Peste decenii,
din anii de liceu,
continuu,
celei mai frumoase colege,
Lili
Vremi au trecut și timpuri au trecut,
Dar tu, ca și căndva, ești tot frumoasă,
Superlativul chiar e absolut
Face cu tine cea mai bună casă...
Te tot privesc venind din amintiri,
Din ceea ce eu știu c-ai fost reală
Și nu prea pot să fac deosebiri,
Și nu cad nici o clipă la-ndoială.
Puține pot să spun că s-au schimbat,
Doar că s-au pus mai multe în valoare,
Iar toate câte, știi, s-au întâmplat,
Te-au arătat măsură de splendoare.
Cuvintele spun încă prea puțin,
Și nu știu de așa ar fi mai bine,
Lăsând umbririi zâmbetu-ți divin,
Un zâmbet al esenței feminine.
Ești cum te știu, nu văd nimic altfel,
De parcă timpul nu ți-a fost măsură,
Și, tot sedus de spiritul rebel,
Ți-a pus iubirea clară trăsătură.
Eu te privesc cu-aceleași vechi priviri
Și-mi regăsesc magnetica dorință
Ce s-a voit pierdută-n amăgiri,
Sau presupusă fără folosință.
N-am spus, de multe ori, ce-aveam de spus,
Ca nu cumva în desuet să cadă
Tâlcul speronței ce s-a vrut supus
Ideii că-s doar omul de pe stradă.
Dar spun, din nou, că nu-i nimic schimbat,
Schimbat nu-i nici firescul, ca idee,
Fostele gânduri în trăiri răzbat,
Spre tine, admirându-te, femeie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu