Toamna, iată, se arată-n ploaie,
Are chipul mohorât și trist,
În lumina zilei e greoaie,
Generând un haos pesimist.
Se întâmplă multe, se dau lupte
Și e întuneric, tot mai mult,
Visele de gând sunt întrerupte,
Într-un derizoriu rost ocult.
Parcă altfel văd, cu greutate,
Zorii prinși între grămezi de nori,
Căutând a razei libertate
În enigma primilor fiori.
În altfel, lipsindu-se de formă,
Evidentul pare răscolit
De tiparul ce își zice normă
Când se lasă omul prăbușit.
Norii vin și nu prea vor să plece,
Și se fac tăcerii paravan,
Îmbătând, din nou, cu apă rece,
Un absurd ce duce viața-n van.
Indecizii, pline de rutină,
Iau în stăpânire orice gând
Ce își are drum înspre lumină
Tot văzând atâtea ploi căzând.
Frigul se coboară doar hoțește,
Lasă semn tot timpu-n zori de zi,
Amintind de iarna ce pândește
Clipa-n care totul va albi.
Este încă toamnă, ni se-arată
Chiar prin umbre ce subit dispar,
Devorând idei de altădată
Ce negau orice instinct primar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu