Eram copil... Chiar în copilărie,
Timpu-mi părea pierdut în adormiri
Și somnul îmi părea o moarte vie
În care fug cei fără de trăiri.
Nu prea aveam puterea de-nțelege
De ce să stai cu fața-n jos, sau sus,
Și ochii de priviri să se dezlege
Când gândul vrea să creadă în apus.
Aveam ideea, ce-i ziceam dorință,
De a privi, în zori, spre răsărit,
Dându-mi ei concreta-ngăduință
De-a mă ști pe drumul meu pornit.
Eram convins și n-aveam nici o teamă
De oboseala timpului trecut
Și nu luam, chiar și forțat, în seamă
Pe cei ce dorm și timpul li-i pierdut.
Fugeam, din zori de zi, până în noapte
Printre-ntrebări ce nu aveau răspuns,
Cu pietrele vorbind, mereu prin șoapte,
Despre ce unii spun că nu-i de-ajuns.
Și fuga îmi era mereu scăpare
Când întrebat eram de ce nu dorm
Tot apăsat de tainica mirare
Că somnul îmi miroase-a cloroform.
Împotrivit eram, ținând în mine
Oricărui bici ce încerca lovi,
Sau unui obicei, mârșav în sine,
De-a obliga un om a adormi.
Și vreme am trecut, și ea, trecută,
Îmi dă-nțeles la tot ce-am înțeles
Că-n lupta cu-adormirea-s o redută
Ce n-are altă cale de ales.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu