu, în mod continuu, hotărât
Pliat întru dorința ta tenace
De-a mă păstra, în tine, zăvorât.

Mi te vei face gând de împlinire,
Când n-ai să vrei odihnei să mă dai,
Cerându-mi să cred, simplu, în iubire,
Cerându-mi, toată noaptea, să mă ai.

Așa vei fi, a mea, și doar a mea
Până în ceas de rostuit soroc,
Când lumea ca și stea ne va vedea,
Și viața ne va fi extrem ad-hoc.

Conturul clarului obscur

Întâmplător, ai apărut pe stradă...
Mă întrebam de unde-am să te știu,
Cum de îți lași prezentul să se vadă,
Totuși, crezând, că nu-i, deloc, târziu?

Ochii-ți vădeau un strop de amintire,
Înviforat de-al trecerilor vânt,
Păstrând un dor și vis de zămislire
Și rostul unui vechi, rostit, cuvânt.

Drumul ți-era în trecere firească,
Înspre un țel ce îl aveai știut,
În viața ce o ai, concret, lumească,
Cu tot absurdul binecunoscut.

Așa ți-a fost privirea, scurt, oprită,
De șoapta unui gând întâmplător
Ce nu-ți spunea că poți să fii ispită,
Când te-ntreba de cine-ți este dor.

Din ea am prins motivul de voință,
Accentuat de-al faptelor contur,
Ca să te știu, dorind, cu prisosință
Al nopții miez în multu-i clar obscur.

Înspre trecut m-am dus, fără de vrere,
Sperând să am la întrebări răspuns,
Ca să-mi găsesc motive de a cere
Să văd ceva ce poate-mi e ascuns.

Dar m-am trezit cu gând spre altă lume,
Multștiutor al, noii vieți, atu,
Ce nu vroia nimic să își asume
Când nu știa că voie-i dai și tu.

Întâmplător... deja vei ști urmarea,
În noaptea-n care, vreme de un ceas,
Vom ști să punem totul pe-ntâmplarea
Care ne-a fost, acum, drept semn și pas.

Ispititoarea sărbătoare

De multe ori, în noapte,

mă simt că obosesc,

De-atâta încordare

să pot să mă opresc,

Când dorul mă îndeamnă

și drumuri îmi croiește

Spre clipa de-nălțare

ce rostul definește.

Mă țin, cu toată-mi vrerea,

să nu mă las pornit,

Și-mi spun că nu e cazul

de-a fi ademenit,

Mințindu-mi visul nopții,

te tot numesc ispită,

Sperând să-mi fie ziua

cu mult mai liniștită.

În marea-ți depărtare

aș vrea să te găsesc,

Să-ți spun povestea vieții

așa cum o trăiesc,

Și cum îmi trece vremea,

când timpul, ce-o măsoară,

Îmi dă mereu de veste

că vreau, sau nu, el zboară.

Ești, undeva, departe,

și nu am cum să vin,

Opreliști ale lumii

în loc, încă mă țin,

Nu-i însă nici o cale

speranța să omoare,

Va fi să-mi vii aproape,

la ceas de sărbătoare.

Poveste de colind

Multe ți-aș spune de-aș avea cuvinte
Care să fie, spuse, un întreg,
Că dincolo de ce îmi am în minte
Am și simțiri ce altfel înțeleg.

În tine văd eterna frumusețe,
Detaliul, definit, e ca un tot
Care începe, iarăși, să mă-nvețe
Să știu ce vreu, și ce, firește, pot.

Anii-ți puțini mă fac să am răbdare,
Stând să aștept al clipei prag sortit,
Când noaptea vei dori-o cât mai mare
Și-ți vei dori să fiu neobosit.

Știu că mă ierți când îți mai fur privirea
Văzând, de multe ori, cum te privesc,
Dar nu am cum să nu-ți admir uimirea
La gândul că, în taină, te iubesc.

Și, bine știu, că noaptea, fugi în vise
Ca, inocent, să poți să mă convingi
Că faptele de gânduri sunt prezise,
Dar ți-ai dori, al vieții foc, să stingi.

Faci pași mărunți, lăsându-te-n uitarea
Unui trecut de care te ferești
Ce l-ai crezut tot una cu-ntâmplarea
Că va fi dat, în zori, să mă-ntâlnești.

Încă așa trăim și vremea trece,
Nehotărârii vamă grea plătind,
Toamnei cerându-i, dacă vrea, să plece,
Dându-ne iernii-n versul de colind.

Pornit înspre suire

Nu mă mai vezi, iubito, pe niciunde,
Poți să declari că m-am pierdut de tot,
Că nu știi ce vâltoare mă ascunde
S-au sunt ascuns de-al faptelor complot.

Din când în când mă las văzut prin semne,
Și-ți recunosc ce mult m-am rătăcit,
Ținându-mi jurămintele solemne
Din vremuri ce consimt că le-am trăit.

Îți mai apar, cum bine știi, în vise,
Acolo sunt la fel, nu m-am schimbat,
Și-n glumă-ți spun că jocuri de culise
Pe față date, drum de ducă bat.

Greu îmi e dat să știu ce e cu mine,
Prin ce cotlon al vieții caut drum...
N-ai să mă crezi... Mi-e dor, cumplit, de tine,
De-al clipei foc, de al dorinței scrum...

Simțind din plin, îți spun că prin furtună,
Un colț de cer, senin, văd foarte rar,
Dar nu mă tem că nori mereu se-adună,
Deja îi am reper de calendar.

Sunt acuzat că fug de bătrânețe,
Și-n calea mea venită, n-o accept,
Dar dau mereu, dorințelor, binețe,
Pașii, grăbiți spre fapte, mi-i îndrept.

Mă recunosc, dar nu sunt eu de vină,
Eu nici în gând nu vreau să mă opun,
Doar caut, încă drumuri spre lumină
Și numai mie știu să mă supun.

Mă lupt cum pot, cu minimele forțe
Ca să-mi păstrez puterea de-a trăi,
De-a mai aprinde focuri, lămpi și torțe,
Înspre Golgota crucea a-mi sui.

Timp cu motiv

N-am timp să plec, nici nu am timp să cad,
Chiar dacă-n suferințe-mi trec o vreme,
Și-mi pare viața ca trecând prin iad,
Mizând mereu pe teorii extreme.

Mai am un gând, ce se preface-n dor,
Și de-mplinit a vieții-ngăduință,
De-a fi măcar cuvânt nemuritor,
Slujindu-l totdeauna cu credință.

Mă simt împins pe drumuri și cărări,
Și ispitit cu gând de renunțare,
Ori căutarea altori încercări,
Menite-a-mi fi continuă chemare.

Și mă tot simt, spre alte vise, dus,
Contrare unei minime decențe,
Ca-ntr-un final să mă accept sedus
De trâmbițate, pe ascuns, scadențe.

Timp nu mai am prea mult să mai aștept
Să văd normalul reintrânnd în formă,
Căci văd înspre departe, drumu-i drept,
Și-mi este dor de-a faptelor reformă.

Ceva suprem, ceva ce tot nu știu,
Mă face să-mi găsesc mereu speranțe
Că nu e niciodată prea târziu
Prentru urcării spre culmi de performanțe.

Sunt izgonit, se spune, însă pot
Să nu-mi fac timp să cred idei deșarte,
Să dau mândriei titlul de complot
Întru plecarea-mi, grabnică, spre moarte.

Rămân ce-am fost, ce sunt, ce voi mai fi,
Sedus mereu de lipsa de tăgadă,
Știind că-mi este dat a dovedi
Că văd ce nu vor unii să se vadă.

Fireacă deșertăciune

Ce vremuri ne sunt date să trăim...
Și noi, ca oameni, n-avem pic de vlagă,
Ne este ura, zi de zi, mai dragă,
Și, zi de zi, mai mult ne-o întărim.

Nimic din ce n-avem nu e de preț,
Aplaudăm spectacolul ce leagă
Pe-acela care, uneori, reneagă
Privirea, către alții, cu dispreț.

Ni-s bucurii banale răzbunări,
Având credință-n lauda deșartă,
Ce ni-i indusă azi cu marea artă,
Ca lait motiv al noii adaptări.

Orgoliul ni-i îndemn de a lovi
Oricum ar fi, prin față sau prin spate,
Arme de luptă iar sunt dezgropate,
N-avem nicicum de ele-a ne feri.

Trăim într-un format expectativ,
Banal și sărăcit de argumente
În care, prin nimicuri evidente,
Tot căutăm să ne scuzăm lasciv.

Ne dăm mereu exemplul cel mai bun
Mimând, cu scop, reala-ngăduință
Și tot cităm din drafturi, cu credință,
Accentuând momentul oportun.

Și viețuim, luptând, și tot luptând,
Cu tot ce spunem noi că nu e bine,
Negând că un dezastru ne-aparține,
Mințiți fiind de propriul nostru gând.

Rugăciune-n deznădejde

Cerne, Doamne, liniștea iertării
Peste multa lumii suferință,
Și sădește muguri de credință
Alungând absurdul disperării.

Orișicât de-amar ar fi pelinul,
Nu ne face rău mai mult ca ura,
Care ni-i mai grea decât tortura,
Dându-ne, pe totdeauna, chinul.

Fii cu noi pe drumul rătăcirii,
Când uităm orice a înțelege,
Și mizăm pe dreptul de-a alege,
Căutând mirajul fericirii.

Că ne pierdem sufletu-i notoriu,
Zbaterea e cea dintâi dovadă,
Mai și stăm, habotnici, în grămadă,
Așteptând un sprijin iluzoriu.

Vino, Doamne, stai la noi în suflet,
Du-ne, Tu, pe drumul spre lumină,
Ne avem credința prea puțină
Speriați de-al neputinței urlet.

Presimțământ de amintiri

Îți amintești, cumva, ce am să-ți spun,
Când vei uita că azi îți sunt departe
Și nu vom mai putea să stăm deoparte
De adevărul rostului comun?

Știi cum va fi să-mi spui că e plăcut
Să uiți de-a zilei multă încordare,
Punând accent pe prag și pe hotare,
Pe consistența simțului acut?

Sau poate vezi cum sânii-ți, tresăltând,
Mi te vor da speranță de-mplinire,
Făcând să îmi tot fii motiv de gând,
Trăind cu tine clipe de iubire?

În tot acel noian de freamăt pur,
Când mă cuprinzi și sunt un tot în tine.
Îți amintești, cum sincer, și matur,
Vei motiva întoarcerea-n destine?

Iar când va fi al nopții miez, trecut,
Oare mai știi, cu ochii înspre stele,
Cum, resimțindu-ți visul renăscut,
Îți vei dori, pe veci, să fii ca ele.

Te-ntreb de-ți amintești, și am curaj
Cu tot ce-mi amintesc să ies în față,
Ca nu cumva să crezi că-i un miraj
Timpul trezirii tale-n altă viață.

Nici mie nu îmi las, să mă mai mir,
De lipsa unor clipe de-așteptare,
Când nici nu știu de unde mă inspir,
Părându-mi totul doar continuare.

Îmi amintesc destule... și tot sper,
Că toate-ți sunt deja în amintire
Și clipa ne va fi doar un reper,
Al regăsirii noastre prin iubire.

Dor fără oprire

Îmi este dor de tine... Știu... Nu știi,
Nici n-ai motiv să crezi așa idee,
Sunt mulți ce-mi spun că am în cap prostii,
Dar chiar așa... Ești dorul meu, femeie!

De multe ori, parcă te văd, în pat,
Privindu-mi avântatul gând spre fapte,
Și când mă vezi că par a fi-ncurcat,
Mă-ndemni să cred că nu e zi, ci noapte.

Te și aud, când sunt fără curaj,
Că-mi spui să uit de treaba-mi născocită
Și să devin firescul personaj
Ce nu dă faptei sensuri de ispită.

Sânii ți-i simt, porniți mereu pe joc,
Făcându-mă să știu că-mi este sete,
Și nu e nici o cale de mijloc,
Decât să caut apa pe-ndelete.

Mult motivat, mereu căutător,
Va fi să fiu, pornit cu îndârjire,
Cel ce, aflând al viselor izvor,
Să-l gust, să îl golesc, dintr-o sorbire.

Ciudat cumva, s-ar spune că-s altfel,
Mi-e dor de tine, cea de azi nălucă,
Un dor ce este, zi de zi, rebel,
Scornind idei la tine să m-aducă.

N-am leac de dor, nu pot să îl opresc,
Oricât aș vrea să nu îl am în minte,
Nu-l pot nega, e totuși omenesc,
Și-i consecvent, nicicum nu se dezminte.

Orologiul de elogiu

Un orologiu miezul nopții bate...
Eu mă declar, solemn, că sunt prezent,
În toate câte sunt neîntâmplate
Și vor să se întâmple mai urgent.

Sunt prins în jocul umbrelor stinghere
Ce nu se știu nicicând de unde vin,
Numite, mai tot timpul efemere,
Părând, de multe ori, că nu convin.

Acum, îți spun, cinstit, că nu îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Nici nu-ți închipui cât ești de frumoasă,
Alte cuvinte, spre a-ți spune, nu-s.

Ochii-ți privesc mereu spre mai departe,
Și parcă vezi ce ți-ai dorit să vezi,
Sau ceva ce se trece peste moarte,
Prin clarele-i de pe acum, dovezi.

Prin tine sunt concretă anvergură
În gândul care nu se dă bătut,
Și nu își vrea opreliști sau măsură
Murind mereu într-altul renăscut.

Firesc mă simt când spun că nu îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Nici nu-ți închipui cât ești de frumoasă,
În spusa-aceasta totul e inclus.

Îți sunt, prin fapte omenești, dovadă
Că timpul poate fi, voit, oprit,
Și-n trecere se poate să-și preceadă
Momentul ce și-l are hărăzit.

S-au întâmplat, ba chiar se-ntâmplă multe,
Au toate un motiv și sunt un rost,
Ori toboganul unor catapulte
Care ne pun dorința-n avanpost.

Nu pot minți spunându-ți că îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Tu nu-ți închipui cât ești de frumoasă...
Nici un cuvânt nu poate fi în plus...

Perfecta opoziție

De multe ori ţi-ai spus că ai iubit,
Că prin simţire ţi-ai trăit iubirea,
Că vieţii ce-ai avut ai dăruit,
Şi-ai căutat să ştii ce-i nemurirea.

Te-ai tot lăsat, în vremuri ce au fost,
Să fii, unui pariu, o simplă miză,
Spunându-ţi că e timpul unui rost,
Fiindu-ţi, altfel, ţintă şi deviză.

Abia acum începi să te cobori
Din vise în idei şi în dorinţe,
În ploaia ce, de-a pururea, sub nori,
Dă, gândului, repere şi tendinţe.

Şi-aşa îţi spui că nu îţi este clar
De unde vin porniri necuvenite,
Privind spre orizontul circular
Cu mărginiri, în felul lor, finite.

Simţi, altfel, gândul care-ţi este dor,
De mine spui, însă ţi-e dor de tine,
Că te-ai tot vrut să fii a tuturor,
Uitând că viaţa ţie-ţi aparţine.

Schimbarea-şi are alte trăsături,
Care îi dă atâtea noi repere,
Dar timpul încă-şi caută măsuri,
Trăind, în mod ciudat, prin viciere.

Cândva spuneai că viaţa-i un calvar
Mereu impusă şi mereu condusă,
Dar astăzi vezi, firesc şi necesar,
Să fii, celei ce-a fost, perfect opusă.

Iubeşti acum şi nu poţi să-ţi explici
Cum ţi-ai găsit această simplă cale,
Şi cum de ai uitat să te duplici
Sfidând motive veşnic imorale.

Percept de faptă

Acum că sunt la mare depărtare,
Și ploaia nopții-mi este orizont,
Mizez pe vorba spusă la-ntâmplare
Sau chiar deschid, fără să lupt, un front.

Și nu mai iau nici un percept în seamă,
Tăcerii nu-i mai pun un mare preț,
Chiar dacă vei simți, cumva o teamă,
Gândindu-te că sunt prea îndrăzneț.

Îți spun, câte puțin, dar spun din toate
Pe care, amândoi, le vom trăi,
Ca-nțelegând că orișice se poate,
Să dăm nuanțe verbului a fi.

Ne vom iubi pe margine de noapte,
Ne vom iubi pe latul unui pat,
Tu îngăimând frumoase, blânde șoapte,
Eu căutând spre sânii-ți, însetat.

Cerul va fi lipsit de-a sa lumină,
Nici vântul nu va sta decât tăcut,
Când tu, frumoasă, tandră și divină,
Mă vei voi cu totul, absolut.

Am să mă las pe mine semnătură,
În pântec îți voi fi autograf,
Iubirii să n-avem nici o măsură,
Nici amintiri pierdute cândva-n praf.

Și iar vom vrea, dând gândului putere,
Să-mi dăruiești, la ceas de zori de zi,
Fireștile, normalele repere,
De-a accepta, că-i dat, a ne iubi.

Fardul de normă

Minciuna azi, nu-i doar un simplu rege,
L-a depășit deja pe Dumnezeu,
E în afara legii dar și-n lege,
Pare, prea clar, că vieții-i e nucleu.

De la vlădică, până la opincă,
De la cei vechi și până la cei noi,
Își fac dintr-o minciună o lozincă,
Bună la pace, bună la război.

Și-n rang se urcă cel ce prin cuvinte
Spune oricui doar ceea ce-i voit,
Îi place lui, deși-i e clar că minte
Cade plăcut și celui ce-i mințit.

Tot ce contează-i searbăda putere,
Care oricum e pusă la mezat,
Și efemera clipă de plăcere
De-a fi precum e pomul lăudat.

Chiar umbrei i se dă o strălucire
Ce seamănă cu aura de sfânt,
Justificând fireasca ei mărire
Prin dreptul, invincibil, la cuvânt.

Trecutul e poveste schimbătoare,
Robit mereu ideii din prezent,
Când cu nuanțe rău prevestitoare,
Când cu accent de podium evident.

Moartea-i absentă, ori, mereu prezentă,
Ca și atu, lozincă, sau stindard,
Sau dacă e-n câștiguri elocventă
Când pune lacrimi pe eternul fard.

Se spun pe față multe într-o formă,
Făcându-se la adevăr apel,
Ca paravan pentru o altă normă
Și un sistem habotnic, paralel.

Puțini mai tac... tot mai puțini ascultă...
Dar mult prea mulți se-arată că-pricep,
Ba chiar că și minciuna-i tot mai multă,
Dar tot cu ea cuvântul și-l încep.

Calendarul ca surghiun

Ne-am inventat atâtea calendare,
Şi-n ele punem, totdeauna, morţi,
Ca să avem mereu o sărbătoare
De care să vorbim, ieşind la porţi.

Avem destule urme de-ndoială,
Că alţii nu-s nicicum mai buni ca ei,
Că tot ca noi, se dau la învoială,
Cu gloata de smintiţi şi derbedei.

Mereu găsim, spre cei de azi, accente
Ce-i fac ori proşti, ori răi, ori chiar tâmpiţi,
Cu relevante sensuri divergente,
Că sunt ajunşi, deja, neaveniţi.

Ne-mbogăţim cu mult prea multe nume,
Şi cu poveşti scornite după scop,
Ce vor, tot timpul, undeva să-ndrume,
Pe cel sărac voindu-l filantrop.

Din când în când, prin conţinut şi formă,
Devine, calendarul, desuet,
Intrând în procedură de reformă,
Şi se rescrie, grabnic, în secret.

Apar alţi sfinţi, sau nume de valoare,
Şi chiar câţiva, dintre cei vechi, păstraţi,
Dar totdeauna moartea-i o onoare
Şi cei din viaţă-s pururea uitaţi.

Şi-avem aşa, mereu, căte-o dispută,
Tot încercând a defini-n comun
O linişte, prin caledar pierdută,
Şi chiar de noi trimisă în surghiun.

Echivoc, fără-ngrădire

Mi-e teamă că, scriindu-ţi, mă repet,
Același sunt, şi-aceeaşi mi-e trăirea,
Că mai întâi sunt om, apoi poet,
Şi nu mimez, eu chiar trăiesc iubirea.

Spre vorbe goale nu ştiu să m-avânt,
Ceea ce-ţi scriu, nu-i doar o plăsmuire,
E chiar totuna cu un legământ
Spus fără nici un fel de îngrădire.

Am fost grăbit şi sunt şi-acum grăbit,
N-am nici de ce să stau în aşteptare,
De-aş sta aş fi cu mult prea obosit,
Căzut într-o absurdă abdicare.

Viaţa-i un drum, şi drumu-i mers la pas,
Toate au-un rost şi pasul pe măsură,
Nici unul nu-i în plus sau de pripas,
Ori, cum vrem noi, de mare anvergură.

Cum clar îmi e că pasul e-nceput,
Prins în năvodul simplelor cuvinte,
Îţi scriu, însă prefer să stau tăcut,
Şi să privesc în sus şi înainte.

Ne vom fi noi, prin fapte, sfânt totem
Poate blamaţi de-o minte primitivă,
Trăind o clipă până la extrem,
Şi viaţa cu tendinţa-i creativă.

Fiind cu sens, părând fără de sens,
Ne vom găsi şi vreme şi putere
Dorinţelor să fim real consens,
Eternizând urmările severe.

Şi fără nici un fel de echivoc,
În tine vei purta, spre nemurire,
Al vieţii tale dar şi pur noroc,
Însufleţit de fapte şi iubire.

Atracția de sens

Mă simt, de multe ori, un om sărac,
Dar când ideea văd că îmi lipseşte,
Simt sărăcia sfertului de veac
În care m-am lăsat trăi orbeşte.

Ştiu tot ce am făcut, ştiu pas cu pas,
Ceva, să uit, nici nu îmi pot permite,
Poate aşa mi-e dat, să fiu atras,
De marile-nălţimi, necucerite.

Că multe n-am, deja îmi este clar,
Iar altele-s pierdute din vedere...
N-am fost, nu sunt, şi nu voi fi avar,
Dar o idee ştiu că-mi dă putere.

Să caut ceva simplu nu-mi propun,
Dar nici spre Turnul Babel n-am pornire,
Din tot ce întâlnesc adun, și-adun,
Crezând într-o firească potrivire.

Coaja de nucă-i forma fără sens,
Nu are gust, opune rezistenţă,
Dar are pentru miez un rol imens,
Lăsându-i lui întreaga consistenţă.

Miezul, fireşte, este clar motiv
Şi clar îndemn spre faptele concrete,
Când n-are caracter demonstrativ,
De-a se lipi ca nuca de perete.

De miez mă simt, de când mă ştiu, atras,
Şi de intrarea dură-n profunzime,
De a mă şti în ea, pe veci rămas,
Îndatorat ideii sinonime.

Încă mai pot, şi cred că-i de ajuns,
Să caut a fugi de sărăcie,
Să nu mă tem de ceva ce-i ascuns
Sau viciat, cumva, de veşnicie.

Amprenta fructului promis

Gândul ți-a stat, deja, din multa grabă,
Pornirea-ți n-ai putut să îți oprești,
Viața-și urmează cursul, nu te-ntreabă
Dacă-ți accepți pornirile firești.

Dorințele s-au pus printre cuvinte,
Și libertății lor s-au vrut reper,
Știind, firesc, cu-o vreme înainte
Ce fi-va deslușitul tău mister.

Puținele frânturi de amănunte
Sunt zaruri ce se-nvârt tot mai încet
Ca nu cumva-n opriri să se confrunte
Cu o gândită formă de regret.

Dar pragul e trecut și pasul merge
Spre idealul ce ți-l ai promis,
Ce-l ai ca vis și nimeni nu-l va șterge,
Chiar dacă-ți spui că-i fructul interzis.

Te știi, într-adevăr, acum, stăpână
Pe vremuri ce-s amprente din trecut,
Și-ai învățat că apa din fântână
Doar de nu stă e bună de băut.

Eu spun ce știi, însă tu spui cu teamă,
Și-ți spun venind din umbre de miraj,
Că tu îți ești motiv să iei în seamă
Ieșirea, prin firesc, din derapaj.

Aștepți acum a clipei rostuire,
Gestu-mi dintâi și fata-ți ca răspuns,
Și împreunarea fără de grăbire
Cu-al ei, profund, final, de neascuns.

Gândul ți-a stat, lipsindu-se de vise,
Lăsându-te în rostul tău divin,
Recunoscând că cele ce-ți sunt scrise
Le porți mereu, în tine, clandestin...

Întoarcerea din lipsa multă

Mi-ai fost plecată o întreagă viață
Și mult ți-ai amânat drumu-napoi,
Mereu văzând lumini în copci de gheață,
Dar prea puțin spre vremuri de apoi.

Nu prea ne știm de unde ni-i venirea,
Și nici pe unde-am fost și-am rătăcit,
Însă prea mult noi confundăm iubirea
Cu-nvățături ce lumea le-a scornit.

Ne-a fost să ne-ntâlnim fără de veste,
Când ne credeam contrariul legitim,
Și nimeni nu putea să ne conteste,
Chiar noi știam, prea bine, că mințim.

Te-nveți, încet, încet, a te convinge
Că drumului datoare ești cu-n prag,
Ca focul care arde și te-ncinge,
Să fie dat, pieirii, în vileag.

Suntem pe-același drum spre veșnicie...
Chiar de acolo cândva am plecat,
Prea doritori de-a lumii nebunie,
De ceea ce, numim aici, păcat.

N-a fost deloc o vrere-ntâmplătoare,
Gând să ne-avem și să simțim la fel,
Să stăm, o clipă, sub același soare,
Sperând că timpul trece-va altfel.

Au tot trecut atâtea nopți și zile,
Și mai nimic într-un altfel n-au fost,
Curaj ne-am dat cu gânduri puerile,
Dar ne-am pierdut mai mult, fără de rost.

Acum te văd venind, încet, agale,
Încă nu-ți spui că vrei să mă-ntâlnești,
Dar vadu-i vad, nu-ți lasă altă cale,
Nu-ți mai ai cum, prea mult, să îmi lipsești.

Retorice definiții

Ce taină duc spre stele heruvimii
Neîntinaţi de lumea fără lege
Ce nu cuprinde, nici că înţelege
Esenţa tăinută-a înălţimii?

Păcate vechi, acum, că se tot fac,
Sunt, prin retorici, bine ticluite,
În prea banale fapte, tălmăcite,
Puse pe seama duhului sărac.

Ni se tot dau noian de definiţii,
De cei ce cred că pot citi în stele,
Dar fac dovada marilor modele,
Chiar rar de tot, ieşirea din tradiţii.

Pândim tot timpul, mult mai mult acum,
Şansa de-a fi mai mult decât se poate,
Şi de-a avea mai multe, chiar de toate,
Trăim mereu cu gândul la consum.

Dar timpul trece, marile iluzii,
Ajung căderi, întoarceri, derapaje,
Întru minciună, zise decalaje,
Cu limită de mofturi şi confuzii.

De al iubirii chip, doar cei nerozi
Vor râde, neputând a înţelege
Că nici un adevăr n-o să o nege,
Chiar dacă, despre ea, vorbesc irozi.

Ce taină duc spre stele heruvimii
Când noi trăim mai mult fără de lege,
Şi nu găsim model spre a-nţelege
Esenţa tăinută-a înălţimii?

De știți, când știți?

Voi, dragii mei puţine azi mai ştiţi,
În fel şi chip redefiniţi iubirea,
Vă e de-ajuns pe alţii de-i priviţi
Să spuneţi că pot fi mai fericiţi
Dacă îşi schimbă, într-un fel, gândirea...

În voi, tot timpul, ce-i mai bun găsiţi,
Vă este, cu folos, mereu, trăirea,
Sau vă vedeţi pe voi nedreptăţiţi,
Vinovăţii spre alții repeziţi,
Că nu v-a fost deplină împlinirea.

De câte ori de fapte vă feriţi,
Chiar dacă alta va fi fost pornirea?
Vă daţi motiv, recunoscând, grăbiţi
Că n-aţi voit măcar să vă opriţi
Dar aţi vorbit mereu, mimând uimirea...

De multe ori aud că tot vorbiţi
Că-n decădere-i toată omenirea,
Şi-ar trebui să fim mereu uniţi,
Să nu ajungem nişte parveniţi...
Dar ştiu că vă jucaţi cu amăgirea.

În mod bizar pe oameni îi numiţi
De după cum li-i starea sau vorbirea,
Nu vă e greu să nu vă mai sfiiţi
A încerca pe mulţi să-i nimiciţi
Când le simţiţi, cumva, împotrivirea.

Idei frumoase încă împărţiţi
Celor ce-n faţa voastră îşi pierd firea,
Când sfaturi daţi, şi spuneţi, liniştiţi,
Pe care drum e bine să porniţi,
Că ştiţi destinul şi vă ştiţi menirea...

Prin vorbe iluzorii răsplătiţi
Când ajutată vă voiţi mărirea,
Însă uşor vă este să jigniţi
De nu e cum o vreți, cum o doriţi,
Sau nu vă este, de ajuns, sporirea.

Şi-atunci, vă-ntreb, cât de puţine ştiţi,
Ce-a fost, ce e, şi ce va fi iubirea?
Cât de uşor pe calea ei porniţi,
De nu e cum o vreţi, cum o doriţi,
Ajunge-veţi să vă pierdeţi cu firea?

Ancorarea ca motiv

Mereu mă știu de vise ancorat,
Așa cum sunt și-n viața mea reală,
Când recunosc și spun c-am eșuat
Lăsându-mă surprins de îndoială.

Mi-a mai rămas un ciob de anotimp
Şi îl transform în lacrimă albastră...
Implor destinul să-mi mai lase timp
Ca să mă-ntorc din viața-mi prea sihastră.

Eu n-am citit povești, dar le trăiesc,
Și le păstrez în suflet bucuria,
În amintiri, de multe ori, găsesc,
Motivul, relevanța, datoria...

Nu-s totdeauna ce-aș putea să fiu,
Iar asta mă consumă, mă apasă,
Îmi duce nedormirea spre târziu,
Și, indecis, în haos, gându-mi lasă.

Mi-am asumat, zic unii, simplul rol
De-a ști ceea ce mulți nu își explică,
Deși eu știu că am căzut în gol,
Având, de multe ori, credința mică.

Ei multe zic, ceea ce sunt mi-e clar,
Prin mine însumi știu ce-mi este viața,
Nu sunt un amalgam, nu sunt bazar,
Încă adun idei să-i scriu postfața.

Principiu de greșeală

Viaţa e-n alb şi negru, unii spun,
Iar eu, îi cred, n-am nici o îndoială,
Că-n felul meu, mă recunosc, nebun
Deşi, principial, fac o greşeală...

Şi uite iar, ca mai mereu, greşesc,
Spunând mai mult de câteva cuvinte,
Stârnind, după modelul omenesc,
Idei ce-mi vin, şi îţi revin, în minte.

Eşti gust suav, şi prea ameţitor,
Cam trecător precum o adiere,
Când dă un colorit fermecător
Uitării socialei bariere.

Nici drumul înspre tine nu mi-i lung,
De când ţi-am spus c-aş vrea să-mi fii mireasă,
Ştiu că m-aştepţi şi mă grăbesc s-ajung,
Ajuns la tine, sunt deja acasă.

Şi cred acum, cum îmi doream să cred,
Că viaţa-ntreagă într-o noapte-ncape,
În adevărul clipei mă încred,
Când simt cum vii, mereu, tot mai aproape.

Sunt vinovat de-al nopţii ceas târziu,
De-aceea îndrăznesc să nu am scuze,
Greşeli de faci promit să le prescriu
Ca nici un gând, cândva, să te acuze.

În zori abia devin principial,
Văzând în alb şi negru dimineaţa,
Ziua mi-o trec în cel mai crunt real,
Tu colorează-mi nopţile şi viaţa!

Ostentație de ploaie

Ploaia bate-n geam, se-aude,
Că îşi face plan de drum,
Peste alte drumuri, ude,
Ca să schimbe rug în scrum.

Uneori bate pe fugă,
Fără a-i găsi motiv,
Parcă vrea să se distrugă
Alteori, ostentativ.

Chiar şi când se leneveşte,
Nu se vrea de fel opri,
Doar se-ascunde, se fereşte,
De cei ce o vor privi.

Şi se lasă picurată,
Întinzându-se pe geam,
Când e mult prea supărată
Pe vântul, de fel, bigam.

Vrea parcă să pună semne,
Chiar şi propriului reper,
Căutând să tot îndemne
Dezlegarea de mister.

Timpul zilei se scurtează,
Că-i, oricum, posomorât.
Iar noaptea se-nnegurează
Fără a se şti şi cât.

Şi tot plouă, încă plouă,
Cerul nu mai e înalt,
Pare că s-a rupt în două
Sub al norilor asalt.

Vântul, ploaia, tu...

Vorbindu-ţi, gândul s-a făcut scânteie
Şi n-a fost cale zisa să-mi abţin,
Recunoscând că-mi fi-vei, tu, femeie
Motiv ca ani de versuri să-ţi închin.

Idei destule vin dintr-o poveste
Pe care în curând o vom trăi,
O las acum să fie ca o veste,
Cu adevărul ei de zi cu zi.

Ne vom plimba, rătăcitori, prin ploaie,
Dar vântul o să fie cam obraznic,
Simţindu-ţi sânii-n mare vâlvătaie,
Te va-nvăţa să vrei să le fiu paznic.

De bluza ta, subţire, n-o să-i pese,
De ea va vrea să-i vadă părăsiţi,
Ca neavând soluţii pe alese,
Să-i laşi de palma mea acoperiţi.

Când nasturii va vrea să ţi-i descheie,
Cu gândul c-ai să-l laşi, ca-ntâi venit,
Îţi vei avea năstruşnica idee,
De-ai spune că se-arată obosit.

Iar ploaia, brusc, va fi a ta complice,
Şi se va face ea a-mi da motiv
De-a mă-ntreba de nu a-i vrut a-mi zice
Că-i timpul să devin intempestiv.

Atunci va fi, fără să treacă vreme,
Să-ţi mângâi trupul ud, să-l simt arzând,
Grăbindu-te să treci peste dileme,
Întâiei noastre clipe aripi dând.

Nici timpul nu va vrea să se mai piardă,
Nici tu să-l pierzi, fugind mereu în vis,
Şi-mi vei şopti că eşti capitulardă,
C-am cucerit tărâmul interzis...

Sfârşită-n noapte, ploaia trecătoare
Va dovedi că teama ne-a învins,
Făcând din tine lacrima de soare
Ce focul vieţii-n mine-a reaprins.

Şi fi-vor nopţi apoi, cu lună plină,
Când îţi voi fi profund, neinterzis,
Părtaş şi martor clipei de lumină
Când te vei şti ajunsă-n paradis.

Nebun de dor

Tu mă-ntrebi dacă mi-e bine,

Eu te-ntreb: Cum vrei să-ţi spun?

Spun că-mi este dor de tine,

Că-s, deja, de dor nebun...

Am tot timpul dor de ducă,

Ştiu şi unde vreau s-ajung,

Iar, din când în când, m-apucă

Gândul unui drum prea lung.

De-ntrebat mă-ntreb de-o viaţă,

Şi tot caut un răspuns,

Când vei apărea prin ceaţă,

Ca să nu mai stau ascuns?

Mă întrebi ce e cu mine,

Te întreb: Cum să-ţi răspund?

De atâta dor de tine,

Timpul nopţii-l tot confund...

Mi se pare că devreme

Zorii zilei tot revin,

Cred, normal, că mari dileme,

Spre grăbire îi susţin.

De-ntrebat mă-ntreb într-una,

Nici n-am timp îndeajuns,

Când se va sfârşi furtuna

Soarele va sta ascuns?

Tu mă-ntrebi ce gând îmi vine,

Te întreb: Cum vrei să-i zic?

Mi-e atât de dor de tine,

Nu ştiu cum să îţi explic.

Nu ştiu nici dacă îmi pasă

Dacă urc, ori tot cobor,

Dacă sunt, sau nu, acasă

Când, de dor, visele dor.

Absolut ca amănunt

Vorbim la ceas de seară... Ești departe,
Şi-mi spui ce simţi, deşi e ce gândeşti,
Văd printre vorbe, uneori, pancarte,
Dar și neîmplinirea ce-o trăieşti.

Se simte că trăieşti în aşteptare,
Că vieţii, ce îţi ai, nu e de-ajuns,
Şi-n tine fierbe o dorinţă mare,
Oricât o vreau un amănunt ascuns.

Contrar cu toate ce le vrei ştiute,
Se vede că nu poţi mai mult să taci,
Ideile nu-mi sunt necunoscute,
Oricât nu vrei de fals să le dezbraci.

Mi te doreşti, prea plină de risipă,
În contul unui timp ce s-a trecut,
Şi ai tot vrut, măcar ca preţ de-o clipă
Să-ţi urci trăirea-n plusul absolut.

Teamă îţi de multa-ntârziere
Gândindu-te la mult altfelul pas,
La, iarăşi, afundarea în tăcere
Şi la ieşirea, lesne, din impas.

Vorbeşti discret, dar vorba ta trădează
Gândul ce-l ai, de-a vrea să fiu grăbit,
Să nu fii tu cea care motivează
Momentul întru totul potrivit.

Dar prin greşeli, ce vor să nu se vadă,
Totul e spus, real, argumentat,
Mă ştii că-s vânător, te laşi drept pradă,
Şi joci un joc perfect orientat.

Vers cu titlu personal

Cam rar, scriu azi, cu titlu personal,
Dar nu-mi refuz să-ţi spun că eşti frumoasă,
Nici să mă fac, mereu, că nu îmi pasă
De adevărul pur, perfect real.

Din orizontul meu, ce nu îl ştii,
Ochii-mi te văd voind să te cunoască,
Lăsând simţirea mea să-mi recunoască
Dorinţa de-a te şti că-n viaţă-mi vii.

Multe ţi-aş spune... Nu am cum... Şi tac,
Dar şi tăcerea-mi spune că visează
Şi-abia mai poate sta de veghe, trează,
De parcă-i nedormită de un veac.

De fals şi-abrevieri sătul cam sunt,
Şi-mi este clar că-n astea eşti săracă,
Că vorba seacă n-are să îţi placă,
Atentă eşti la orice amănunt.

Din prima clipă ştiu că mi-am propus
Să te numesc un vis, ori nălucire,
Şi să te-ascund, cumva, prin amintire,
Ca să nu fiu, de tot ce eşti, sedus.

Dar prin noianul multelor idei,
Am cam uitat, pe când vorbeam cu tine,
De a fugi, sperând a mă abţine,
Văzându-te minune-ntre femei.

Să te descriu, mi-e greu... Aş vrea să pot
Să am cuvinte mari, nu vorbe goale,
Şi nici minciuni care să-ţi dea târcoale
Accentuând al formelor complot.

Aşa că-ţi scriu, direct, nu ocolesc,
Ideea este clară şi completă,
Mă tem că mult prea mult te îndrăgesc,
Că-ţi port deja o dragoste secretă...

Ziua cu însemn de carte

Această zi n-ai cum s-o ştii altfel,
Va fi un început spre totdeauna,
Chiar dacă e, ca altele, la fel,
Vedea-vei clar cât a ţinut furtuna.

N-am spus nimic, şi nici n-am pregătit
Ceva ce-ar duce viaţa în extreme,
Doar gândul l-am lăsat nedomolit
În marile şi micile probleme.

Mă vei cunoaşte, când, oprit din drum,
Rostise-vor doar câteva cuvinte
Şi lipsa-ţi de curaj va fi doar scrum,
Putând să ai porniri în trup şi minte.

Te va împinge-al vieţii lait-motiv,
Trăind ascuns, de mai demult, în tine,
Să pui accentul, clar, pe vocativ
Ca sens al regăsirii de destine.

Cum nu credeai, cum eu nici nu gândeam,
Această zi e zi hotărâtoare,
Va fi să ştim că totuşi mai eram
Noi înşine motive de sărbătoare.

De-ar fi să ştim că-i totu-ntâmplător,
Ne-am tot gândi că timpul vieţii trece,
Dar nu-i aşa... Mă simt acum dator
Să nu mă-mbăt, nicicum, cu apă rece.

De-aceea nu spun zilei că-i un pas,
Care deja se vrea înspre departe,
Dar e un semn trasat pe-al vieţii ceas
Anume pus, precum un semn de carte.

Cer de zodie de foc

Nu ai nevoie, vieţii, de-o poveste,
Lasă să fie totul cum a fost,
Cumva surprinzător, deşi anost,
Că vorba-ţi, din greşeală, ţi-a dat veste.

Pe drumul meu, din plină zi, spre seară,
Deja ştiam că-i timpul să ajungi
O clipă ne-mpăcarea să-ţi alungi
Ca să poţi şti ce-i lacrima de ceară.

Şi am ajuns, găsind o aşteptare
Ce se părea a fi fără temei,
Dar şi contrare gânduri şi idei
Puse mereu sub semn de întrebare.

Nici timp n-aveam, nici nu era nevoie
Să nu-ţi arăt că visele-ţi se-ascund
Şi-i vremea de intrare, clar profund,
Acolo unde-ai zice că nu-i voie.

O clipă doar ţi-ai încordat privirea,
Apoi ai înţeles că am intrat
În orizontu-ţi prea neîmpăcat
Cu tot firescul ce ţi-l dă trăirea.

Cerul întreg, în zodie de foc,
Îţi arăta că-n tine coborâse
Miezul de noapte care hotărâse
Să nu se treacă, să mai stea în loc.

Dădeai avânt şi îţi luai avânt,
Asta doreai, vibra întreaga-ţi fiinţă,
Încă duceai războaie în conştiinţă,
Dar te-ncredeai în liberu-mi cuvânt.

Primind dădeai ce dar ştiai că eşti,
Nicicum, la fapte, nu te-ai vrut zgârcită,
Şi chiar când ziua se-arăta grăbită
Vedeam ce vis gândeai să-ţi împlineşti.

Parcă ţi-ai vrea, ce ai trăit, uitat,
Trecută zici că e destulă vreme,
Pui adevărul printre anateme
Deşi îl ştii, de-a pururi, neschimbat.

Picanterica tristețe

Nu sunt iubito, trist, nici supărat,
Doar am uitat, de-o vreme, voia bună,
Şi poate că mă vezi îngândurat
Spre noaptea ce uitată e de lună.

Privesc în gol, îmi zici... însă ţintesc
Spre vremuri ce-mi aduc în amintire
Credinţa ce o am, că prin iubire,
Destinele, oricum, se împlinesc.

Nici nu prea am privirii alt motiv
E-atât de multă luptă inutilă
În toată-această lume mercantilă,
Ce-i place mult consensul distructiv.

Cuvinte multe-n jurul meu aud,
Însă prea rar ceva mă mai atrage,
Că sunt mai mult eterne monoloage,
Pe-acelaşi calapod, picant, zălud.

Singurătăţii, ţintă, ştiu că sunt,
Nu-i pentru mine chiar o noutate,
Dar am, aşa, mai multă libertate,
Cu ceea ce sunt eu să mă confrunt.

Aşa pot sta, să văd, cum cad şi cad,
Atâtea frunze, grabnic, vestejite,
Şi urmele de paşi, nemaiumbrite,
Se văd a fi şi lacrimilor vad.

Unii îmi spun că mult, prea mult, gândesc,
Când stau cu ochii duşi prin cer, la stele,
Şi uit că omul duce lupte grele
Cu tot ce, omeneşte, e firesc.

Acestea toate care, pas cu pas
M-au dus să fiu acel ce-acum se-arată...
Privirea, poate, chiar mi-e-ntunecată,
Din tot ce ştii, vezi tot ce a rămas...

Mă vezi tu trist? Mă vezi aşa schimbat?
Te şi aştepţi să spun că ai dreptate?
Contradictoriu-ţi spun că se prea poate
Ceea ce spui să fie-adevărat.

Presimțământ de vremuri noi

Mi te-ai oprit la margine de noapte,
Făcându-mă să mă opresc din drum,
Din mersul printre valuri mari de fum,
Şi nori de gânduri destrămaţi de şoapte.

Păreai venind din mijloc de pădure,
Cel necălcat de-al omului cuvânt,
Al celui ce nimic are sfânt
Ci doar idei absurde şi obscure.

Nu prea puteam să spun că eşti naivă,
Ba chiar tăcerii i-am propus un târg,
Să înflorescă, ori să dea în pârg,
Ca să-ţi ascult privirea sugestivă.

Simţeam în mine semne de-ntrebare,
Ce îmi dădeau ideilor îndemn,
Ca să-ţi declar, retoric şi solemn,
Că-ţi simt cuvântul vis de înălţare.

Priveam în gol neînceputa clipă
A nopţii ce vroia să aibă rost,
Lipsindu-mă pe mine, cel ce-am fost,
De grabă şi idei înspre risipă.

Vroiam, firesc, măcar a te atinge,
Ca să-nţeleg de ce, spre viitor,
Mi-erai, palpabil, gând întregitor
Şi foc ce nici potopul nu-l va stinge.

Mi-ai înţeles, fără s-aştept, dorinţa,
Ba chiar ai pus, direct, încă un pas,
Aşa că prea puţin mi-a mai rămas,
Să ştiu că mi te-ai dat cu toată fiinţa.

Din margine de noapte, miez de noapte
În umbra neştiinţei am lăsat,
Iar timpul vrerii noastre ni s-a dat,
Ca loc să ai, de lacrimi şi de şoapte.

Citeam privirea-ţi... Valuri de lumină
Mă-ncurajau să nu dau înapoi,
Să ne lăsăm urmării amândoi,
Nevinovaţi, oricât am fi de vină.

Vis împlinit aveai, întâia oară,
Şi învăţai, să știi că e altfel
Al zilei şi al nopţii gând fidel,
Altfel decât credeai odinioară.

În zori de zi vedeam că ești schimbată,
Erai, cu totul alta decât ieri,
Din tot ce s-a-ntâmplat ţi-aveai puteri,
A-mi vrea, orice durere, alinată.

Îmi depănai poveşti, din presimţire,
Despre ce ştii că dat va fi să faci...
Şi-n ochi vedeam un munte de iubire...
Abia puteam să-ţi spun ce mult îmi placi...

Între astfel și altfel

Nu povestesc în versuri, nu descriu,
Doar întâmplări ce se petrec cu mine,
Dar mă trezesc, de multe ori că scriu
De cum ar fi să fie rău sau bine.

Sunt eu, la viaţa mea, firesc părtaş,
Şi m-am dedat, prin ani trecând, la fapte,
Dar tocmai, că am vieţii un făgaş,
Ştiu cum se simte ziua-n plină noapte.

N-am cum să ştiu de unde vin idei
Ce dau simţirii maximă valoare,
Şi se prefac, în versuri, sub condei
În bob de rouă, lacrimă de soare.

Ştiu însă clar, de multe ori mă prind
În jocul vieţii, întru tot, reale,
Când, pare incredibil, dar surprind
Cu judecăţi întregi raţionale.

Iar ca să fie clar ce-i un efect,
Mă pun pe mine cauză primară
Că-s mai uşor absurd sau circumspect
Şi pot să-mi duc greşeala ca povară.

Am şi greşeli de care tot vorbesc,
Ce-mi mi le-am pus ca borne la hotare
Ca nu cumva să uit ce-i omenesc,
Şi-n cale să le ies, cu disperare.

Dar nu exclud, nimic, din ce-nţeleg
Că fi-va rost ce dat îi e să vină
Spre a reface, grabnic, un întreg,
Spart în bucăţi de lipsa de lumină.

Iar dacă e, în unele, să fiu,
Nu scriu altfel, în notă discordantă,
Să nu mă încadrez, de timpuriu,
În nici o circumstanţă agravantă.

Astfel se face că, în nici un fel,
Nu sunt absent din cele ce sunt scrise,
Mereu acelaşi sunt, mereu altfel...
Doar vieţii-i sunt ideile subscrise...

Scrisori de post-restant

Din când în când mai scriu câte-o scrisoare
Şi o trimit, dar doar la post-restant,
Vreau să rămân mereu echidistant,
Poate va fi şi ceva nou sub soare.

Ca şi cândva, las totul la vedere,
Nu am de ce să ţin ceva ascuns,
Spun despre lumi în care am pătruns,
Ba chiar şi despre gânduri efemere.

Nici nu evit să scriu şi despre moarte,
De ceea ce în juru-mi a murit
Sau despre ceea ce văd, iar, dosit
În drumul ce mi-l merg spre mai departe.

În mod firesc, ca om ce nu se minte,
De dragoste, de fapte, amintesc,
De cum mi se întâmplă să trăiesc
Poveşti ce abia-ncap între cuvinte.

Îmi pot permite chiar, ca şi chemare,
Să povestesc din cele câte-au fost,
Găsindu-şi, peste vreme, adăpost
De trecerea, prea repede,-n uitare.

Mai scriu, cam rar, şi cum această lume
Se-ndreaptă, nonşalantă, spre prăpăd,
Şi nefirescul trai ce i-l prevăd,
Nici un principiu n-o s-o mai îndrume.

De viaţa mea nu scriu... De ce aş scrie?
Ar fi un gest total inoportun,
Ea nu e încă bun de drept comun,
Puţini sunt cei ce vor, de ea, să ştie.

Scrisorile le scriu... Şi necitite
Vor fi,cândva, în praf prea mult zăcând,
Dar, cineva, străfulgerat de gând
Se va-ntreba de cine-s părăsite...

Atunci vor fi, ideile uitate,
Ferite de prefacerea în scrum,
Voi fi citat ca anonim postum
Sedus de a tăcerii claritate.

Agale cale

E toamnă iar şi străzile sunt goale,
Aleile din parc surâd pustii,
Tristețea dă, necugetat, târcoale
Prea mult, fără de veste, tu-ntârzii...

La miezul nopţii totu-i alandala,
Luna privește, spre zenit, ciudat,
De parcă a cuprins-o îndoiala
Știind că orologiul vieții s-a stricat.

Și sunt flămând, mi-e dor și-mi este sete,
De gustul tău, cu totul, de alt fel,
Ce reușește bine să mă-mbete,
Și să îmi facă visul gând și țel.

Măsuri de timp, aș vrea să-mi cadă pradă,
Făcându-le pierdute într-un vers,
Ca, mai târziu, uitate, să decadă
Într-un, puțin știut, altfel, revers.

Altfel prea trece, e mereu pe fugă,
Legic firesc, dar mult prea mult nedrept,
Prin graba faptei, morții ne subjugă
Mimând ideea unui vag concept.

Fuga de el m-ar duce-n bătrânețe,
Precum se duce ziua în amurg,
Și-ntr-un sfârșit, un munte de tristețe,
M-ar obliga-n uitare să mă scurg.

Mai bine-o uit... Mă-ntorc să merg agale,
De mine, eu, într-un târziu, ascult,
Croindu-mi, cu răbdare, altă cale,
Ieșind dintr-al absurdului tumult.

Presimțire de plecare

Mai ai puțin acolo unde ești...
Drum vei avea de mers înspre departe,
E timpul unei noi și mari povești,
Și a miza pe cea mai mare carte.

În cumpeni stai, că-i noapte ori e zi,
Vii din trecut cu aripile frânte,
Oglinda tot mai greu o poți privi,
Îți ai idei ce-ncep să te frământe.

A fost cumva, întâmplător să știi
Că vorba veche-i plină de esențe,
Și chiar dacă mai vrei altfel să fii,
Vine momentul marilor scadențe.

Din regăsirea-ți ceasului târziu
Ca minimă și maximă idee,
Vei înțelege, simplu, că îți scriu,
Știind că-ți vrei firescul de femeie.

Acum doar vezi că ceva e schimbat,
Că în priviri vezi drum spre înainte,
Și gândul ți-l presimți deja plecat
Spre vise de aducere aminte.

În miezul nopții vezi că stai pe loc
Și fără de tăgadă-ți dai de știre
Că nu ai altă cale, de mijloc,
Că doar iubind avea-vei împlinire.

Și clipa veni... Fără motiv,
Scriindu-mi, vei voi a-mi da de veste
Că îți dorești, continuu, obsesiv,
Să vii să vezi trăirea-mi din poveste.

Vei hotărî să pleci, cu gândul clar,
Că vei veni să vezi cum mi-e acasă,
Dar vieții te vei face corolar,
Și-ai să rămâi, ca să-mi rămâi mireasă.

Vremea regăsirii

Tu ştii că iarna nu mă va opri
Să te aştept pe-un prag de cer, când seara,
Este îndemn, al minții, de-a dormi,
Uitând să mai invoce primăvara.

Prin geamul ce-a ajuns, de ger, opac,
Văd candela ce pâlpâie timidă,
Iar umbra-mi agățată în copac
Mă face, viața-mi, s-o numesc aridă.

Setea de zbor, de care sunt cuprins,
Nu poate nici un viscol s-o oprească,
Prea mult mi-e sufletul încins,
Ajuns chiar la extrema omenească.

Privesc prin geamul alb, prin albu-i mat
Și frigu-l simt ca lanț legat de gleznă,
Plecarea-mi e un gest cu scop fixat,
Migrând spre cer să evadez din beznă.

Tu știi mai multe... Știi că nu mai spun
Despre privirea mea înspre departe...
Dar revenind, prin vreme, mă supun
Ideii de-a uita, de tot, de moarte!

Prin labirint, pe drum

Nu mai cuprind în versuri depărtarea,
Mă simt având un labirint ca drum,
În care văd și-aud mereu chemarea,
Și pașii, spre grăbire, mi-i îndrum.

Din versuri scrise, câte unul doare
Când desenează amintiri, din zbor
Cu multele-i culori, mai mult amare,
Iar mori de vânt mă macină uşor.

Pasul mi-e-n gol, tristețea îmi ucide
Dorința de-nălțare în văzduh
Scrisul mi-e nud și rimele acide,
Versul ce-l scriu e prea sărac în duh.

Din tot ce-a fost, nimic nu mai rămâne
Doar lacrima pe orizontul mut,
Un pas pe loc și-un drum ce-o să-mi îngâne,
Privirea, peste umăr, spre trecut.

Mă recitesc, privindu-mă-n oglindă...
Ca și atunci, mi-e chipul încruntat
Și-mi e privirea foc, ce vrea să prindă,
Cuvântul dat, dar repede uitat.

Încep să scriu, cu gândul la erată,
Ceva ce pare-a fi un epilog,
Sedus de umbra care, mă arată,
De viață dependent ca de un drog.

Și scriu înțelegând îndepărtarea,
Cea născătoare pururi de păreri,
Că nu mă mai împacă azi eroare
De-a mai gândi, din nou, la fel ca ieri.

Uitarea înspre simplu

Eu îți tot spun că dragostea e artă,
Cu oamenii reverberând din plin,
Cu cei ce n-au nevoie de o hartă
Ca drumul să și-l știe pe deplin.

Mă și trădează, veșnic, nerăbdarea
Când mă provoci să te sărut pe-un sân,
Și, cum prea bine știu continuarea,
Mă lepăd de credințe și-s păgân.

Și-mi e de-ajuns să-ți înțeleg dorința,
Te simt cum arzi, m-aprind și eu, încet,
Îmi uit, fără să-mi pese toată știința,
Sunt simplu om, uit titlul de poet.

Cum nu-ți mai văd, aprins fiind, privirea,
Văzând piciorul depărtat ușor,
Ca-ntotdeauna, mare-mi e uimirea,
Că sunt deja profund căutător.

Mă mai și las lipsit de-ndemânare,
Știindu-te că nu vrei să greșesc,
Și ca să-ți simt suava apăsare
Ca nu cumva prea mult să mă grăbesc.

Sălbatică devii, precum e marea,
De-mi vezi puțin îndemn de-a îndrăzni,
Chiar mi te dai exemplu-n așteptarea
Clipei ce poate vise zămisli.

Și între coapse, maluri de tandreţe,
Ajung să nu mai știu ce pot să fac,
Să mă declar sedus de-a ta suplețe
Sau tot nepriceput să mă prefac.

Atât cât pot, în limita umană,
Căci greu se face timpul, așteptând,
Și cad într-a firescului capcană,
În cartea vieții, mai scriind un rând.

Divina vină

Îți ard obrajii... Mă privești tăcută,
Ochii îți sunt ca jarul unui foc
Aprins de o-ntâmplare absolută
Ce-ai vrut-o s-o trăiești ca simplu joc.

Și mă întrebi de-a fost așa să fie,
Sau un blestem așa s-a împlinit,
Sedusă de-a plăcerii fantezie,
Femeie, pe deplin, te-ai regăsit.

Dar tot arunci asupră-mi toată vina,
Îmi spui că, totuși, sunt un piroman,
De n-ar fi fost să uiți să stingi lumina,
S-ar fi văzut că-s trăznet sau vulcan.

N-a fost mult timp, dar parcă peste viață,
Prin tinereți trecute te-ai găsit,
Și-ai înțeles că viața te răsfață
Când dar te știi, așa cum ți-e menit.

Mi-ai fost, atâta timp ademenire,
Și mă temeam să nu-i devin ostatic,
Ori să numesc speranța amăgire,
Fixându-mi gândul într-un țel dogmatic.

Sânii ți-i simt cum îmi freamătă sub buze
Îți miști piciorul să îmi faci iar loc,
Atâtea fantezii ni-s călăuze
Spre clar lumescul împlinirii joc.

Dacă ar fi, ce facem, să se vadă,
Ar crede lumea că suntem damnați,
Pedepsei mele tu ai fi dovadă,
Urmei adânci ce-o port pe omoplați.

Dar vei purta și tu mereu o vină,
De care am să țin să-ți amintești,
Ca totdeauna să te simt divină,
Și să te văd mereu că înflorești.

Noi, cu vântul și avântul

Noi suntem două trupuri

ce fac mereu dovada,

Că nu se pierd, ambiguu

lovite de tăgada

Acestei lumi corupte

de demoni şi iluzii,

Ce-şi vrea mereu puterea

de-a născoci confuzii.

Dar unul pentru altul

am fost dovada vie

Că nici prin raţiune,

nici prin anatomie

Trăirea nu îşi pierde

nici forma, nici avântul,

Cum trestia se-apleacă

aşa cum o vrea vântul.

Ne-am aşezat pe calea

destinelor pereche

Într-o poveste nouă,

şi, totuşi, mult mai veche

De necrezut, spun unii

că încă e posibil

Că visul ne e ţelul,

continuu, infailibil.

Suntem numiţi nebunii

ce-şi tot doresc dreptatea,

Ce dau mereu exemple

sfidând realitatea

Acestei lumi obscure

ce nu mai ştie sensul

Iubirii ce-i în stare

să schimbe universul.

Suntem dovada clară

că ştim ce-i datoria

De a sfida chiar Iadul,

absurdul, teoria,

Şi de atâta vreme

uităm mereu trecutul

Dând viaţă provocării

de-a nu-i plăti tributul.

Iar veşnicia-i mare,

şi fără bariere,

Ne vom trăi-o paşnic,

fiindu-i noi repere...

Trăiesc profund anarhic,

gândind ireversibil,

Ţi-s donator de vise

perpetuu compatibil.