Nu știu deloc de unde-mi vin idei,
Nicicând nu am avut această știință,
Am pus doar pe-ntâmplare clar temei,
Și-n fapte n-am uitat să am credință.
Mă duc, și mă întorc, de multe ori,
Prin corolarul multor amănunte,
Printre trăiri ce nu îmi dau fiori,
Și nici simțiri ce vor să mă încrunte.
Culeg al clipei susur murmurat
Ce stă ascuns în dorul meu de ducă,
Păstrându-mi orizontu-nseninat
Când noaptea-n nedormire mă apucă.
Chiar zorii zilei, deviind povești,
Din gândul adormirii mi le-adună,
Să pot a-i înțelege că-mi dau vești
Din lumea ce-i mereu tot mai nebună.
Și tocmai ea, așa, cu mulți nebuni,
Cu viața într-o mare goliciune,
Mi-aduce-n minte marile minuni
Când soarele, fără să vrea, apune.
Eu știu ce fac, ce sunt, ca om, trăind,
Și-n viața-aceasta sunt în căutare
În ea făclii și focuri mari aprind
Să las văzută marea-mi întrebare.
Prin realism tot caut să găsesc,
Un prag, un vad, o cale de pornire
Pentru idei ce-n minte se tot cresc
Lipsite de a vieții-mpotrivire.
Și-mi vin idei... De unde tot nu știu,
Doar le găsesc în fapte ca reale,
Iar câteodata-n versuri le trascriu
Ca nu cumva să uit de-a vieții cale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu