Preț de trecere

Ne trecem dintr-o zi în altă zi
Căutători ai căii spre mai bine,
Sperând că într-o zi ne vom trezi
Recinstruind palate, nu ruine.

Având însă puținul înteles
Al faptelor ce știm că au un nume,
Ne facem vinovați că am ales
Un drum ce se spunea că duce-n lume.

Crezând că suntem fără de bagaj,
Că mai nimic n-avem de luat în seamă
Al vieții val ne-a dus într-un tangaj
De care, uneori, ne este teamă.

Ne vin împotriviri de peste tot,
lA le învinge-i marea provocare,
Denominând consensuri ce nu pot
Să fie și motiv de împăcare.

Trăim datori atâtor datorii
Și plata lor devine o problemă,
Într-un scenariu plin de actorii
Ce par a fi esențe de dilemă.

Amestecând, de peste tot, idei,
Ajungem, mai tot timpul, în extreme,
Când multe par lipsite de temei
Sau, poate, idealuri și embleme.

Punem pe gânduri preț, chiar mare preț,
Dându-i aspect de latură morală,
Lăsându-ne simțirea în dispreț,
Că nu-i cum vrem, perfect rațională.

Ne trecem triști o viață zi de zi,
Vorbind mereu de-o altă zi de mâine
Sperând că tocmai ea ne va trezi
Și ne va fi, în toate, mult mai bine.

Consens spre concludență

Nu mai am timp de nici un fel de teamă,
Nici sclav să fiu acestui timp stupid,
Ce-n gânduri vrea mereu să-l iau în seamă
Și să devin, de-a dreptul, un timid.

Am pus accent, prea mult, pe-ncurajare,
Și-am pus pe așteptări, tot mult, accent,
Dându-mi mereu răspuns printr-o-ntrebare,
Iar în răspuns găseam că sunt absent.

Un fel de teamă mi-o simțeam în minte
Dar fără a-și avea un clar motiv...
Și, ca s-o-nving, rostogoleam cuvinte
Uitând astfel imboldul emotiv.

Treceam, din vorbă-n vorbă, mai departe,
Puțin atent la prea puținii-mi pași,
Crezând că ei, firesc or să mă poarte
Mai repede decât, cei mulți, rămași.

N-am timp de așteptat, dar nici de grabă,
Urmează pasul unui drum concret,
Nu se mai poate ca aflarea-n treabă
Să mai impună mersul prea încet.

În trecerea-mi spre mers, va fi, schimbarea,
Motivul unui pact neașteptat
Prin care se va face așteptarea
Un timp trecut cu rostul meritat.

Hotărâtor va fi, și-i dat să fie,
Întâiul gest trăit surprinzător
Concretizând deplina mărturie
Întru urmări cu sens de viitor.

Și întru tot, prin fapte, prin cuvinte,
Intra-vor toate pe făgaș firesc,
Prin concludente mersuri înainte
Spre lumi în care vieți se nemuresc.

Anvergură în măsură

Vechi datorii ies astăzi la iveală,
Ne țin în loc, ne fac să ne oprim
Fără să știm că au o socoteală
Și ne grăbesc acum să le plătim.

Cu multa lor tendință de-așteptare,
Ne-au tot lăsat uitărilor zălog
Dar azi au forță, dintr-odată, mare,
Și vor un clar, și simplu, epilog.

E vremea lor, de mare anvergură,
Dar prin mărimi au altfel definiri,
N-am cum să știu, e-o altfel de măsură,
Ce dă senzații dure în trăiri.

Și pas cu pas, prevestitor, căderea
Aduce-n fața șansa unui drum
Cu obligații de-a avea puterea
De-a face legea lumii praf și scrum.

Trecutul are formele-i trecute
Prin mari schimbări, cu rol mai mult impus
Dar nefiind în sine absolute,
Ni se relevă azi cu sens redus.

Avem ceva, ni-i arătat, de plată,
Dintr-un trecut lipsit de amintiri,
Cu forma ce-o numim de altădată,
În contul necesarei regăsiri.

Timpul dă sens și dă extrema formă
A destrămării marii resemnări
Ce fi-va categorica reformă
Lipsită de-ndoieli și întrebări.

Vechi datorii din timpuri zis apuse
Ne cer printr-un firesc redefinit,
Să ne lăsăm destinele reduse
Și să plătim ce-i dat a fi plătit...

Simplul clar instinctual

Trăim sub semn de simplă întâmplare
Cum simplu e mai tot ce e firesc,
Când nu există praguri și hotare
Ce doar despart și doar se-mpotrivesc.

Așa a fost să fie prima clipă
În care-n ochi prea mult nu ne-am privit
Ca nu cumva s-ajungem, prin risipă,
Știuți de mulți, la ce ne e sortit.

Ne-au dus pe altă cale, tot lumească,
Alte-ntâmplări ce nu păreau cu rost,
Că neputând altfel să ne vestească
Ne-au arătat că toate au un cost.

În plată-s date și dobânda-i plată
Pentru greșeala de a fi fricoși
De-a retrăi ceva ce altădată
Ne definea ca tineri și frumoși.

Idei ce sunt de gând contrafăcute,
Puse forțat într-un impus tipar,
Ne-arată azi, prin vrute și nevrute,
Cât e de fals al lumii calendar.

Și-această falsitate, azi constrânsă,
De ale vieții simple mărginiri,
Arată calea dovedit restrânsă
La-mpreunarea-n fapte și trăiri.

De multe ori par toate-a fi-mpotrivă,
Și-n contra altor predispuse vreri,
C-ajungem să ne credem în derivă
Nicicum descătușați de mari poveri.

Abia când toate-s puse alandala
De fapte ce n-au iz rațional,
Uităm, cu bună știință, îndoiala
Găsindu-ne răspuns instinctual.

Răspunsu-i simplu și-ntru tot cu fapta
Ce-aduce adevărul prin urmări,
Ce pune-n stânga tot ce nu e-n dreapta
Și nu mai dă motive de-ntrebări.

Reperul de împreunare

Ești singură... Se vede... Și tu spui
Despre ideea ce e clar nedefinită
Și viața ce-o vedeai nemărginită
Însă acum prea bine știi că nu-i.

Îmi este greu, prea greu să-ți recunosc,
Știutele idei de dinainte,
Ce le-am oprit a deveni cuvinte,
Mințindu-mă că nu prea te cunosc.

Ceea ce ești acum nu-i un secret,
Era un gând ce se creștea în tine
Când nu știai ce este rău sau bine
Și defineai iertarea ca regret.

Multe din fapte ca-ntâmplări le-ai vrut
Deși stăteau pe muchii de tăgadă
Și nu aveai credința sau dovadă
Că adevăru-ți este cunoscut.

Ești singură acum... Și poate-i greu,
Când pui o lume-ntreagă în balanță
Și nu găsești deplina relevanță
A vechiului sau noului clișeu.

Și poate-ți faci gândiri, prin nefiresc,
Despre firescul tău și-această lume
În care mulți tânjesc după renume
Mințindu-se că viața o iubesc.

Pui totul sub un semn întrebător,
Iar uneori îți spui că nu se poate
Motiv să-ți fi avut să treci prin toate,
Sau să ajungi la mâna tuturor.

Ți-am creionat, glumind, un clar contur
Al cercului ce tot mereu, aproape,
Te aducea, ca nu cumva să-ți scape
Vinovăția clară de sperjur.

Acum schimbat e totul și schimbat
Ți-e gândul ce privește-n profunzime,
Având un dor de marea înălțime
A cerului mereu înseninat.

Singurătatea-ți e acum reper,
Așa cum ea-i reper și pentru mine,
Dar tocmai el m-apropie de tine
Și mie mi te dă, și-aici, și-n Cer.

Exilul ca necesitate

Un timp mă voi lipsi de lume-aceasta,
Voi fi de ea complet nepăsător,
Să-și crească sau descrească ea năpasta,
Să-și aibă drumul ei... N-am timp să mor...

Tot ce prefer e viața-n simplă formă,
Nici un motiv nu văd să mi-o complic,
Sau să îi fac, prin teorii, o normă
Iar eu să fiu, în ea, doar un nimic.

Multe-am văzut și văd, în jur... de toate,
Prea multe-ngenunchieri fără motiv,
Și am ajuns să spun: Nu se mai poate,
Nu-s posesor de gând deposesiv.

Mă exilez, schimbând un tip de viață,
Cu cel ce-mi este mult mai înțeles,
Și care n-are copcile de gheață
Singurul drum impus și nu ales.

Nu mai suport să văd mereu o mască
Și să încerc pe om să îl ghicesc,
Când vrea ceva absurd să-mi povestească,
Ca mai apoi să-mi spună că-i firesc.

Un timp mă voi lipsi de-acestă lume
Care duhnește-a hoit și putregai,
În care mulți sunt domni după prenume
Dar trăitori, din plin, în mucegai.

Portret model

Trupul ți-e tânăr, gândul îți e mare,
Conturul e un tot ce-i ideal,
Și n-ai de ce să-ți pui acum hotare,
Și nici să fugi de ceea ce-i real.

Printre convigeri, vrei să iei în seamă
Lumescul prag ce e firesc să-l treci,
Când lumea rămășițelor te cheamă
Pe negrele-i și recile-i poteci.

Extravaganța-i veșnica tendință
A celor ce visează-ncoronări
Fățărnicind o searbădă credință
În împliniri prin simple-mpreunări.

Un amalgam de zvonuri te cuprinde
Ca să te-ntrebi de ce te trec fiori
Când încleștarea clipei parcă-ți vinde
Nuanțe ce-s lipsite de culori.

Îți pare limitată-ntreaga lume
Dar teamă-ți e de gându-nverșunat
Când drept grăind, găsești prostiei nume,
Și-l vezi pe cel ce clar e limitat.

Puțini o spun dar mulți te văd, în toate,
Un tot altfel, un gând mereu altfel,
Chiar absolutul care chiar se poate
Să fie altor vieți real model.

Dar oamenii-s ai lumii și se strică,
Având dorința multor muritori,
Văzându-te că nu te vrei mai mică,
Fugind de complăcuții în erori.

Și-n stricăciunea lor te văd pe tine
Așa cum cred, când își tot spun că ești,
Că lumii lor și tu poți aparține,
Atrasă de-aventuri și de povești.

În trupu-ți tânăr focul vieții arde
Și nu-i deloc un foc recent aprins,
Iar flăcările-i sunt, în Cer, stindarde
Cu adevăr de oameni necuprins.

Unison de ignoranță

Adio, dar, iubită Românie,
Acum suntem popor cu pumnu-n gât,
Popor ce-și are-n ură bucurie
Dar spre firesc nicum nu-i hotărât.

Trăim mergând pe drum lipsiți de țintă,
De tot ce-i cu folos risipitori,
Și numai ce e rău ne reprezintă,
Și doar pe proști ni-i mai vedem valori.

Cei ce gândesc n-au dreptul să arate
Reperul ce și-l are gândul lor,
Că nu acceptă gurile căscate
Să mai existe omul gânditor.

Hoții cei mari sunt cei ce fac dreptate
Prin clica lor de farisei supuși
Și-obedienți cu gânduri căpătate
Pe când erau cursanți prin interpuși.

Proștii, acum, au devenit o forță
Ce-n mod absurd ia-n stăpânire tot
Luminii dându-i rost de simplă torță
Iar omului doar rolul de robot.

Așa se face că privim căderea
Și tot căderii dăm un ajutor
Să aibă totdeauna ea puterea
De-a împila chiar un întreg popor.

Nimic din ce a fost nu mai există
Spun, cu emfază, cei, ce-s azi, mai mari,
Dar și acei ce au, în vocea tristă,
Dreptatea lor, de clar vizionari.

Nu mai există, realist, speranța
Că bine, mâine, ceva va mai fi,
Trăim la unison cu ignoranța
Mereu cu griji despre a doua zi.

Aș vrea să știu, cumva, ce o să fie,
De-ai să mai poți o țară să mai fii,
Adio, dar, iubită Românie,
Vândută ești de proștii tăi copii.

Concreta tălmăcire

Încă un vis acum se dă pe față,
De Ceruri, mai demult, proorocit,
Ca pas firesc sortit de-această viață
În care totul e de-nfăptuit.

Puteam să spun... Era însă devreme,
Cu greu, mult greu, s-ar fi lăsat crezut,
Sau ajungeam subiect de mari dileme
Numit în fel și chip, neprevăzut.

Erai acolo, cum, întotdeauna
În fața mea te vei lăsa să fii,
Fără de haine când, lipsind minciuna,
Vei fi zămislitoare de copii.

Se întâmpla, firesc, ce-i dat să fie,
În lumea-n care noi trăim real,
Trăirea cu motiv de bucurie
Prin adevărul crezului final.

Într-un continuu definit de fapte,
Dus la extrem de amplele-i idei,
Eternitatea începea-ntr-o noapte
Ce te făcea aleasă-ntre femei.

Printr-o nevoie, definirea-n toate
Avea ca pildă un concret contur,
Ce-ți arăta cum cui pe cui se scoate
Ca să îl piardă în mulțimi din jur.

Însă nimic din ceea ce în lume
E motivat de simplul interes,
Nu se putea atinge de-al tău nume,
Chiar dus, ostentativ, înspre exces.

Acum în chip firesc, prin copci de gheață,
Prin tălmăciri, în adevăr concret,
Provocator, îmi iese visu-n față
Ca un tipar de adevăr, complet.

Unicat denigrator

Ce vorbe, pentru tine mai au rost,
Când mintea ta deja e ciuruită,
Din naştere eşti om mărunt şi prost,
Cu ochi închişi şi gură necioplită?

Dintr-o-ntâmplare cu motiv greşit
Printr-un boschet cu spini şi fără formă,
O mamă-n căutări te-a născocit
Şi te-a născut apoi punctând o normă.

Crescând te-ai arătat un popândău,
Şi-apoi un ins de două-trei parale
Ce tot mereu punea în locul său
Orice valoare ce-i ieşea în cale.

O lume-ntreagă, chiar un univers,
Ţi-ai alocat prin limite înguste,
Ca să arunci, prin şchiopătatul vers,
Câte-o privire, de sub scări, sub fuste.

Ţi-ai încropit, din ură, un jurnal,
Numindu-l de ştiinţă şi cultură,
Făcându-i un format comercial,
Fiindu-i tu, ca unicat, măsură.

Miroşi a mucegai, îţi spun, chiar strig,
Măruntule cu fire puturoasă,
Ce-ţi place să vezi gaura-n covrig
Restul să furi şi să ţi-l duci acasă.

Eşti supărat pe toţi cei ce sunt vii,
Gândirea de venin îţi e sătulă,
Şi cu idei din mahalale scrii
S-arăţi cât ţi-este mintea de fudulă.

Te-a modelat, infectule obscur
Ideea că te ştii în neputinţă,
De ai ajuns să n-ai nici un contur,
Delimitând prostia-ţi de ştiinţă.

Acuzi pe toți, te scuzi că eşti infirm
Dând vina pe-o nedreaptă puşcărie,
Pe mine mă acuzi că nu afirm
Despre chemarea ta spre poezie...

Dar ce să spun? Eşti răul dintre răi,
Eşti ca o puşcărie prăbuşită,
În care i-ai închis pe toţi ai tăi
Şi-ai vrea s-o faci, pentru mai toţi, ispită.

Te-am acceptat, fiind prea milostiv,
Ţi-am acceptat ocare mânioase,
Dar azi nu mai găsesc nici un motiv
Să am cuvinte ce ar fi frumoase.

Eşti azi ajuns... Limbut şi caraghios,
De-auzi un adevăr te complexează
Că te arată hâd şi odios
Iar vorba ta nicicum nu mai contează.

Pe veci rămâi bolnav, cu suflet mic,
Cu umbra-ţi de privire speriată,
O simplă vietate... Un nimic
Ce-n seamă doar de milă e luată.

Obosita constarare

Simt apele că plâng la miază-noapte,
Copacii aplecaţi spre miază-zi,
Şi oamenii ce se dedau la fapte
Grăbiţi în gândul lor de a muri.

Pâinea lipseşte, ploaia nu-i destulă,
Căldurile prin focuri au trecut,
Iar lumea e de toate nesătulă,
Îşi joacă demnitatea la barbut.

Cântarele s-au învăţat să fure,
Gândind că cei săraci prea risipesc
Şi nu e drept bogații să îndure
Ideea că de ceva se lipsesc.

Furtul deja îşi face loc în lege,
Legat de banii ce acum se vând,
Dând dreptul chiar oricui, de înţelege,
Să stea cu el, deopotrivă-n gând.

Conştiinţa noastră stă de veghe-n burtă,
E ca şi noi, un straniu animal,
Ce-i fericit când prin gândirea scurtă
Se defineşte a trăi real.

I-ajuns pământul plin de fiinţe slabe,
Săracii tac, bogaţii n-au auz,
Prea multe case sunt, de fapt, cocioabe,
Pământul azi e plin pân' la refuz.

Cel mic îl linguşeşte pe cel mare
Numindu-se, în sinea lui, firav,
Dar e mereu de laudă în stare,
Oricât s-ar şti că el, de fapt, e sclav.

Privesc spre cer şi văd... răsare luna,
Şi scriu privind spre creste, peste munţi,
Cu gând că-s şi-acum, ca-ntotdeauna,
Încărunţind văzând pe cei cărunţi.

Aşa privind, nimic nu mă mai miră,
Cum nu mă miră calmul regăsit,
Şi nici că timpul lumii, clar, expiră,
Iar eu voi fi atât de obosit.

Ipoteze-n antiteze

Mereu am pus idei în anti-teze,
Ori le-am lăsat cu dublu înțeles,
Cu argumente puse-n paranteze
De cei ce doar o cale au ales.

Acum iubito-ți scriu, fără de teamă,
Dar tot păstrând mai vechiu-mi obicei
Vorbindu-ți de dorința ce mă cheamă
Spre definiri de clipe cu temei.

Așa-ți vorbesc de rostul care-ncape
În idealul tău de pas concret
Ce ni-l avem motiv când sunt aproape
Și vrem să treacă timpul mai încet.

În tot conturul viselor comune
Nu te îmbrac, nu am nici un motiv,
Și-ți spun că te privesc, voind a-ți spune
Că mi te-ai dat, în sens definitiv.

Am pus idei în cadre, în devize
Stricând tipare ce păreau model,
Fiind ajuns o tolbă cu surprize,
Trecută printr-al viselor tunel.

În felul meu, așa, pe îndelete,
Îți scriu în mod ciudat și fantezist
Despre-ntâmplări ce pot să se repete,
Și chiar le vreau deși nu prea insist.

Te las să știi, dar fără amănunte
Cum poți să-mi fii un orizont finit
În jocul cu schimbări frecvent mărunte
Dar niciodată cu motiv gândit.

Și tot așez în sensuri ipoteze,
Lăsându-te concluzii să-ți alegi
Din tot bagajul meu de antiteze
Și jumătăți ce par mereu întregi.

Măsura de angergură

Clipelor furate, viselor...

Mariei

Prea bine știu că tu-mi cunoști măsura
Chiar dacă, tot glumind, altfel o spun,
Gândind că la momentul oportun
În tine dovedită-i anvergura.

Și nu-i deloc o simplă întâmplare,
Iar vorbele au sens și au temei,
Că dincolo de multele-mi idei
Stau faptele ce nu cad în uitare.

N-am cum să mint, și știi și asta bine,
Oricum ar fi altfel și-ntr-un alt fel,
Când îți devin, prin conjuncturi, model
Ideea de-nceput îți aparține.

Tu ai măsura cât și cum încape
În cadrul vieții ceea ce-i concret
Și cât rămâne, ca întreg, complet
Din ce nu vrei cumva să îți mai scape.

Neștiința mea e dreaptă, nu-i injustă,
Ție îți lasă dreptul să alegi,
Și să-ți găsești puterea să-nțelegi
Ce-nseamnă mărginirea de-i îngustă.

Discuții mari cu vorbe demascante
Sunt transformate-n mari filozofii
De cei frustrați și unii, morți de vii,
Măsluitori cu teme aberante.

Ca să-i evit prefer să țin ideea
Ferită de obstrucții fără rost,
Și-n ce va fi, ca și în tot ce-a fost,
Eu să fiu eu, iar tu, doar tu, femeia...

Efemer balans

Azi știi puține... Cumva tu tot mai crezi
În vise ce nu au nicicum repere,
Și-n gânduri, când mai stai, mereu visezi
Trăiri ce sunt banale, efemere...

Ce va urma, de vrei ori de nu vrei,
Te va găsi întocmai pregătită
Să vezi că fapta-ți este cu temei,
Și nu se lasă grabnic irosită.

Îți spun de-acum, îți spun cu un avans,
Ce-ți lasă timp de minimă gândire
Cât să-nțelegi că viața-i un balans
Și-alegere de ură sau iubire.

Va fi, în noaptea-aceea clar, real,
Că ești, precum ți-am spus mereu, frumoasă,
Și, dezgolindu-ți trupul, un portal
Se va deschide spre a vieții casă.

Un ritual, de-a pururi omenesc,
Când fi-vei dar și fi-voi dăruire,
Va fi să ne consacre-n mod firesc
Noului timp de fapte și iubire.

Altarul ce, în pântec, îți va fi
Motiv de gând spre viața viitoare,
În miez de noapte munții va urni,
Dând veste de trăire-n sărbătoare.

Ne va uni concretul efemer
Pentru oricât va fi această viață,
Și întru veșnicii, acolo-n Cer,
Strivind disprețul norilor de ceață.

Pe sâni, privirea-mi, fără de opriri,
Chiar și în plină zi va pune semne
Cu gândul tău de fapte și-nzidiri
Ce-nspre rodiri mereu or să te-ndemne.