Acum, aici, știu multe amănunte
Despre mai tot ce-i clar că am în gând
Știu cât de-nalt e vârful unui munte,
Chiar de nu mă vreau în primul rând.
N-am cui vorbi, n-am cui să mai cer scuze
Când fug, în grabă, din acest prezent,
Care încearcă, tainic, să m-acuze
De gravul, ori acutul, meu accent.
Cum nu mă duc, ușor, spre închinare,
Și nici nu pun, prea lesne, cuiva, nimb,
Ajung să fac, drum nou, sau doar cărare,
Vorbit mereu că nu vreau să mă schimb.
Pun gânduri multe-n vârful de peniță
Ademenit fiind mereu de vers,
Prea conștient că-n lumea mea, pestriță,
Ajunge creator de univers.
Și toate se preschimbă în poveste,
Rescrisă de-al ideilor tandem,
Unele mari iar altele modeste,
Când vers cu vers se facea-a fi poem.
Oricum, ca vers, e dat să spovedească,
Trăiri, simțiri, de multe ori chiar minți,
Ca, omul, dezrobit, să-și regăsească
Curatul drum al lacrimei fiebinți.
În felul lui devine rugăciune,
Dar și un fel de-a spune "Mulțumesc!",
Simplei idei că omu-i o minune
Ce poartă-n ea al vieții har ceresc.
Din viitor idei se tot revarsă,
Nici nu țin cont de-al lumii argument,
Cu ele fac și eu o cale-ntoarsă,
Și sunt mereu acum, aici, prezent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu