Scrisoare de ploaie

Iubito-ți scriu... Afară stă să plouă,
Fulgere mari lumină-mi dau din cer,
Și văd fundalul lumii rupt în două,
Și umbrele cum cad în gol și pier.

Și vântul s-a stârnit, se întețește,
Copacii se tot lasă spre pământ,
O frunză, alergată, îmi șoptește,
Ca efemer e totul pe Pământ.

Picuri de ploaie caută să cadă
Spre a se ști aducători de rod,
Și-a nu lăsa motive de tăgadă
Celor ce vieții pun mereu năvod.

E noapte, e-ntuneric, e furtună...
Puține împrejuru-mi mai zăresc,
Și clar aud din când în când, când tună,
De parcă toate rostul nu-și găsesc.

Și vântul, uneori, îmi pare-a plânge
Știindu-și timpul, de demult, pierdut,
Fără de rost, luptând mereu a-nfrânge
Pe cei ce-și vor urcări spre absolut.

Și cade ploaia, rece, repezită,
Se-adună, nu mai intră în pământ,
Pare a fi de-a dreptul nedorită,
Ori călcătoare-a unui legământ.

Iar eu îți scriu, spunându-ți despre mine,
De cele ce le simt în jurul meu,
De fapt îți scriu fiindu-mi dor de tine,
Știut fiind de Cer, prin Dumnezeu.

Prevestita semnătură

Tu nici nu știi ce mare e schimbarea...
Cuvântul, azi, un drum a și deschis,
Fiind, în profunzimea lui, chemarea
Spre clipele cu sens de paradis.

Din depărtări te văd... Și ești frumoasă,
Văd trupu-ți alb în stropii de lumini,
Și clipa-n care tu vei fi acasă,
Uitând ideea nefireștii vini.

Uitând să negi că ești, de fapt, divină,
Și acceptând că timpul e injust,
Vei renunța să mi te crezi străină,
Sânii lăsându-mi, însetat, să-i gust.

Cu mâna ta, încet, mă vei conduce,
Să știu pe unde drum îmi fac ușor
Spre cea dintâi și tainică răscruce
A visului concret făptuitor.

Și ca în taină, coapsele-ți, sub mână
Vor da să-mi spună, tremurând, zvâcnind
Că ne avem, firesc, la îndemână
Urcări înspre lumini ce se aprind.

Iar când, privindu-mi sincera pornire,
Trupu-ți mlădiu de tot se va goli,
Întru grăbirea faptei de-mplinire,
Sub pieptu-mi sânii se vor vrea strivi.

Și-n jocul vieții fără să ne pese
Ajunge-vei să uiți chiar să respiri,
Ajunge-voi să am firești excese,
Iertat fiind de-a clipei contopiri.

Redându-i clipei maxima măsură
În pântecu-ți de vis și rod bogat,
Mă vei păstra, fiindu-mi semnătură,
Trăirile ce-n cer te-au înălțat.

În lung, în lat...

De multe ori gândesc înspre un loc
Unde îmi am motive să mă duc,
Și unde ceva, fă echivoc,
În fape sunt, în mod bizar, izbuc.

Înspre Onești mi-e dor nebun să plec,
Să trec prin porți din viața de apoi,
Să simt și că revin, nu doar că trec
Uitând de-al lumii, mult prezent, noroi.

Sau poate la Fieni, înspre Bolboci,
Să urc spre nemurire pas cu pas,
Uitând de farisei și de escroci
Și de ideea timpului rămas.

Să-mi fac un drum de seară spre Galați,
Siretul să îl văd cum stă pe loc
Când vorba vine de părinți și frați
Ce nu-și vorbesc, și-ajung să își dea foc.

Și tot pe seară la Brăila-n port
Să stau privind cum stelele răsar,
Reînvățând ideea de efort
Spre-a nu se trece viața în zadar.

Și-nspre Craiova gândul mi-l tot am,
Din ani trecuți spre anii de acum,
Să văd cum iarna pune flori în geam
Lăsându-le privirii spre consum.

Ca-n ani trecuți, s-ajung la Severin
Cât încă-i noapte sau în zori de zi,
Trecutului, în taină să mă-nchin,
Ca liber, și hai-hui, să pot porni.

Că, pe la Cluj, mă cheamă dor nebun,
Sub umbra unui cer înseninat,
Ca nu cumva momentul oportun
Să spun că, prin voință, l-am scăpat.

La Sighet doar o clipă m-aș opri
Atât cât să mă simt un simplu om,
Un om ce poate, orișicum ar fi,
Să fie, în iluzii, econom.

Sătmarul, să-l străbat în lung și-n lat,
În nopți de toamnă, cu un țel precis,
Convins fiind că tot ce s-a-ntâmplat
Porți înspre Cer cu rost mi s-au deschis.

Un drum dinspre Agnita spre Sibiu,
În seri de iarnă, prin zăpezi, să fac,
Găsind în amintiri de mai târziu
Urmări ce visul iernii satisfac.

Și la Brașov, din când în când să fug,
Când gerul crapă pietrele la Bod,
Ca-n focul, prins în lemne, din belșug,
Să ard al lumii tainic calapod.

Nu ocolesc, și trec prin București,
De câte ori, în mersu-mi, mă grăbesc,
Găsind urmări de fapte strămoșești
În tot vacarmul traiului obștesc.

În Timișoara-n toamnă să ajung
Lăsându-mi timp să pot să retrăiesc
Ceea ce pot acum, când tot disjung,
Al vieții pas corect să-l denumesc.

Dar orice-ar fi, cu drag, înspre Arad,
Spre liniștea deplină să revin,
Să-mi am destinul pe firescul vad
Și viața nemuririi s-o închin.

De mult, prin multe locuri, n-am ajuns,
Și-așa mi-ajunge-ndemnul mare dor,
Și îmi rămâne, stă mai mult ascuns,
De teamă că-l numesc rătăcitor.

Liman de zi

Fiori resimt și-i greu să mai am pace,
Din gând, spre fapte, încă un cuvânt
Din depărtare-ți scriu, că se va face,
Și rost, și ideal, și legământ.

Ajunge-vei mai mult decât poți crede,
Și multe, dat îți e, a împlini,
Drumul deja îl mergi, oricine vede,
Un pas mai e.... Și noi vom tot păși...

Tu nu eşti doar o simplă întâmplare,
Eşti valul ce putea fi prevestit,
Nimic nu te opreşte, chiar de-ţi pare
Că Universul nu e infinit.

Ești val imens ce dă, tot dă putere
Celor ce cred și simt că nu mai pot,
Celor ce tac mereu, deși-n durere
Din piatră seacă apa vieţii scot.

Cei mulţi, şi anonimi, te tot aşteaptă,
Din stelele ce vise dăruiesc
Şi numele-ţi rostesc mai mult în şoaptă,
Căci teamă li-i că altfel te rănesc.

Trecea-vei prin abrupte defilee
Şi vei urca înaltul unor munţi
Să vadă toţi că dacă eşti femeie
Nu eşti de-nfrânt şi nu poţi să renunţi.

Și-apoi limanul... susurul de ape,
Odihnitorul gând înălţător,
Te va aduce de mai toţi, aproape,
Spre liniştea-n trăiri a tuturor!

Eu scriu acum, și iau asupră-mi vina
De toate nu vor fi precum am spus,
Căci nu mi-e teamă de-a-ţi privi lumina
Când va ajunge sus, extrem de sus!

Cu tine de departe

De ziua ta, sunt, bine știi, cu tine,
Nici nu am cum, sau când, să mai lipsesc,
Timpul de-acum de mult ne aparține,
Însă nu pot, ca tot, să-l definesc.

Te definești, știut, prin ani de viață,
Și neștiut prin tot ceea ce ești,
Când îngerii, în taină te răsfață
Zile și nopți, spunându-ți mari povești.

Și iar îți spun că sunt acum cu tine,
Să-ţi amintesc ce nu s-a întâmplat,
Să îţi vorbesc de tine şi de mine,
Iar tu să-mi spui că s-a înseninat.

Să-mi spui că până ieri a fost furtună
Şi că simţeai pământul îngheţat,
Dar nu-ţi e teama... Ştii că împreună
Putem privi spre cerul înstelat.

Îți sunt venit în taina cea mai mare
Să redeschidem porţi ce s-au închis,
Să ne chemăm atraşi chiar de chemare,
Punând un pas, în doi, spre Paradis.

Împreunaţi vom sta, să fim dovadă
Că spunem lumii tot ce-avem de spus,
Ca orişicine, dacă vrea, să vadă
Ceea ce suntem noi şi-aici, şi sus.

Iar când vor bate zorii în fereastră
Privindu-ţi ochii când priveşti în sus,
Să-mi aminteşti că noi şi viaţa noastră
Suntem un Univers, la doi redus.

Şi, iată, sunt, de ziua ta, cu tine
Din zori de zi și până-n înnoptat,
Să fim doar noi şi să ne fie bine,
Şi tot neîntâmplatul întâmplat.

Hoția ca blestem

Încet, încet, fără să vrei, clădești
O formă, ce-ai să-i spui, de conjunctură,
Prin care, ce-ai luat, ai să plătești,
Cu unică, identică, măsură.

Trecutu-l ai în fiecare por,
Iar faptele, chiar de le vrei uitate,
a Vor fi tăiș și coadă de topor
Ce vor lovi, cum ai lovit, prin spate.

Greu îți va fi, în viața ta, să vezi
Că nu-i deloc ușor să spui "Nu-mi pasă!",
Când vei ajunge chiar să te forțezi
Să crezi că nu ești singură în casă.

Cândva urcasei gândul până-n nori,
Voind să ai ce mintea îți vroia,
Și-n orice fel s-agonisești comori,
Chiar dacă patul unic drum ți-era.

Altfel vorbeai, mințind și tot mințind,
Tot tu spuneai că nu-i o faptă bună,
Dar tot pândeai, prin colț de ochi, zâmbind,
Clipa hoției, cât mai oportună.

Asta făceai, furai și tot furai,
Ceea ce-avea, de fapt, altă femeie,
Și bucurie vieții îți clădeai,
Pe singura, ție de preț, idee.

Puținul nu-ți era mulțumitor,
Umplându-te de lacrimi și blesteme,
Încet fiind, în ochii tuturor,
Un simplu trup penttu plăceri extreme.

Coroborând absurdul interes
Cu ceea ce n-aveai spre-nfățișare,
Încă îți spui că n-aveai de ales,
Că toate le-ai făcut prin întâmplare.

Dar și așa, prin timp, te contrazici,
Prin faptele continuu repetate,
Prin modu-n care încă te dedici
Argumentării marilor păcate.

Furtul speranței este unul grav,
Și grav e să-l ascunzi într-o plăcere...
Din toate astea, azi, un gând bolnav,
Să îl urmezi, fără crâcniri, îți cere.

Nimic nu faci firesc și nici un plan
Nu-i altceva decât o încropire
Spre ducerea firescului în van
Și fugă,-nfricoșată, de iubire.

În orice parte mergi, un dus-întors
Arată că ți-e greu să vezi departe,
Și mersul de puteri îți este stors
Având reper un ciob de oale sparte.

Vei vrea să râzi, dar greu va fi să poți,
Nici chiar pentru o clipă, de fațadă,
Și se va ști că parte faci din hoți,
Cinstea îți e doar mască de paradă.

Și nu-ți dorești nimic, nici bucurii,
Îți vrei un drum s-ajungi să fii furată
Plătind, de fapt, voitele hoții
Simțindu-te, prea mult, îndatorată.

Perfecta-ntreagă nebunie

Nu văd, nu recunosc, nu înțeleg,
Atât cât poate mintea să-mi cuprindă,
Cum s-a ajuns ca lumea, ca întreg,
Perfectă, întru tot, să se pretindă...

Cei ce cunosc aproape nu au loc,
De cei ce-și fac frustrarea o poveste
Crezând că e minciuna un mijloc
De-a-și căuta amante sau neveste.

Și s-au ajuns cei ce nu știu nimic
Să vindece pe cei fără de boală
Punând idei de care se dezic
Pe seama celor ce mai au și școală.

Nimic nu pare nou, nimic nu-i vechi,
Prostia e și-acum o mare modă,
Că sunt puțini ce-și au două urechi
Și a avea prin furt e o metodă.

Chiar dacă suferinzi sunt peste tot,
Toți cred că lor nimic nu li se-ntâmplă,
Ba chiar îi vezi cu degetul la tâmplă,
Spre cel cunoscător, că-i idiot.

Toți sunt perfecți... spun cei ce știu că mint
Și spusa lor o vor de toți crezută,
Expusă-așa cum e, în mod succint,
De argumente, mult prea mult, pierdută.

Loc nu mai e, deloc, de ceva bun,
Se dă, la orice pas, o bătălie,
Mereu, forțând, atâtea se impun,
Și peste tot e-o-ntreagă nebunie.

Fără de tine, fără de idei

În lipsa ta nu prea mai am idei,
Trăiesc sedus de timpul care trece,
Și trec, în juru-mi, sute de femei,
Le văd venind, dar știu că vin să plece.

Se duc și vin, ca ploile, când nori,
Din cer, prea mult și grabnic se coboară,
Visându-se, nu simpli trecători,
Ci bogăție mare, chiar comoară.

Și-i mult vacarm, și-i greu de înțeles,
De ce priviri pe oameni cad piezișe,
Având un oarecare interes
Spre formele ce par a fi afișe.

În valuri curg, și tot în valuri vin,
Culori și forme prea ispititoare,
Făcându-mă să cred că mult pelin
E folosit cu scop de-mbărbătare.

Lipsindu-mi văd ce nu știam că văd,
Și văd nu doar aproape, ci departe,
Falsul obscen ce speră în prăpăd
Spre a se ști doar el scăpat de moarte.

Chiar și aud cum se tocmesc la preț
Cei vânzători și cei ce vor să vândă,
Habotnicii trăirii în dispreț
Ce doar așa pot crede în izbândă.

Fiind cu tine nu aveam motiv
De a mă ști trăind în altă lume,
În care ca blazon și laimotiv
E marea căutare de renume.

În jurul meu sunt altfel de culori,
Și cu nuanțe, mai degrabă, șterse,
Armonizate cu-ai furtunii nori
Prin înțelegeri, fără sens, inverse.

În lipsa ta... O spun și mă repet,
Timpul e lung și parcă abia trece,
Altfel de lume pusă-i pe tapet
Și-n plină vară vântul suflă rece!

Ancore în absolut

Ce-am avut de spus deja am spus,
Vorbele-s puține, însă fapte,
Ce-au bătut un prag în miez de noapte,
La un tot, ca unul, ne-au redus.

Apăruți, din haos, neștiuți
Ne-am tot fost lung drum de multă vreme
Eu, scriindu-ți, anonim, poeme,
Tu zburdând prin norii nevăzuți.

Mai devreme nu s-ar fi putut,
Ne stăteau în cale mari ispite
Ori idei de sensuri dezgolite
Ancorate-n minus absolut.

N-aveam timp să fim cei de acum,
Am fi fost o simplă jumătate
Scotocind nisipuri spulberate
De idei vizând un iz postum.

Prin firesc, nicicum, pe mai târziu
Nu-și avea un sens de amânare,
Ne eram răscruce-n calendare,
Și reper într-un imens pustiu.

M-ai văzut și m-ai simțit grăbit,
Cu ideea clară și precisă,
Cum ți-am spus, știam că-mi ești promisă,
N-aveam timp prea mult de irosit.

Prevestind și tu al nopții rost,
Te-ai voit a vieții vestitoare,
Și, privind spre fapte viitoare,
Mi te-ai vrut speranței adăpost.

Spuse-s multe... tot ce-aveam de spus,
Vor urma prin fapte, alte fapte,
Fi-va zi și fi-va iarăși noapte,
Suntem, încă, jos, și fi-vom sus...

Prin noi, urmași

Ne-a fost, așa târzie întâlnirea...
Așa s-ar zice-ntr-ale lumii legi,
Că-n legi mereu se-ncrede omenirea
Și doar în vieți, prin văzul ei, întregi.

Prin logici care spun că timpul trece,
Ar trebui la fel să ne gândim,
Că iarna, în venire, fi-va rece,
Și timp avem puțin să mai trăim.

Și-ar trebui să credem ce se spune,
Că suntem fără noimă, ori nebuni,
Uitând să știm că soarele apune
Arzând în focul marii pasiuni.

Se pare, totuși, nu ne stă în fire
Să fim soldați, fără crâcniri, supuși,
Și nici actori, mimând o dezrobire,
Sau figuranți în teatrul cu păpuși...

Ne-am întâlnit pe-o margine de seară,
Netolerați de-al zilei pas incert,
Ca să ne fim îndemn spre miez de vară
Și vieții, mai apoi, de mers alert.

Redefiniți prin forma de pereche,
Prin datul meu și acceptatul tău,
Ne-am depărtat de-a lumii normă veche
Readucând destinu-n vadul său.

Acum ne-avem și fi-vom totdeauna,
Gând într-un gând și vis fremătător,
Întâmplători, precum se vrea furtuna,
Purtând un singur dor, același dor.

Au fost târzie, zice-se-vor, toate,
Când vor vorbi cei mult prea cârcotași,
Și multe alte vorbe se pot scoate...
Însă-n zadar... noi ne vom fi urmași...

Iluzii expansive

Mereu las loc de vorbe și-ntrebări...
Cum să răspund de ce nu-ți spun pe nume?
De ce îți spun că simt mereu chemări
Și, ca să-ți vin, în urmă las o lume?

Pun unii întrebări, mai pe ascuns,
De când, și cum, te-ai dovedit ispită
Și în prezent, cu grabă, am ajuns
Să spun, așa direct, că ești iubită?

Spre tine vin, din multe părți, priviri,
În căutarea lor de-a ști mai multe,
De-a te-ntreba de fapte și trăiri,
De adevărul viselor oculte.

Și vin, tot vin, idei de prin străini,
De multe ori părând a fi naive,
Însă dorind balanțe să înclini
Cu afirmații clar imperative.

Învățături nu trag, nici nu știu cum
Să povestesc o altfel de poveste,
Să inventez cărări cu sens de drum
Crezând că întrebările-s oneste.

Prin fel și fel de vorbe trec cu greu,
Nepriceput fiind la mari eschive,
Eventual, cum nu prea fac mereu,
Repun în drepturi sensuri expansive.

Dar tot nu scap, sunt mulți ce vor a ști
În gânduri de mai caut altă cale,
Sau dacă vreau cu alții a-mpărți
Iluzii așa-zis raționale.

Și tot mereu, constat, că las un loc
Pentru mai mult de-o simplă întrebare,
Dar ce să spun când știu știu că la mijloc
Ești tu, sunt eu, și viața ca-ntâmplare.

Dor de noapte, dor de zi

Nici nu mai știu să spun că-mi este dor
De viața fără lux de amănunte,
Chiar de m-aș ști cu tâmplele cărunte,
Să nu mai fiu nici unui gest dator.

De-o viață-ntreagă gândul mi-l găsesc
Prea ocupat cu sensuri puerile
Și cu idei absurde, mercantile,
De-ajung să mă și mir că mai trăiesc.

În zori de zi, când stelele dispar
Dor de trăiri de-a dreptul mă cuprinde,
Și peste-a mea putință se întinde,
Punând accent, prea mult, pe singular.

Mi-e dor de noapte și-mi e dor de zi,
Și dor îmi de liniște și pace,
Cum dor îmi e de omul care-mi place
Și-n felul meu, cum știu, îl pot iubi.

Mi-e tot mai greu să spun că îmi e dor,
Când am idei ce vor să mă confrunte
Cu mult prea multu-mi lux de amănunte
De care știu dar stau nepăsător.

Îmi pare, cumva, trecere-n zadar
Această luptă pururi inutilă,
Cu lumea ce e mai mereu ostilă
De nu-i accepti verdictul arbitrar.

E seara un motiv, ce-l am, în plus,
De-a mă-ntreba pe mine, despre mine,
Și a afla de cred că-mi aparține
Ideea unui gând, ori mi-e indus.

Mi-e totuși dor de noapte și de zi,
Și dor îmi de liniște și pace,
De visul care-n fapte se preface,
Să pot, nestânjenit de gând, iubi.

Arderea de jar

În gând îți spun să vii cât mai aproape,
În patul ce ne este cam îngust,
Și-al nopții întuneric să ne-ngroape,
Lăsându-mi libertatea să te gust.

Să te mângâi, cu mâinile flămânde
De sânii tăi, mereu adolescenți,
Ce ochii mi-i atrag, să se afunde,
Știindu-i, spre dorințe, convergenți.

Să simt, cu dor, a coapselor mișcare
Și zvâcntul petalelor fierbinți
Când mi te-arăți ca o deschisă floare
Voind, cu-al ei nectar, să mă alinți.

Iar când mă guști să-ți simt îmbujorarea
Găsind motiv în pasul următor
Când, prea firesc, în fapte-i căutarea
Împreunării-n vis înălțător.

Și e de-ajuns... Știi bine ce urmează,
Când simt în pântec ardere de jar,
Când mai nimic din jur nu mai contează
Lăsându-mi-te, simplu, dar din dar.

Ochii-ți visând și spusele-ți din șoapte
În ritmul sacadat cu rost firesc,
Sânii-ți rotunzi, ca două mere coapte
Sunt mărturii ce clipe nemuresc.

În gând îți spun, de vorbe nu-i nevoie,
Mă știi la fel de bine cum te știu,
Să-ți cer, din vieți trecute, mi-ai dat voie,
Să-mi ceri, deja ți-i clar, nu-i prea târziu.

Și poți să-ți iei, oricând, ce se cuvine,
Cum pot să am, ce e normal, oricum,
Că nu mai e nimic ce ne-ar abține,
Avându-ne, pe veci, același drum.

Trăirea, în subsidiar

Trăim într-un decor absurd, damnat
Prin chiar esența-i mult prea efemeră,
Ce scoate viața, zilnic, la mezat
Cu preț într-o iubire austeră.

Nimic din ce e simplu n-a rămas,
Abstractă ne-a ajuns, mai nou, și moartea
Stăm, cu idei divine, la taifas,
Spunând că vom rescrie, vieții, cartea.

Frumosul are normă și tipar,
Iar de-i sublim e răstignit pe roată,
Chiar sfinții, scoși pe stradă-s, din altar,
Și sunt vânduți bucată cu bucată.

Răstălmăcim cuvântul creator
Dându-l exemplu-n formă desuetă,
Numind trecutul prea neroditor
Într-un prezent cu tentă de ruletă.

Pe zi ce trece-i tot mai evident
Dăm vieții numai propria măsură,
Îl defăimăm pe cel ce, inocent,
Nu e-ndemnat de lașități și ură.

Trăim, cu zicem noi, subsidiar,
Nici chiar cu noi nu vrem o împăcare,
Și tot dorim, găsind motiv bizar,
Celor mai mulți, grăbită suprimare.