Așa zis, rar

Din când în când, în taină, cu sfială,
Când ochii-mi, cu dorinţe, te privesc,
Ca într-un vis, ideea dă năvală,
Grăbindu-mă să-ţi spun că... te iubesc.

Nu am curaj, de-a lumii judecată,
Să trec, aşa cum sunt, mai mult grăbit,
Şi să îţi spun direct, ca dintr-odată,
Că n-avem timp, deloc, de irosit.

Te tot privesc, şi ştiu a nu-mi ascunde,
Că te aştept ştiind că vei veni,
În clipa cu simţiri firesc profunde
Aşa cum ştii că ţi s-ar cuveni.

Zăresc apusul, văd că vine seara,
Ziua de-acum se-ndreaptă spre trecut,
Veni-va toamna, căci se trece vara,
Şi-astfel va fi un anotimp pierdut...

Mi-asum, cu ciudă, vremea care trece,
Dar tot nu ştiu de ce nu fac nimic,
De ce aştept să vină vremea rece,
Şi-n fundături de gânduri mă complic.

Nici nu mă-ntreb ce gând îmi dă putere
Să nu-mi găsesc motiv să mă grăbesc,
Şi să aştept, privindu-te-n tăcere,
Să fiu dorinţei tale rost firesc.

Temei de grăbire

Hai vino, hai, iubito, haide, vino,
O viaţă am avut de aşteptat,
Ca-n clipa nopţii să te strig, Divino!
Chiar de mi-ar zice unii că-i păcat.

Să mă renaşti prin fapte şi cuvinte,
Şi adevăruri pline de-nţeles,
Să-ţi fiu în trup, în suflet şi în minte
Un prea firesc de Dumnezeu ales!

Să laşi odihna să te copleşească
Uitând de orice trecere-n zadar,
Ca să îmi fii, prin legea omenească,
Motiv, credinţă, vis şi avatar...

Să nu-mi opresc a mâinilor pornire
Când sânilor se vor a fi căuş,
Ca să-mi arăţi, prin simpla lor zvâcnire
Ce rost îşi are gândul jucăuş.

Să mi te vrei mereu şi, totdeauna,
Dând faptei forme într-un mod real,
Prin dăruire să împaci furtuna
Ce-aruncă valuri, valuri, înspre mal.

Să pui temei pe simpla întâmplare
Prin marile simţiri ce-o definesc,
Când viitorul se va şti urmare
Ca absolut al rostului lumesc.

Hai vino, hai, iubito, hai, degrabă,
Atât de multă vreme a trecut,
Timpul se trece, dar de noi întreabă
Grăbindu-ne firescul început.

Repetare-n rătăcire

Te-ai rătăcit, iubito, încă-odată,
Crezând că faci un pas hotărâtor,
Că timpu-ţi e deja prea mult dator
Şi calea cea mai dreaptă ţi se-arată.

Cauţi, prin fapte, vreme de-ndrăzneală,
Sperând într-un mereu gândit firesc
Dar nu te-ntrebi ce umbre te opresc
De-ajungi tot cu minciuna la-nvoială...

Înţelegându-ţi graba, mult prea mare,
Nu te întreb cât crezi că ai de mers,
Nici unde crezi că totu-i pe invers
Şi viaţa-i doar huzur şi sărbătoare...

Te-arăţi zâmbind crezând că îți e bine,
Crezând că paşii-ţi merg pe drumul drept,
Dar încă-mi spui o vreme să te-aştept
Că-ți este dor de mine şi te tine.

Şi te tot pierzi în vorbe, mult prea multe
Ca explicând să-ţi spui că ai curaj
Să faci real acest banal miraj
Îndestulat cu împăcări oculte.

Simţindu-te că vrei să-ţi dau crezare
Privirile mi-arunc spre nicăieri
Ca să-nţelegi că-i nefiresc să-mi ceri
Să fiu girantul unei stări bizare.

Cauţi iertare unor vorbe spuse,
Ce-n tine, noaptea, le auzi plângând,
Şi-n zorii zilei le găseşti în gând,
Avându-şi dreptul de-a nu-ţi fi supuse.

Te-ai rătăcit, iubito... Rătăcirea
Îţi este plata unor vechi greşeli
Prea mult ascunse... Însă iar te-nşeli,
De nu-ţi accepţi destinul şi menirea...

Poet de poezie

De-aş scrie versuri albe... Aş tot scrie,
Cuvinte am, idei mereu îmi vin,
Aş macula un munte de hârtie,
Dar prea puţin aş spune... Prea puţin!

Aş spune tot, dar urme de-ndoială,
Aş mai păstra în ultimul cuvânt,
Lăsându-l să de-a lumii socoteală,
De al ideii, vag, deznodământ.

M-aş apuca să-nşir poveşti din viaţă
Într-un format constrâns de conţinut,
Denaturat de gândul spus în faţă,
Îndoctrinat de sensul absolut.

Şi, pas cu pas, aş înşira cuvinte
Legându-le de ceva ce-a fost scris,
Forţând în fapt aducerile-aminte
Să aibă rol şi iz de compromis.

Aş renunţa, fără motiv, la formă,
Extaziat de propriul înţeles
Cedându-i dreptul de a-mi fi o normă
Pierdută-n frenezie şi exces.

Fără să vreau, fugind înspre extreme,
M-aş îngropa ca temelia-n zid,
Ca să ascund fireştile probleme
Când mintea s-ar opri gândind rigid.

Şi-aşa aş scrie mult şi aş tot scrie,
Lăsându-mă de laude sedus,
Făcându-mă poet de poezie,
Privind mereu de sus, de foarte sus...

Tu ca îndeajuns

Mi-apari mereu, venind dinspre oriunde,
Chiar şi când uit privirea s-o-nţeleg,
Când viaţa vreau să văd ce îmi ascunde
De nu-mi simt orizontul ca întreg.

Te-arăţi motiv de omenească faptă,
Ca rost să am, ducând-o-nspre sfârşit,
Găsindu-i cale neschimbată, dreaptă,
Cu sens înspre eternul infinit.

Oricât de mare-i gândul ca dorinţă,
Doar începutul pare că-l trăiesc,
Că restul, ca procesul de conştiinţă,
Ar vrea să-i spun de ce mă tot grăbesc.

Şi doar găsind puterea-n amintire,
Şi doar visând că lângă mine eşti,
Mă regăsesc şi îmi revin în fire,
Şi nu mă pierd în vorbe şi povești.

Mereu se-ntâmplă, rar de tot pot spune,
Dar adevărul nu ţi-l ţin ascuns,
Că doar prin tine viaţa-i o minune
Şi numai tu o faci îndeajuns.

De-ar fi să fiu cu orişice femeie,
În mod legal sau doar în mod formal,
Aprinderii-mi doar tu poţi fi scânteie,
Oricât îmi spui c-aşa nu e normal.

Auziri de nerostiri

Aud, fără să vreau, cuvinte spuse
De mult mai multe ori, numai în gând,
Cu înţelesuri grabnic presupuse,
Ce dau crezare focului arzând.

Şi le-nțeleg, cu lux de amănunte,
Cu tot întregul lor, pătrunzător,
Cu vrerea ce le e, mereu să-nfrunte
Cam tot ce vrerii li-i distrugător.

Chiar sigur sunt, oricât n-am o dovadă,
Că drumu-i dat de-ndemnul unui pas
Ce-şi cade, mai tot timpul, sieşi pradă,
Când timpului în urmă-i e rămas.

Aud, fără să vreau, ce nu se spune,
Aud cuvântul încă nerostit,
Când încă e o simplă noţiune
În patima gândirii înzidit.

Motiv îmi caut, fără să am teamă,
De-a mă-nvăța să fiu, cumva, pasiv,
Să nu mai vreau să le şi iau în seamă,
Gândind în felul lor ultimativ.

Dar chiar lăsând pe toate la o parte,
Nu pot lasa cuvântul fără sens,
Nu pot să îmi impun a sta departe,
Doar ca să cred că toate-s în consens.

Ploaia de noapte albă

Am să vin iubito, pe la tine,
Am s-ajung târziu, pe-nserat...
Ploaia prea puţin se va abţine...
Ne va fi îndemn de rod bogat...

Nu-ţi va fi ştiut mai dinainte,
Chiar nici eu nu am să ştiu nimic...
Gândul simt că, uneori, te minte,
Uneori, în gânduri, mă complic.

Vom trăi o noapte nedormită,
Plină de dorinţe şi trăiri,
Şi de ploaia, ce, deja grăbită,
Ne va înzidi în amintiri.

Doar trecut va fi de miez de noapte
Când vei şti de ce nu te-ai opus,
Şi prin îngânate, simple, şoapte,
M-ai făcut de vis să fiu sedus.

Pântecu-ţi va fi fără odihnă,
Însuşindu-şi rostul de altar,
Unde sufletu-mi găseşte tihnă
După-atâtea zbateri în zadar.

Ploaia va-nceta spre dimineaţă...
Către zori şi noi vom adormi,
Doritori de-a izbândi în viaţă,
Împăcaţi că nu putem muri.

Ziua ne va fi, ca-ntotdeauna,
Pusă-n seama traiului real,
Căruia-i plătim mereu arvuna
Tot sperând că intră în normal.

Şi-am să vin, la fel, şi altă dată,
Chiar în plină zi, cu cer senin,
Ca, având dorinţa împăcată,
Să-ţi dorești să vin şi să revin.

Graba spre treabă

Noi nu mai ştim ce ne mai este viaţa...
Sfidând-ne, ca oameni, prin voinţă,
Ne războim cu propria conştinţă,
Crezând că tot un fel de rouă-i ceaţa.

Trăim după reţete şi tipare
Luând modele laude deşarte,
Venite de aproape ori departe,
Cu gânduri spre lumini înălţătoare.

Facem ce facem, dăm mereu cu piatra,
Şi tâlhărim naivi, la ceas de seară,
Dăm foc la lumânările de ceară,
Uitând că focului i-e dragă vatra.

Ne căutăm cuvintele frumoase
Chiar dacă adevărul ştim că moare,
Esenţa lui tocmai pe noi ne doare,
Că dă fiori cum dă şi frigu-n oase.

Şi judecăm cu propria măsură
Găsindu-ne loviți de nedreptate,
Nevinovaţi, mereu împinşi din spate,
Invidiaţi, priviţi de toți cu ură.

Vorbim, cu mult elan, despre credinţă,
Dar omului nu-i dăm nici o valoare,
Chiar dacă ştim că prea uşor se moare,
Că omul drept se zbate-n suferinţă.

Ne închinăm, în treacăt, la icoane,
Cu semnul unei cruci schimonosite,
Simţind, prin înţelesuri măsluite,
Că toţi, nu însă noi, au numai toane.

Nu vrem să ştim... Suntem mereu în grabă,
Neliniştii îi dăm mereu târcoale,
Ne înrobim plăcerilor carnale,
Şi asta-i tot... Avem, în rest, doar treabă...

Din tăcerea căutării...

În tăcerea-mi nevăzută

caut, caut şi tot caut,

Uneori fără de teamă,

alteori sfios, precaut,

Adevărul unor fapte,

sensul simplului cuvânt,

Taine întru forma vieţii

din Ceruri, de pe Pământ...

Despre îngeri... ştiu, se spune,

ei iubesc... şi doar atât,

Nu fac ei lege iubirii,

cine merită şi cât...

Merg mereu până la capăt,

pentru oameni chiar decad,

Ei îi vor pe om în Ceruri

chiar dacă merg ei în Iad.

Oamenii, pierduţi în patimi,

o trăiesc în mod bizar,

Pun mereu un mare "dacă"

pe-al motivului cântar,

Minţii-i dau puteri divine

şi-i dau dreptul la simţiri

Hotărând, prin avantaje,

felul marilor iubiri.

Mă întreb, trăind tăcerea,

dacă pot gândi altfel?

Dacă, acceptând tiparul,

aş putea simţi la fel?

Dacă viaţa e un calcul

matematic, absolut?

Dacă toate sunt fidele

unui cunoscut trecut?

Eu, privesc spre omul simplu,

care stă în îngenuncheat,

Nu doar când, prin neputinţe,

simte că s-a tulburat,

Cel ce fluturi ţine-n palmă

şi-i lasă liberi, în zbor,

Nevoind a-şi lua păcatul

unui tainic, mic, omor.

Nu fac judecăţi de formă,

nici de sens şi nici de rost,

Chiar de văd că toate-s altfel,

doar puţine-s cum au fost,

Doar mai vreau să am dorinţa

de-a uita să fiu bizar,

De-a nu tot privi pământul

şi-al avea ca avatar.

În tăcerea mea prea multă

multe, ştiu, nu ţi-am mai spus,

Tu însă mă vezi, iubito,

că-mi ridic privirea-n sus...

Din întreaga-mi căutare

cam atât e ce-am găsit...

Multe-mi sunt necunoscute...

dar sunt mult prea obosit...

Vrerea de repede

Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să nu avem motiv de timp pierdut,
Lăsând să vină toate de la sine,
Uitând s-avem o clipă de trecut.

Să treacă-n noapte ziua, printr-o seară,
Strivită de-al speranţei viitor,
Care, făptaş fiind, vei vrea să-mi ceară
Să-ţi fiu promis, în veci, nemuritor.

Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să n-am motiv speranţa să-mi ascund,
Când chiar de mine nu îmi mai convine
Şi-n gânduri întristate mă afund.

Să ne lăsăm, trăind ca-ntr-o-ntâmplare,
A fi ce sunt, a fi ceea ce eşti,
Tu răbdătoare, eu fără răbdare,
Ca mari eroi ai unei mari poveşti.

Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să n-ai motiv să spui că n-ai ştiut,
Şi-astfel să n-ai de ce te mai reţine
În a-ţi dori mai multul absolut.

Să fim părtaşi la marea regăsire
A tot ce suntem noi prin însăşi noi,
Îndatoraţii trăirii în iubire
A faptelor ce nu dau înapoi.

Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să nu ne mai grăbim, surprinşi de dor,
Să fiu cu tine şi să fii cu mine,
Dorindu-ne firescul viitor.

Seara de-ntâmplare

Ne-am cunoscut de mult... dintr-o-ntâmplare,
Într-un trecut, în felul lui firesc,
Când ne gândeam că lumea-i mult prea mare
Şi, cei la fel, cu greu se întâlnesc.

Sub ploi de stele, vorbe despre viaţă,
Ne-au prins în jocul unui simţ grăbit,
Şi prin spărtura copcilor de gheaţă
Ne-au arătat al zilei răsărit.

Şi tu, şi eu, priveam înspre departe,
Uitând să mai trăim şi în prezent,
Mereu plecaţi cu gându-n altă parte,
Visând inconsecvent şi imprudent.

Acea-ntâmplare, parcă prevestită,
De mult prea multe semne şi-ntrebări,
Prin tot ce-a fost, azi o numim menită,
Întoarcerii, spre noi, din căutări.

Simpla simţire s-a-ntrecut pe sine,
Prin gesturi simple s-a făcut răspuns,
Ne-a arătat că ne putem reţine,
Dar focul vieţii arde pe ascuns.

Noaptea-n văpăi şi ziua-n cutezanţă,
Dorinţelor pe tine te-a redat,
Şi m-a-nvățat, să cred că, prin speranţă,
Trăiri avea-voi, cum îmi este dat.

Când viaţa-şi are gândul împotrivă
Şi adieri de vânt se simt furtuni,
Valul ne duce, printr-a lui derivă,
Spre mult prea necrezutele minuni.

Ne-a fost minune clipa dintr-o noapte
În care ne-am trezit, întâmplător,
Porniţi, fără motive, înspre fapte
Ca-ntr-un firesc ce ne era dator.

Într-un destin ce n-a-ndrăznit să moară,
Ştiindu-se a fi de neschimbat,
Ne-a readus a zilei simplă seară
Şi vieţii, calea dreaptă, i-a redat.

Femeia frumoasă...

Femeia frumoasă nu-i simplă poveste,
Chiar dacă, spun unii, că totu-i de formă,
Că-i doar o minciună, absurdă, enormă,
Când simpla nevoie dă minţii de veste.

Femeia frumoasă nu-i cea renumită,
Cea care prin patimi se vrea admirată,
De vorba deşartă prea mult lăudată,
Şi mult căutată ca vis şi ispită.

Femeia frumoasă nu-i ceva ce trece,
Nu-i cea care vine ştiind că şi pleacă,
Spunând că mai toate făcute-s să treacă,
Mereu doritoare la altul să plece.

Femeia frumoasă nu-i formă-n măsură,
Schiţată-n şabloane ori nud în portrete,
Ce tulbură mintea sperând să o-mbete,
Născând dintr-odată iubire ori ură...

Femeia frumoasă e doar o simţire,
Trăire a clipei prin gânduri de-o viaţă,
Căldura luminii ce taie prin gheaţă
Un drum cu nuanţă de clară privire.

Femeia frumoasă e flacără vie,
Esenţă de fapte şi rost de-nălţare,
Izbuc de speranţe şi rază de soare,
Fior ce aprinde a vieţii făclie.

Femeia frumoasă e ceea ce este:
Miracol şi vrajă, însemn de iubire,
Motiv de dorinţă şi pas de-mplinire,
Mereu o poveste, nicând de poveste.

Femeia frumoasă-i eterna idee,
Prin care iubirea se-arată ca faptă,
Prin care destinul e linie dreaptă...
Femeia frumoasă e orice femeie...

Riscul de-a tot spune

Am spus, mai spun, și tot mereu voi spune,
Chiar de va fi să fiu numit ţicnit,
Că drumul ni-i pe muchii de cuţit
Dar prea puţin gândim spre fapte bune...

Şi spun că ni-i credinţa de faţadă,
Ne îmbătăm cu vise şi poveşti,
Ne închinăm puterilor cereşti
Sperând, ca ele, ce vrem noi să vadă.

Ne dăm mereu în stambă, în mai toate,
Şi dăm puteri atâtor mincinoşi,
Apoi ne arătăm neputincioşi
Dar tot ne punem singuri beţe-n roate.

Ne vrem respect, ne vrem priviţi cu stimă,
Dar respectăm doar hainele de preţ,
Doar scrisul caligrafic şi citeţ,
Şi vorba ce prea multe nu exprimă.

Spun că n-avem nici minima decenţă
De-a recunoaşte că puţine ştim,
Şi chiar pe noi, în sine, ne minţim,
Vorbind de-o absolută elocvenţă.

Luăm în seamă, fără de-ndoială,
Pe cei ce la mai toate se pricep,
Chiar dacă toate spusele încep
Cu tragerea cuiva la socoteală.

La ochii lumii ne ţintim privirea
Atenţi la toate ce se mişcă-n jur,
Ca nu cumva acuza de sperjur
Să ştim că-nnobilează omenirea.

Am spus, şi spun, şi încă voi tot spune,
Tot ce mi-e dat să văd ori să-nţeleg
Chiar dacă unii-mi zic că nu-s întreg
Când cred că prea puţine fapte-s bune!

Aproape imposibila-nvoială

Cu lumea greu mai cad la învoială
Nu prea mai simt ceva ca bun comun,
Reperele-mi sunt puse la-ndoială
Şi altele, mereu, mi se impun.

Nu mă-nţeleg, de multe ori, pe mine,
Când îmi impun să fiu mai concesiv,
Şi să gândesc că totuşi e mai bine
Să fac tăcerii drum intempestiv.

Departele îl văd tot mai departe,
Şi adevărul spus doar prin ocol,
Sau evocat succint în câte-o carte
Când cei fără control se dau de gol.

Nu îmi găsesc, deloc, chiar vagi motive
De-a fi, cu orice faptă, indulgent,
De-a accepta, minţind, superlative
Ce dau menirii rost adiacent.

Prea vechi idei, de mulţi, de mult uitate,
Le am, le ţin, şi încă mi le-asum,
Chiar şi atunci când mulţi vor să-mi arate
Că prea puţini mai merg pe-acelaşi drum.

Nu pot să-nvăţ a deturna destine,
De-a face orice faptă cum vreau eu,
De-a spune eu ce-i rău şi ce e bine,
Uitând că toţi avem un Dumnezeu...