Adio, dar, iubită Românie,
Acum suntem popor cu pumnu-n gât,
Popor ce-și are-n ură bucurie
Dar spre firesc nicum nu-i hotărât.
Trăim mergând pe drum lipsiți de țintă,
De tot ce-i cu folos risipitori,
Și numai ce e rău ne reprezintă,
Și doar pe proști ni-i mai vedem valori.
Cei ce gândesc n-au dreptul să arate
Reperul ce și-l are gândul lor,
Că nu acceptă gurile căscate
Să mai existe omul gânditor.
Hoții cei mari sunt cei ce fac dreptate
Prin clica lor de farisei supuși
Și-obedienți cu gânduri căpătate
Pe când erau cursanți prin interpuși.
Proștii, acum, au devenit o forță
Ce-n mod absurd ia-n stăpânire tot
Luminii dându-i rost de simplă torță
Iar omului doar rolul de robot.
Așa se face că privim căderea
Și tot căderii dăm un ajutor
Să aibă totdeauna ea puterea
De-a împila chiar un întreg popor.
Nimic din ce a fost nu mai există
Spun, cu emfază, cei, ce-s azi, mai mari,
Dar și acei ce au, în vocea tristă,
Dreptatea lor, de clar vizionari.
Nu mai există, realist, speranța
Că bine, mâine, ceva va mai fi,
Trăim la unison cu ignoranța
Mereu cu griji despre a doua zi.
Aș vrea să știu, cumva, ce o să fie,
De-ai să mai poți o țară să mai fii,
Adio, dar, iubită Românie,
Vândută ești de proștii tăi copii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu