Vinovații, noi

Cu voia noastră ne-am bătut în cuie
Și ne-am închis cu lacăte deștepte
Să nu mai poată nimeni să îndrepte
Gândirea ce ni se arată șuie.

Ne-am sărăcit cu totul de cuvinte,
Înstrăinați cu-ntreaga noastră viața
Că ne-am pierdut privirile prin ceață
Spre cineva ce ne-ar mai ține minte.

Cu voia noastră, egoiști, prin casă
Ne învârtim, vorbind la telefoane,
Ori ne-ncordăm cu mâna pe butoane
Crezând c-avem idei ce ne apasă.

Murim, se pare, tot mai mulți deodată,
De prea puțini știuți trecem în moarte,
Ne-nghesuim plecării mai departe
Când ploaia vrea în geamuri să ne bată.

Viața ne-o știm cu multele-amănunte
Ce ne-au făcut să tot vorbim de sete,
Că n-au putut să treacă pe-ndelete,
Mici fantezii cu motivări mărunte,

Blocați între o ușă și-o fereastră,
Murim mereu și nimeni nu ne-aude,
Cu dor de oameni, uneori de rude,
De multe ori cu dor de viața noastră.

Amprenta de succint

Am spus ceva, cândva, și nu mă tem
De ceea ce acum îmi e deviză
Chiar dacă nu îmi poate fi totem
Și nu mă scoate, prin minuni, din criză.

Acum, când par a fi nepăsător,
Sau duc războaie pline de-argumente
Unii îmi spun că nu-s cunoscător
De timpuri ce, firesc, au mari amprente.

Și-s acuzat de cei ce nu au chip,
Când îmi aruncă vorbele în față,
Că sunt vânturătorul de nisip,
Cu capu-n nori și neatent la viață.

Rămân etichetat, de multe ori,
Chiar și de cei ce mintea le e trează,
Că încă mă explic, marcând erori
Printre simțiri ce viața-mi limitează.

Dar tot ce-am spus așa a și rămas
Fapte destule s-au lăsat dovadă
Ideii că destinul nu-i un pas
Ce poate în gândiri să se încreadă.

Rostul ideii e și-acum întreg,
Și e răspuns la orice întrebare
Ce pusă-mi e, cerându-mi să aleg,
Schimbarea ce nimic schimbat nu are.

Eu însă cred și totu-mi este clar,
Și cred că timpul nu e barieră
Chiar dacă pare trecere-n zadar
Întruchipată-n altă manieră.

Va fi-n curând, ieșind din labirint,
Să fie date cărțile pe față,
Valorizând continuu, dar succint,
Eternitatea dreptului la viață.

Aparținător, străin

Tot mai străin și tot mai stânjenit
De timpul ce stă gata să mă plângă,
Ridic înspre oglindă mâna stângă
Și-n ea găsesc un braț îmbătrânit.

Simt astfel că puțin îmi aparțin
Și prea puțin mă am reper pe mine,
Recunoscând, chiar dacă nu-mi convine
Că sângele din trup mi-l simt străin.

Toate îmi par având altfel de mers...
Multe detalii puse-n paranteză,
Au relativa, clasica, viteză
Din mărginirea altui univers.

Imagini de prin cioburi de oglinzi
Privirea-mi țintă tot mereu culege
Uitând pe cea mai bună-a o alege
Din lumea celor veșnic suferinzi.

Scriu la lumina stelelor din cer
Fără să-mi caut numelui renume,
Că-n spornicia negurii în lume
Mă simt tot mai nopatec și stingher.

Acasă, de prin umblete când vin
Nu m-ar mira să nu mă recunoască
Nici cei ce n-au putere să vorbească
Simțindu-mă și ei ca pe străin.

Ce simt acum și tot ce vreau să spun,
Tradus de-ar fi, în orișicare limbă,
În nici un fel ideea nu se schimbă,
Fiind motiv al traiului comun.

Mă uit la fața mea și-ncerc să văd
Ce-are schimbat spre ziua următoare,
Știind că nou nu e nimic sub soare,
O rază de lumină întrevăd.

Convinsele controverse

Drumul mă duce dintr-un gând în altul,
Născând idei și renăscând idei,
Ca nu cumva să uit ce-nalt e-naltul
Convingerii lipsite de temei.

Prezise convergențe simultane
Devin pasaje atârnând de prag
Contrare unor pașnice canoane
Ce prin abstract dau strigăte-n vileag.

Crezuri caduce ies să dea năvală,
Când viața mă arată în răscruci,
Și, fără așteptări, cer socoteală
Reperelor iscate de năluci.

Readucând convinse controverse
Din amintirea lăzii de gunoi,
Îmi pun în minte opțiuni diverse
Prin cum se definește simplul doi.

Și-n calcule, de multe ori sumare,
Restu-mpărțirii-l uit, sau chiar îl neg,
Renuanțând instinctele primare
Dând rezultat cvasiconstant, întreg.

Așa-i mereu, un gând mă contrazice
Iar altul îmi răspunde-afirmativ,
Făcându-mă, în fel și chip, complice,
Sindromului de prag speculativ.

Prin convergențe fără de trăire
Se-așează ca răspuns un alt răspuns
Dând întrebării grabnică pornire
Înspre finalul ei, mereu ascuns.

Tocmai acolo, spre final, ca țintă
Ca mergător de drum mă regăsesc,
Înțelegând că drumu-mi reprezintă
Motivul meu prin datu-mi omenesc.

Toamna de schimbare

Această toamnă schimbă argumente
Prin lipsa multor mari și mici detalii,
Și-arată pe revers multe medalii,
În cumulul de unice momente.

În limitele vieții deșănțate
Cutumele dau iama în convulsii
Tot încercârcând crearea de repulsii
Și regăsirea spaimelor uitate.

Prin denunțarea iernii care vine,
În ploaia de ideii face ravagii
Dând vești, mereu, de alte naufragii
Ce duc speranțe stranii în ruine.

Duse-s de vânt iluzii trădătoare,
Lăsându-le în seama risipirii
Și regăsirii clipei izbândirii
Spre întregirea-n vechile hotare.

E toamna cu sfârșit prin controverse
Și demascări de patimi și orgolii
În care ard comode portofotolii
Uzate de escesele perverse.

Deriva orei clar se corectează,
Precum au dat, cândva, de veste solii,
Pe când fugeau de-amenințarea bolii
Ce-i acuza că rostul i-l trădează.

Tot ce urmează va avea un nume
Întipărit în foarte vechi istorii
Și-un rol în care vor muri actorii
Când vor voi schimba, prin joc, cutume.

Această toamnă demnități îngroapă
Și dă-n vileag, cu râvnă, trădătorii,
Ca nu cumva să-i mai apuce zorii,
Sperând că, la lumina zilei, scapă.

Mereu între război și luptă

Mereu, și mai mereu, ducem o luptă,
Iar uneori un nevăzut război,
Și-ntotdeauna începem cu noi,
Cu vârful lăncii ce ne pare ruptă.

Din nicăieri, și chiar de pe niciunde,
Apare gândul care-i schimbător
De înțeles al unui vechi decor
Ce nu mai poate sensul a-și ascunde.

Se naște, din neant, o întâmplare,
Având nuanța unui gest robust
Ce definește, uneori injust,
O necesară, grabnică, schimbare.

Pornirea se preschimbă... Despre pace
Vorbește întrebarea prin răspuns,
Dând naștere, prin simțământ ascuns,
Împotrivirii ce pe plac nu face.

Și lupta se reia, cu argumente
Văzute ca și cale de atac
Înspre principii ce nicicând nu tac,
Și-n replici sunt de-a dreptul virulente.

Nimicul la nimicuri se reduce
Și-acel nimic se vrea de neînvins
În sinea lui fiind deplin convins
Că poate fi, de-i ascultat, răscruce.

Folosul rar apare, ori dispare
Intrând în joc cu multu-i interes
Al celui ce se crede un ales
Cu scop real, din pură întâmplare.

Și tot așa... Războiul reîncepe
Cu-același arsenal de mult avut,
Concretizând absurdul absolut
În cauze ce mintea le concepe.

Priveghi de viitor

Dormi puiule... Dar nu ți-i somnul lin,
Visezi ceva ce-i clar că te apasă,
Poate ceva de timpuri care vin
Și n-ai nici tu, cum n-am nici eu, o casă.

E toamnă rece, e destul de frig,
Chiar soarelui i-e teamă să apară...
Visul te face să te strângi covrig,
Tu știi mai bine, vom fi dați afară...

Te-aud că strigi, cum poți, în felul tău,
Și zbaterea-ți e fără de-ncetare,
Te lupți și tu cu spiritul cel rău
Ce vine să te pună la-ncercare.

Când iarna va veni și va fi ger,
Și prea puțini putea-vor să ne vadă,
Pleca-vom izgoniți, vegheați de Cer
Pe drumuri grele pline de zăpadă.

De-atâta zor ca tine, alb, voi fi,
Și somnul nu va fi să îmi tihnească,
Cu mersul hotărât a izbândi
În lumea ce-i grăbită să urască.

Va fi și greu, de oameni părăsiți,
Vom învăța să n-avem nici o teamă
Și că vom fi, de multe ori, mințiți
De cei ce vor să fie luați în seamă.

De pe acum, din vis, îți e știut,
Că oamenii ne iau drept întâmplare,
Fără blazonul vieții din trecut
Ce-ar da răspuns la orice întrebare.

Dormi puiule... Stai liniștit... În somn,
Lasă-i pe îngeri viața să-ți păzească,
Să poți să fii, în felul tău, un domn,
Cu cei ce azi pot doar să ne urască.

Realul în vis

Cu tine sunt în vis de-atâtea ori
Și unii spun că asta-i doar bravadă,
Că-mi place să trăiesc în mari erori,
Mințindu-mă ca cel ajuns în stradă.

Fac socoteli, împart și-apoi adun,
Scad restul ce-ar mima o înmulțire,
Și analizei gândul mi-l supun,
Ca nu cumva să-l am ca nălucire.

Pun clar în calcul anii ce mi-i număr
Și anii grei, ai tăi, de acceptare
Spre cei ce cu privirea peste umăr,
Cum nu ți-au dat, nu îți vor da, iertare.

Prea mult rațional mă dovedesc
Când față-n față stau cu tot ce vine,
Vestind ceva ce-i clasic și lumesc,
Din viața ce deja ne aparține.

Nu-i dovedit, spun cei ce clevetesc,
Și-mi spun că-mi merge mintea prea departe,
Nici șanse n-am, cumva să dovedesc,
Atât cât suntem, mult prea mult, departe.

Și totuși am puterea să mai spun
De cum va fi normala întâmplare
Printr-un motiv, brusc devenit comun,
Parcă vestit de ceru-n înnoptare.

De multe ori, de mult prea multe ori,
Văd timpul într-un alt crâmpei de vreme,
Și iar m-apuc să calculez erori
Ca nu cumva tu să-ți creezi probleme.

Din rațiuni ce gându-mi depășesc
Printre frânturi îți spun concret ideea,
Ca tu să știi, că-n felul meu, iubesc,
Omul ce ești, și-n mod firesc, femeia.

Foc de arderi

Astăzi nu-i nevoie de cuvinte,
Casa toată este arsă-n foc,
Iar ideea de-mpăcare minte...
Ia oglinda, mut-o în alt loc.

Treci de prag și nu mai sta în ușă,
Ne privim ca bieții surdo-muți,
Sunt parcă o umbră, tu păpușă,
Și, cu ciudă, vrei să mă săruți.

Nu credeai nicum că se întâmplă
Să fiu aprig în a-ți da răspuns,
Dar cenușa mi-a căzut pe tâmplă
Și în minte focul mi-a ajuns.

Focul a fost mare dar lumină
Arderea deloc nu a avut...
Încercând să aflu a mea vină,
Te-am văzut, pe tine, în trecut.

Drumul mare s-a făcut potecă,
Rătăcită toată prin noroi,
Iar imensa mea bibliotecă
S-a întors cu spatele la noi.

Cărțile din rafturi spre dezastre
Ne duceau prin însăși rostul lor,
Dând bătăi de cap voirii noastre
De-a găsi ceva motivator.

Scrumul ne îngroapă-n nădușeală,
Și nici ochii nu ne sunt cuminți,
Vor să iase-n lume din răceală
Că oricum noi ne-am ieșit din minți.

A murit deja orice idee
Despre ce visai că o să fim,
Când, uitând menirea-ți de femeie,
M-ai numit un mare anonim.

Au murit și opere de artă,
În cenușa unui foc absurd,
Ce-i chiar miezul altui gând de ceartă
Orb mereu, exagerat de surd.

Poți acum să pleci, nu sta-n răscruce,
Spune ce-ți convine tururor,
Eu rămân cu focul și-a mea cruce,
Ard pe ea ca orice muritor.

Tăcerea prin uimire

Ce sa mai zic?... O lipsă de cuvinte
O simt așa cum nu am mai simțit,
Că lumea se tot minte și tot minte
Și-aduce rugi doar unui chip cioplit!

Sunt peste tot dezastre și conflicte,
Și-apar idei ciudate din senin,
Când tot mai mulți se tem să dea verdicte
Vorbind de vremuri ce în grabă vin.

Se încălzește brusc și-apoi se arde
Tot ce-i al umbre definit motiv,
De-ajung să cadă marile stindarde
Ce-aveau măcar efectul preventiv.

Și-apoi se-ngheață focurile-n vetre
Nemaiavând un rost, măcar un rol,
Că doar prin ger se cred crăpate, pietre
Ce-s aruncate-n lipsă de control.

Din ploile ce nu mai au oprire
Valul se face chiar nimicitor
Fără idei de bruscă răzgândire
Când apele își mută matca lor.

Văzute-s toate, dramele-s prezente
Într-un decor parcă-nadins schimbat
De gravele erori adiacente
Gândirii-n dualismul nuanțat.

Unii privesc dar nu știu ce arată,
Alții se tem să spună ce-i văzut,
În libertatea prea dorită deșănțată,
Cu tentă de consens substituit.

Eu nu mai zic nimic, nu am ce zice,
Rămân tăcut, de multe ori uimit,
Deși mă simt dezastrului complice
Și nici cuvântul nu mi-i potrivit.

Vânturare de condiții

Se tot vântură prin lume
Mulți căutători de nume,
Vorbitori de limbă nouă
Ce dau vorba pe dindouă.

Printr-un fel de tălmăcire
Denumesc totul iubire,
Dând exemple felurite
Cu accente măsluite.

Omule fără credință

Spui că ai multă știință,

Dar, real, nu știi nimic.

Spui că-i rău sau că e bine

După cum ție-ți convine,

Dar nu vezi cât ești de mic.

Într-a vieții-ngăduire,
Fără de acoperire,
Vorba veche-n altă formă
E făcută a fi normă.

Spusa de nu-i înțeleasă
Neguri mari în urmă-i lasă,
Și vagi urme de-ndreptare
Printre semne de-ntrebare.

Omule ce ai credință,

Ai nevoie și de știință

Ca să poți să știi mai mult.

Între rău și între bine,

Omului nu îi convine

Să se-ncreadă în ocult.

Nou nu e nimic sub soare
Și nimic la întâmplare,
Învățând rosti cuvinte
Omul fără minte minte.

Când se simte a-i fi bine
Bate pe la porți străine,
Dând, oricui ascultă, veste
Despre ce-i el în poveste.

Omule fără onoare,

Nu ești cel dintâi sub soare,

Mulți ți-au fost înaintași.

Nu-i destul să spui cuvinte

Când nu spui ce ai în minte,

Vezi ce-n urmă poți să lași.

Dincolo de aparențe
Stau destule exigențe,
Multe, uneori puține,
Dinspre rău merg înspre bine.

Vorbe multe se dau zise
Ca idei de porți deschise
Omul însă le inchide
Încercând a le deschide.

Omule cu gânduri bune

De-ți găsești înțelepciune

Spune tot ce ai de spus.

Dacă însă n-ai ce zice,

Nu te ști morții complice,

Tu ești jos, Cerul e sus...

Dor de albul din zăpadă

Aș vrea să vină repede-o zăpadă
Pe care doar prin albu-i s-o simțim
Așa cum mulți dorință au să vadă,
Numind ideea ca firesc sublim.

Să fie ger și totul fără umbră,
Și doar lumină de fundal discret
Altfel decât acum ne pare sumbră,
Cu tot cortegiul ei, absurd concret.

Să nu mai vrem ieși deloc din casă
Măcar trei zile și măcar trei nopți
Ca să urnim ideea ce te-apasă
Și întru nemurire să m-adopți.

Un fel de întuneric să se lase
Pe drumul ce mi-ar fi, împins, să plec,
Ca-n nici un fel ideile nervoase
Să nu devină vreme de eșec.

Tu să îmi fii și umbră și lumină
În contopirea fără de sfârșit
Când îți va fi iertată orice vină
Fiind motivul vinei nimicit.

Să devenim, iertându-ne, iertarea,
Cea mult dorită timp îndelungat,
Prin care ne-am unit asemănarea
Întru uitarea unui vechi păcat.

Cunoștință de urzeală

Vă știu și eu... mă las în voia sorții,
Fără-ncordare știu c-ajung departe,
Și nu mă-nfrâgeți voi, tocmiții morții,
Chiar dacă-mi joc mereu ultima carte.

Veniți spre vine veseli prefăcuți
Sperând să nu vă iau altfel în seamă,
La gândul ce-l aveți când prea tăcuți
Mă vreți umplut de-a neputinței teamă.

Vă este gândul nopții nemilos
Și fără omească-nțelepciune,
Punând la colț, oricum, fără folos
Pe cei împlinitori de fapte bune.

În mintea voastră nu știu clar ce sunt,
Dar ce-mi voiți eu simt, prin ce se-ntâmplă,
Întregul e, prin sine, amănunt,
Mereu țintit, precum un glonț în tâmplă.

Înspre folosul vostru, ca-ntr-n joc
Tot repetați și încâlciți cuvinte,
Ca să vedeți scântei ce îmi dau foc
Lipsindu-mă de tot ce am în minte.

În patul, ce vă este și altar,
La ceas de noapte, ori când cerul plânge,
Numiți trăirea cum n-aveți habar,
Voind să rupeți legături de sânge.

Că nu vă pasă nu e ceva nou,
Nici cine e lovit, nici ce urmează,
Ori că iubirea, pusă în cavou,
Ajunge un blestem ce devorează.

Vă știu prea bine, tot așa cum știu
Accentul ce îl puneți în urzeală,
Tocmai de-aceea, uneori vă scriu
Și vă arăt că mintea vă e goală.

Căutări spre ora șapte

De multe ori, văzând că-i miez de noapte,
Caut, privind, lumini venind din cer,
Dorind acerb să fie ora șapte,
Treziri altfel să pot să îți ofer.

Te văd de multe gânduri dezvelită,
Așa cum văd piciorul dezvelit
Părându-mi o povară și ispită
Ideea de a fi mai potolit.

Hazardul îl convoc să îmi imprime
Un mod de-a face timpul răbdător
Smțind o enervantă adâncime
În care nedormirea mi-o cobor.

Raza de lună chipu-ți îmi arată
Sedus de-al evidențelor firesc,
Fiind dovadă iar, ca altă dată,
Că nu-i nimic schimbat... Că te iubesc...

Extremitatea nopții naște forme
Ce-ndeamnă spre alt fel de fantezii,
Sfindând principii, sensuri, norme,
În căutarea marii bucurii.

Între contururi somnu-mi nu găsește
Multe motive de a fi prezent,
Lăsând privirea ce ușor găsește
Sânu-ntărit și rostu-i evident.

Colocatar al viselor reale,
Abia ajung, ce va urma știind,
Lăsând în așteptări esențiale
Tentații ce un foc mocnit aprind.

Când clipa dimineții, goală, toată,
Mi te consacră sensului lumesc,
E dovedit din nou, ca altă dată,
Că nu-i nimic schimbat... Că te iubesc...