Sindromul de sevraj

În lumea asta totu-i virtual,
Fapte, simţiri, trăiri şi sentimente,
Mintea îşi face jocul ireal,
Jucând barbut cu suflete absente.

Miza-i mereu un troc cu iz murdar
Sub falsul fald văzut a fi cortină
Pierzaniei şi trecerii-n zadar,
Şi decăderii-n veşnica rutină.

Se vând iluzii fără ţel şi scop,
Din fantezii se construiesc castele,
Iar roua dimineţii-i un potop
Ce urcă nesimţiri până la stele.

Iubirea e, cu totul, un cuvânt
Uzat, ca un cuţit plin de rugină,
Ce se înfige grabnic în pământ
Când adevărul iese la lumină.

Nimeni nu duce lipsă de curaj,
Toţi sunt viteji de-ar fi război să fie,
Şi se trăieşte-n zbateri de sevraj
Cu sete de aflări prin lăcomie.

Omul de-aici prin nume este om,
Dar viaţa-n ascunzişuri e-ngropată,
Fiind prezent ca un hidos sindrom
Al vieţii ce de mult e, clar, uitată.

Atât mai poate omul, pe aici,
Înşiră vorbe fără de valoare,
Vânează urma unor licurici
Ce-s definiţi ca noutăţi sub soare.

Drept, abrupt

Eu sunt un om ce nu îşi are locul
Niciunde, cât trăieşte, pe Pământ,
Dar, la barbut, pun miză chiar norocul,
Sunt liber să nu cred că el e sfânt.

Nici pe accente nu mai pun valoare,
Cuvântu-mi este jurământ suprem,
Chiar dacă lumea, mult întrebătoare,
Mi-arată c-ar fi vremea să mă tem.

Tocmai cu teama nu mai duc o luptă,
Oricâţi în juru-mi sunt doar temători,
Prefer o cale dreaptă şi abruptă
Şi să mă-ntrec cu norii călători.

Ţintesc spre stele când le văd departe,
Dar, totuşi, de aproape le privesc,
Uitând să cred că mulţi se vor în moarte,
De nemurire nu mă mai feresc.

Mă simt, din când în când, un fel de ţintă
Al celor ce nu au motiv de mers,
Şi-al celor ce găsesc ceva să mintă
Când îmi descriu un tainic univers.

Deduc tăcut uitatele probleme
Şi caut definiri în mod real
Cu riscul de-a intra în mari dileme
Negând ce pare pur raţional.

Par obsedat de simplele subiecte,
Tabuuri pentru toţi cei mărginiţi
Ce chiar pe ei se văd simple obiecte
Când anii, numărând, sunt obosiţi.

Iar dacă merg pe drumuri vechi, închise,
Ştiu unde merg şi ştiu cât am de mers,
Ca să-mplinesc, prin fapte, multe vise,
Într-al menirii, neutat, demers.

Perspective elocvente

În miezul zilei mele stau pe gânduri,
Văd trecători, lumini şi flori de gheaţă,
De parcă-n cartea vieţii, printre rânduri,
Uit paşi de început şi zori de viaţă.

Nimic nu prea cunosc, mereu mulţimi,
Trec dintr-o parte-n altă parte,
Şi caut printre marii anonimi
Pe cineva venind dinspre departe.

Nu-i locul bun, mi-e clar că pe alt drum
Te-aş întâlni, ştiind că vii spre mine,
Din lumea ce chiar ea e de consum,
Spre timpul faptei ce ne va conţine.

Mă văd greşind cuvinte ce descriu
Concretul ce-l trăi-vom împreună,
Din ceas de seară până-ntr-un târziu
Când stelele-s grăbite să apună.

Şi-s conştient că nu spun, totuşi, tot,
Cuvintele de dor devin durere,
Şi-ajung, încet, încet, să mă socot
Un ins redus, de gânduri, la tăcere.

Dar şi-n tăcere, din priviri, te caut
Printre idei ce lumii par pierdute,
Mult îndrăzneţ deși, cumva, precaut,
Să nu mă pierd în resturi absolute.

Măsură de semnătură

Te-ai ivit din umbre ce-au trecut
Dinspre orizont spre miazănoapte,
Ca sa-ţi fie iarăşi cunoscut
Adevărul de-a trăi prin fapte.

Cerurile nu te-au mai ascuns
După gânduri ce le-aveai cutume
Şi-ţi spuneau că toate-s de ajuns
Ca firescul tău să te îndrume.

De la plus la minus infinit
Ţi-ai mânat ideile zgârcite
Puse-ntr-un tipar predefinit,
Cândva, -n timpuri ce le ştii trăite.

Ochii-mbujoraţi te-au dat de gol
Când te-aveam privirii-n întregime
Şi, spre sânii tăi, fără ocol
Mâna-mi n-a avut o mărginire.

N-am putut nici eu să mă ascund
Pântecul simţindu-ţi-l fierbinte
Ce-şi dorea, cu un consens profund,
Să merg grabnic, darnic, înainte.

Coapsele-ţi mi le-ai lăsat reper
Evidentei sete de trăire
Când va fi să simţi că urci la Cer
În extaz concret de nemurire.

Ţi-auzeam îndemnul clar, şoptit,
Să-ţi gust sânii dătători de semne,
Prelungind al clipei sens finit
Cu zvâcniri definitiv solemne.

Şi apoi luminii te-ai vrut rost
Goală să te văd, fără secrete
În schimbarea ta din tot ce-ai fost
Spre redefiniri fără regrete.

Mă ştiai în tine încrustat
Semn şi, totodată, semnătură,
Fără să mai crezi c-ar fi ciudat
Un alt pas cu simpla lui măsură.

Trecere-n ocol

În plină zi, cândva, eram în gară,
Priveam departe şi-am zărit un tren,
Părea că vine dintr-o altă ţară
În care mersul avea rost peren.

Mergea încet, era lipsit de grabă,
Deşi putea fi bun alergător,
Părând, în mersu-i fără nici o treabă,
Un trubadur sau comis voiajor.

Lua, se pare, la mai tot, aminte,
Deşi la mersul lui era atent,
Şi căuta mereu spre înainte
Spre un final ştiut, preexistent.

Voia să vadă ce puteau să vândă
Cei duşi de el înspre un alt tărâm,
Mulţi, plătitori, cu viaţa, de dobândă
Şi umblători, desculţi, pe caldarâm.

Ritmul minor al drumului pe şine
Părea a fi intrarea în impas
Prin lipsa regăsirilor de sine
Şi-a motivării mersului la pas.

Totul era, vizibil, pus la cale,
Şi stabilit până-n detaliu clar,
Cu variante exceptat legale
Şi prefixate treceri în zadar.

Prin jur simţeam o mare nemişcare,
Dar timpul se-arăta a fi grăbit
Mereu fugind spre marea depărtare
Spre a nu fi, de somnoroşi, găsit.

Trenul venea, dar rămânea departe,
Părea a se gândi la un ocol
Ce s-ar putea pe alt tărâm să-l poarte
Ca să nu fie niciodată gol.

Chemarea doveditoare

Hai la mine, hai, aici, în munte,
Într-un loc de prea puţini ştiut,
Să ne fim noian de amănunte,
Să ne fim motiv recunoscut.

Focul e aprins, flacăra-i mare,
Vei avea motiv să te dezbraci
Ca să vezi fireasca-nflăcărare
Când te ţin în braţe şi tu taci.

Paşii ce se-aud dinspre pădure,
Sunt motiv în pat să te aşezi
Timpul să-l determini să se-ndure
Ca visarea-n fapte să ţi-o vezi.

Să te gust, acolo, pe-ndelete,
Copsele să ţi le simt vibrând
Presimţind ideile concrete
Ce ne stau, la amândoi, în gând.

Dându-mi sânii, ochilor, dovadă
Că e timpu-n tine să pătrund,
Lunecând ca vântul pe zăpadă
Să mă simţi întreg, firesc, profund.

Pântecu-ţi, şi el fiind fierbinte,
Dovedindu-mi al trăirii ţel,
Să mă lase fără de cuvinte,
Acceptând un ritm deja rebel.

Percepând, din ploaia ta de şoapte
Că-i firesc în tine să rămân,
Vom uita că ne-am pierdut în noapte
Nevăzând în timp un crunt stăpân.

Focul dând alene să se stingă
Ne va da privirii cer senin
Evident voind să ne convingă
De al vieţii pas pus în destin.

Repere prin absenţă

Mă simte lumea ca-s deja absent,
Unii mă-ntreabă dacă îmi e bine,
Iar eu mă simt, cumva, adolescent,
Şi gându-l am mereu sedus de tine.

Lumini şi umbre trec în jurul meu,
Şi norii înspre orizonturi zboară,
În fuga lor mă prin grăbit şi eu,
Ştiind că altfel gândul mă omoară.

Clipei te caut, stelelor de cer,
Când roua dimineții-mi spală faţa,
Fiindu-mi orizontului reper
Şi definire-a tot ce-nseamnă viaţa.

Odihna e mai greu de definit
Doar visul nopţii să fiu eu mă lasă
Când mi te-arată ca motiv ivit
Să vin la tine, revenind acasă.

Să vin la tine într-al nopţii miez,
Când nimeni n-ar putea ceva să vadă
Găsindu-ţi trupul al menirii crez
Şi al trăirii, evident, dovadă.

În tine să mă simt nemuritor,
Şi să te simţi şi tu nemuritoare,
Iar pântecu-ţi vibrând izbăvitor
Să te numească lacrimă de soare.

Menire prin extreme

Hai, iubito, să fugim în lume,
Altă cale ştii că nu avem,
Să fim anonimi nu mai putem,
Suntem amândoi ştiuţi pe nume.

Să fugim, bătând o altă cale,
Calea celor nesurprinşi de val,
Rostuind, mereu principial,
Faptele constant fundamentale.

Să ne facem timp pentru de toate,
Pentru timp de zi şi timp de nopţi,
Când idei extreme-ai să adopţi
Apă, din deşerturi, să pot scoate.

Să te văd uitând de-mbrăcăminte
Orişice îţi vei voi să faci,
Şi să n-ai motiv să te prefaci
Când rămaşi vom fi fără cuvinte.

Ochii să ţi-i văd prin praf de stele
Când va fi spre cer să te ridic,
Tu cerându-mi clar să mă implic
În dorinţe oarecum rebele.

Iar când sânii tăi vor fi dovadă
Că se vor cu totul dezveliţi,
Şi apoi de pieptul meu striviţi,
Vei uita de-a vorbelor tăgadă.

Neştiind că timpul mai există,
Să ne fim datori în a trăi
În tandem cu tot ce ne vom fi,
Chiar în varianta extremistă.

Aşadar, hai să fugim în lume,
Să ne ştim pe al menirii drum,
Să ne tot iubim într-un acum
Ce spre nemuriri o să ne-ndrume.

Instinct de enigmă

Zilele trec, devin tot mai puţine,
N-ai cum să pui mai multe la un loc
Şi vine vremea să rămâi cu mine,
Când te voi şti şi jar încins, şi foc.

La ceasul dimineţii, dezgolită
De tot ce-ar ţine trupul tău ascuns,
Mi te vei vrea enigmă desluşită
Simţindu-mă în tine, tot, pătruns.

Sânii-mi vor fi deplină călăuză
De fi-va-ntâmplător să mă grăbesc,
Lăsând ideea, prin absurd, confuză,
Pierdută într-un strict instinct lumesc.

Şi-n mod concret, veni-va să de-a veste,
Prin clipa de mărime şi contur,
Că visele, trecute în poveste,
Au elocvenţa pasului matur.

Nimic nu va mai fi ca înainte,
Uita-vei să baţi drumuri fără sens,
Şi, zi de zi, ne vor uni cuvinte
Menind porniri de fapte în consens.

Călăuză de instinct

Zilele trec, devin tot mai puţine,
N-ai cum să pui mai multe la un loc
Şi vine vremea să rămâi cu mine,
Când te voi şti şi jar încins, şi foc.

La ceasul dimineţii, dezgolită
De tot ce-ar ţine trupul tău ascuns,
Mi te vei vrea enigmă desluşită
Simţindu-mă în tine, tot, pătruns.

Sânii-mi vor fi deplină călăuză
De fi-va-ntâmplător să mă grăbesc,
Lăsând ideea, prin absurd, confuză,
Pierdută într-un strict instinct lumesc.

Şi-n mod concret, veni-va să de-a veste,
Prin clipa de mărime şi contur,
Că visele, trecute în poveste,
Au elocvenţa pasului matur.

Nimic nu va mai fi ca înainte,
Uita-vei sa baţi drumuri fără sens,
Şi, zi de zi, ne vor uni cuvinte
Menind porniri de fapte în consens.

Hăituit de dor

De dorul tău puţin mai pot să scriu,
Ideile îmi sunt amestecate,
Ce-aş vrea să-şi spun îmi este greu să ştiu,
Şi de dormit dorm doar pe apucate.

Văd stelele cum, înspre zori, apun
Când visele-mi sunt semne de-ntrebare
Pe care nu mai pot să mi le pun,
Grăbit de mult prea multa-mi aşteptare.

Nici în simţiri nu pot fi liniştit,
Devin deja un munte de dorinţe
Din zorii zilei, până-n asfinţit,
Şi noapte cu noianu-i de sentinţe.

Privirile puţine mai cuprind,
Uitând a merge înspre mai departe
Iluzii pe de-ntregul construind,
Făcându-mă să uit că eşti departe.

Gândul nu-l am aşa cum l-am ştiut,
Aleargă înspre drumuri abătute,
Lasându-mă să cred că-s hătuit
De visele ce nu-mi erau ştiute.

De dorul tău acum nici nu îţi scriu,
Las gândul peste timp să hoinărească,
Va şti să-ţi spună cum nici eu nu ştiu
Despre dorinţa-mi, mare, omenească.

Oprelişte de dor

De dorul tău puţin mai pot să scriu,
Ideile îmi sunt amestecate,
Ce-aş vrea să-ţi spun îmi este greu să ştiu,
Şi de dormit dorm doar pe apucate.

Văd stelele cum, înspre zori, apun
Când visele-mi sunt semne de-ntrebare
Pe care nu mai pot să mi le pun,
Grăbit de mult prea multa-mi aşteptare.

Nici în simţiri nu pot fi liniştit,
Devin deja un munte de dorinţe
Din zorii zilei, până-n asfinţit,
Şi noapte cu noianu-i de sentinţe.

Privirile puţine mai cuprind,
Uitând a mai privi în câte-o parte
Iluzii pe de-ntregul construind,
Făcându-mă să uit că eşti departe.

Gândul nu-l am aşa cum l-am ştiut,
Aleargă înspre drumuri abătute,
Lasându-mă să cred că-s hătuit
De visele ce nu-mi erau ştiute.

De dorul tău acum nici nu îţi scriu,
Las gândul peste timp să hoinărească,
Va şti să-ţi spună cum nici eu nu ştiu
Despre dorinţa-mi, mare, omenească.

Degustare de concret

Într-o noapte, una oarecare,
Fără nici un semn prea distinctiv,
Depăşind ştiute calendare,
Îmi vei fi dorinţelor motiv.

Toată goală, fără amănunte,
Ori picanterii de peste zi,
Vei da rost ideilor mărunte
Ce mă fac mereu a te dori.

În şoptiri rostite fără grabă
Gustul, îmi vei cere, să ţi-l las,
Cu accent pe-o ultimă silabă
Te vei vrea o clipă fără glas.

Te vei şti voinţă replicată
În idei ce fapte vor porni
Nelăsând nimic pe altădată,
Nelăsând ceva altfel a fi.

Sânii vor da semne ca dovadă,
Tresărind în ritm de pas concret,
Ca pornirea mea să întrevadă
Începutul fără de regret.

Vei voi, cum n-ai voit vreodată,
Să ştii clar că-nsemnul mi-l păstrezi,
Timpului să nu rămâi uitată,
Nemuririi să ne-ndatorezi.

Clar va fi, că lipsa de măsură
Timpului, de-a dreptul, o vei da,
Când în ritmu-ţi plin de anvergură
Nu-i vei vrea, în nici un fel, ceda.

Înspre zorii zilei oarecare
Vom puncta, firesc, definitiv,
Adevărul ce va fi urmare,
Demonstrând concretul instinctiv.

Definire de reper

Suntem alfa şi omega,

un întreg predefinit,

Regăsiţi prin întâmplarea

adevărului dosit,

Dintr-o vreme neştiută

m-ai purtat, cu dor, în gând

Aşteptând o întâmplare

dintr-un prea firesc curând.

Când, şi cât, şi în ce formă,

timpul se va vrea urni?

Te-ntrebai în miez de vise,

fără a te mai gândi,

Dar voiai ca începutul

să îl ştii ca pas al meu,

Ca, apoi, continuarea

să o ai atu mereu.

Şi aşa a fost să fie,

cu îndemn ispititor,

M-am lăsat cuprins în tine,

devenind nemuritor,

Punând semn profund, hotarnic,

existenţial reper

Înspre-acel întotdeauna,

niciodată efemer.

Mult prea clar acum e totul

şi-ţi e clar cum îţi doreşti

Să fii una cu-nceputul

definirilor lumeşti,

Să îţi iei cât e nevoie,

ritmul să ţi-l ai cum vrei

Punând clipelor însemne

şi speranţelor temei.

Între alfa şi omega

va fi simplu de ales

Când puncta-vei începutul

cu totalu-i înţeles

Tu lăsându-mi să ştiu totul,

cheia porţii să mă simţi,

Unduindu-te ca valul

când urmarea o presimţi.

Punct punând în calendare,

evitând să îl ignori,

Vei lăsa totuşi speranţei

visul unor noi fiori,

Ziua, în plină lumină

soarele îl vei umbri,

Noptea, sub umbriri de stele

ca o stea vei străluci.

Iar în zori, după furtună

nume nou va fi să ai,

Prin contraste de cutume

rosturi umbrelor să dai,

Prevalâdu-te de-al clipei

rol, cu totul novator,

Timpului vei fi deviză

şi motiv de viitor.

Mai mereu, ca întâmplare

te vei şti consemn concret

Începutului de noapte

fără urme de regret,

Evidenţei definite

de mai mult şi mai frumos,

De trăire a-mplinirii

în urcuş vertiginos.

Crucialele repere

Mereu găseşti să-ţi pui câte-o-ntrebare
Chiar dacă ştii că are rost banal,
Însă tot uiţi, tot mai mereu, se pare
Să-ţi ai reper momentul crucial.

Vii printr-un timp ticsit de amănunte
Ce drumului i-au dat un vag contur,
Lăsând idei ce-au vrut să se confrunte
Cu rolul decăderii în sperjur.

Şi fugi, tot fugi, crezând că fugi de mine,
Sau crezi că adevăruri îţi ascund
Când tu, de fapt, mă vrei simţit în tine,
Mă vrei năvalnic, posesiv, profund.

Dorul de vise îţi acordă şanse
Pe tine, prin ce eşti, să te-nţelegi,
Punându-te-n răscrucile de transe
Ce sunt fărădelegi mizând pe legi.

Dar limita firescului nu piere
Când faptelor te dai cu concret,
Lăsându-mi sânii praguri şi repere
Realului discret şi indiscret.

Definitiv, rebel

Nimic nu poate viaţa să-mi oprească,
Chiar dacă sunt privit cam peste umăr,
Pun preţ pe definirea mea lumească
Şi mă încurc de anii vreau să-i număr.

Semeni de-ai mei se plâng de bătrâneţe,
Se plâng că nu mai sunt deloc ce-au fost,
Ci doar alunecări spre stări răzleţe
Ce nu mai vor să aibă vreun rost.

Ei îmi vorbesc, eu nu pot înţelege
Nici ei nu vor s-accepte că-s altfel,
Că nu-s supusul zisei ce li-i lege
Şi am rămas, cum am tot fost, rebel.

N-am să renunţ... Nu ştiu ce-i renunţarea
La ceea ce, ca oameni, ne-a fost dat,
Trăind, ca totdeauna, întâmplarea
De-a fi cu nemurirea-mpreunat.

Şi-n nici un fel nu pot blama ideea
Că dragostea e faptă-n mod sublim,
Ce are sinonim, mereu, femeia,
Indiferent de vremea ce-o trăim.

Fals de mimă

Mi-e teamă că-ntr-o zi, când n-am să ştiu,
Vor spune unii c-am plecat din lume,
Şi am uitat măcar un vers să scriu
Despre firescul marilor cutume.

Mă vor numi "un simplu anonim",
Subscris unor convulsii efemere,
Având reperul gândului infim
Căutător de umbre şi plăcere.

Vor spune că am fost, dar nu mai sunt,
Nici spirit, nici idee, nici fiinţă,
Nici cel ce n-a ajuns nicicând cărunt,
Lipsindu-i bătrâneţea din conştiinţă.

Mari temători că nu va fi de-ajuns
Vestirea lor să fie faptă clară
Îmi vor rescrie viaţa pe ascuns
Numindu-mă un simplu pierde-vară!

Şi-aşa mă voi trezi că sunt inclus
Într-o mulţime fără definire
Privit, cu ură, dar de jos în sus
De cei ce sunt, trăind, doar amintire.

Din teamă, din invidie, prin fals
Vor căuta a-mi şterge multe fapte
Mimând o horă într-un pas de vals
Şi zilele-mi numindu-le ca noapte.

Dar şi aşa, vor vrea cu mult mai mult,
De vor ajunge chiar să se renege,
Ştiind că n-o să vreau să îi ascult,
Când rodul nesimţirii-şi vor culege.